Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Puntea de peste Hudă

• În Munții Apuseni, frumusețea priveliștilor e depășită, cu o palmă de rai, de oameni. Lumina pusă în ei la facerea lumii s-a păstrat •

Trecerea peste ape

– Să nu mă lași, Ioane!

– Nu vă las, nea Toadere, cum să vă las?!

Doi oameni trec o punte peste apă. O punte șubredă, de lemn, lungă și nesfârșită, la fel cât măsoară pașii dintre înserare și noap­te. E o lumină adâncă, albas­tră, atunci când Toader și Ioan așază primul pas în dru­mul lor peste apă, e beznă de necuprins odată ce au ajuns dincolo, pe celălalt mal. Doi oameni, Toader Giurgiu și Ioan Anisia, o apă, Huda lui Papară, și o punte ancorată cu lanțuri de metal, care lea­gă înserarea de noapte, lu­mina de întuneric, un om de un alt om. Între locul de aici și cel de dincolo, n-au mai rămas decât ei, Toader și Ioan, pășind încet, cu grijă, pe o punte șubredă, de lemn. Toader în față, sprijinindu-se în bastonul său, Ioan în spate, împovărat de ba­gaje, cu mâinile strâns lipite de omul din fața sa. „Aici sunt, nea Toadere, aici!” Cei doi oameni, unul în vârstă, altul în putere, au devenit unul singur. Când pășește unul, trebuie s-o facă și celălalt, altfel podul intră în balans și riscă să îi răstoarne cu totul.

E noapte în cătunul Sub Piatră. Toader și Ioan au ajuns pe malul celălalt. Din tot ceea ce se vede, n-a mai rămas nimic decât apropierea lor și vuietul Hudei lui Papară. La 77 de ani, dealul pe care îl urcă acum Toader Giurgiu, spre casă, a devenit Golgota. Vuietul Hudei se îndepărtează, se mai aud doar bastonul bătrânului lovind în pietre și respirația lui grea, șoptită. „Să ne mai oprim, Ioane, să-mi trag sufletul”. „Ne oprim, nea Tudore, cum să nu!” Doi oameni, două um­bre în noapte. Toader tușește: „Până anul trecut o fost bine. Dar acum m-or ajuns toate din urmă. Și o hernie și o sciatică și o bronșită.Trebuie să la car și pe ele la deal, nu doar pe mine. Hai, Ioane, am stat destul”. Și urcușul continuă, iar pașii se afundă într-un pământ lutos și moale. „Douăsprezece familii locuiau aici în copilăria mea. Acum mai suntem două ciure de bătrâni și oamenii din casa asta: soț, soție, trei copii, o noră și un nepot”. Brațul lui nea Toader îmi arată ceva nevăzut în noapte, o umbră care ar trebui să fie o casă. „Dar știi ce-i bine, acum, la bătrânețe? Că memoria nu m-a lăsat. E mai vie ca oricând. Și ea îmi luminează zilele. Uite, e de ajuns să poc­nesc din degete și să mă văd iar copil, alergând pe dealul ăsta înspre apă”.

Icoanele împușcate

Toader Giurgiu

Nea Toader a pocnit din degete și 70 de ani s-au des­trămat ca un abur. Aburul acela de pe Colțul Bulzului, care se umple de o lumină sângerie și alungă încet întunericul. Lumina care îl face pe cocoș să cânte. „Hai, copile, hai”, se aude vocea mamei. Toader se dă jos din pat, se spală pe față, își spune rugăciunea, se așază la masă, mănâncă. O felie mare de pâine cu unt, câteva ouă. Își ia caietele și cărțile, le pune în ghiozdan și iese afară. A nins în cătu­nul Sub Piatră. O zăpadă subțire, care a acoperit pământul ca pe o felie de pâine cu unt. „Căciula, copile, căciula!”, se aude iar vocea mamei. Ma­ma îi îndeasă căciula pe cap, îi aranjează fularul la gât, îl sărută de rămas bun, închină aerul în urma lui. Toader a zbu­ghit-o la vale, ca o nălucă, face cărare prin zăpada moale. „Pârtieeeee!” A a­juns într-un suflet până la apă, a trecut în goană puntea, a lăsat în urmă peștera și, voinicește, s-a pus la drum. Opt ki­lometri pe jos, prin­tr-un ger de sticlă, tăind cărare prin zăpada groasă de pe vale, în opincile lui de gumă. „Fluie­ram tot drumul, n-aveam nici un pic de teamă. Și doar eram un boț de copil, pe o cărare pe care tot coborau lupii. Mă gândeam doar că abia aștept să ajung la școală, să mă pun în banca mea de lemn, să ascult vocea învățătoriului și să scriu în caiet toa­te minunile lumii. Tare mi-o plăcut școala! Prin ploaie, prin frig, prin nămeți, de unul singur, ore și ore de mers în fiecare zi cu bucurie în suflet! Oare astăzi ce o să ne mai spună învățătoriul?!” Dar, vremurile acelea, când Toader Giurgiu mergea în fiecare zi, mai bine de 15 kilometri, până la școala din Sălciua și înapoi, nu erau cele mai fericite. „Îmi amintesc ca azi. Tocmai mă pregăteam să trec puntea înapoi spre casă, când l-am văzut pe tata smucit de milițieni, spre vale. Ăia or fost lupii adevărați, nu ăștia din pădure! M-am ascuns să nu mă vadă și i-am tot urmărit cu privirea până când am simțit că mă umflă plân­sul. Credeam că n-am să-l mai văd nicio­dată”. Familia Giurgiu avea moară. Erau chia­buri, elemente dușmănoase pentru stat. Erau anii 50, iar partizanii încă mai luptau în Munții Tras­căului. „Și nu era noapte să nu-l văd pe tata ple­când pe deal cu o desagă de mâncare la spinare. Îl întrebam unde merge, nu e treaba ta, copile, îmi spunea. Dar cumva simțeam ce se întâmplă, trăgeam cu urechea la ce șopteau părinții prin casă, începusem să înțeleg. Casa noastră a fost răsturnată cu totul, au pușcat gloanțe în icoane, l-au ridicat pe tata, l-au amenințat că îl omoară. Tata s-o întors, i-or dat drumul din temniță, dar tristețea își făcuse cuib la noi în casă. Noroc cu școala mea. Aia mai îmi alunga din grijă”. S-a ținut de școală Toader, iar la 14 ani pleca la oraș să facă liceul. A lucrat o vreme ca tâmplar, apoi a ajuns la Aiud, la arhive. „21 de ani am lucrat acolo, în Arhive! Muncă migăloasă, de birou, un morman de date și hârtii! Ajunsesem să le visez și noaptea, hârtii, hârtii, hârtii, care tot cădeau peste mine, de mă trezeam urlând ca lupii. M-or ținut o vreme oile mele. Mi le-o dat tata, o mână de oi, ca să nu-mi uit rostul de acasă și să am un ban în plus, acolo, la oraș. Seara le scoteam la păscut pe un poligon al armatei și mă tot uitaaam la ele cum pasc, până mă linișteam. Îmi mai scoteau hârtiile alea blestemate din cap! M-am și căsătorit în Aiud, apoi am simțit că nu mai pot. Mama și tata nu mai erau tineri, le era din ce în ce mai greu cu munca din gospodărie. Și mai era și dorul de casă! De Huda asta cu apa ei cu tot! De munții mei! Ai învățat degeaba, Toadere, mi-am zis. Tu tot acasă, cu oile, trebuie să te întorci. Mi-am dat demisia de la Arhive. Prea mult am stat acolo, prea mult! Cu banii strânși, am mai cumpărat niște oi, să fie o sută, să nu mă întorc cu mâna goală acasă. Și într-o noapte, uite așa, de nebun, eu, cu un câine mare și o sută de oi, am plecat împreună din Aiud spre casă!”

Cinematograful de stele

Casa lui Toader Giurgiu

Din oraș până în Poiana Aiudului a mai fost cum a mai fost. Dar odată ce Toader și oile lui au luat-o în sus, pe firul apei, spre Va­lea Inzelului, s-a pornit o fur­tună cu zăpadă care a acoperit lumea. „Se lăsase o beznă s-o tai cu cuțitul, o înghițit și strigătul din mine, nu doar cărarea și oile! Mi-o dispărut și câinele în visco­lul ăla, s-o dus să-mi scape o oaie și dus o fost!” Cu greu, prin nămeți și vifor, omul și oile sale au răzbit până la Colțul Butanului și de aici, tot pe culme, au pornit spre Colțul Bulzului. „Rugăciu­nea m-o ținut. Vorbeam neîntre­rupt cu Măicuța Domnului să-mi arate cărarea, să ne acopere cu harul ei pe mine și oile mele. Și atunci numa’ ce vedeam zăpada lucind, o urmă albastră, ca o lu­mină, și știam că pe acolo trebuie să mă îndrept, că acolo e puterea Maicii care mă călăuzește! Mi­nunea ei o fost că sunt acum in viață!”. A viscolit o zi și o noapte. Întunericul a acoperit pământul și tot ce a mai rămas a fost lumina aceea albastră. Lumina aceea albastră care a vegheat ca un om și oile lui să ajungă din nou acasă. Când soarele se pregătea să apună peste cătunul Sub Piatră, Toader Giurgiu își îmbrățișa iar părinții. S-a întors. Și n-a mai plecat.

Toder, povestind pe prispa casei

De 200 de oi, 30 de capre, 6 vaci, o pereche de boi și un cal a ajuns să se îngrijească Toader Giurgiu. Din subsolul cu hârtii ajunsese iar pe cărările de sub cer. „O fost exact ca în basmele pe care le-am citit copil. Prâslea care pleacă să caute adevărul peste șapte mări și șapte țări, ca să afle că lucrul pe care îl căuta era acasă. Ăsta o fost și adevărul meu! Ăsta eram eu, aveam mun­tele în mine! Ce mi-o fi trebuit mie oraș?!”. Soția lui Toader, însă, n-a avut același adevăr. „Ea era o doamnă, nu un țăran ca mine… Nu-i plăcea mun­ca. Voia oraș, voia magazine, cinematograf… Eu îi arătam stelele și îi tot spuneam că n-o să vadă nicăieri film mai bun ca ăsta! Nici măcar nu-și ridica privirea spre cer…”. Fiul lor nu împlinise trei ani, când a plecat departe, cu mama lui. „Au emigrat tocmai în Canada. Acum, abia dacă mai vorbește românește băiatul meu… M-o chemat acolo, să ne vedem, i-am spus să vină el aici, unde s-o născut. N-o vrut să audă… S-o rupt sufletul în mine, dar am înțeles că fiecare om are adevărul lui. Apăi, că și eu îl am pe al meu. Și n-o să mă convingă nimeni că un film poate fi mai frumos decât cerul înstelat..”.

Am tot urcat prin noapte, povestind, spre casa lui nea Toader, până când întunericul s-a îmblân­zit și s-a umplut de stele. Am ajuns. Bătrânul tace, privește cerul și își aprinde o țigară pe prispa casei. O fumează încet, atent la fiecare fum: un ritual ca o dezmier­dare. „Ăsta-i viciul meu de om bătrân. Se fac 18 ani de când s-o dus tata, 9 de la mama. Am un mo­tan, niș­te iepuri și pe pă­cătoasa asta cu mine”. Îmi arată țigara. Apoi Toader vor­bește în șoaptă: „Dar vă spun drept, dacă n-ar fi omul ăsta, Ioan, nu știu ce m-aș face. Mă ajută cu toa­te neputințele mele și nu-mi cere nimic în schimb. I-am spus că trebuie să ajung azi în Sălciua, să-mi ridic amărâții aia de bani de la APIA, să fac niște cumpărături, și într-o clipă a fost la mine! Mi-e ca un frate, nu știu să spun mai mult!”.

Înserare în drum spre casă

Ioan hrănește iepurii și se întoarce. „Să dai și la motan niște boabe, că astăzi o făcut foamea!”. „Îi dau, nea Toadere, cum să nu-i dau?!”. Mo­tanul toarce, Toader se plânge de nedreptatea care a căzut pe capul lui, de când pământul său a fost trecut ca parte din Rezervația Naturală Huda lui Papară. „Mama ei de rezervație! Păi, pămân­tul ăsta o fost al familiei Giurgiu de sute de ani! Și acum îmi interzice legea să mi-l pot lucra! Apăi, eu nu tot rezervație îs? Eu nu-s frate cu Huda și cu munții ăștia?! Pe mine cui mă lași?!”. Ioan îi aruncă o privire lui Toader, zâmbește. Știe cum să oprească o supărare. „Nea Toadere, nu mai bine îți dau din antibioticul meu natural, să te mai vindeci de griji?!”. „Ioane, mare dreptate ai tu!”. Bătrânul aduce trei păhăruțe, iar Ioan toarnă o licoare magică: „Îi un amestec de țuică de prune cu mere, în care am pus miere, propolis, sirop de brad, cătină, echinacea, trandafir, soc și afine. De 10 ani tot îmbunătățesc rețeta asta!”. Ciocnesc și eu cu Toader și Ioan. O băutură cu gust vrăjit, care îmblânzește noaptea și aduce oa­menii, ca o punte peste ape, aproape, unul lângă celălalt, frați. „Nu mă opresc să mă mir ce noroc am cu omul ăsta”. Toader mi-l arată pe Ioan. „Mă ajută mereu și nu se supără de nimic. Iar eu sunt bătrân și încăpățânat și supărăcios, ca toți bă­trânii. Nu i-o fi ușor cu mine… Și mă tot gândesc: oare omu’ ăsta mai poate, mă mai su­portă?!”. Toader zâmbește, zâmbește și Ioan. Un zâmbet ca un răsărit de soare în plină noapte: „Cum să nu vă ajut, nea Toadere, cum?!”.

Sfânta cu 5 lei pensie

Ioan Anisia

Ioan Anisia nu-și arată cei 49 de ani pe care îi are. Poate de la zâmbetul cu care întâm­pină lucrurile, chiar și atunci când lucrurile îi stau împo­trivă, poate de la uriașa liber­tate pe care s-a învățat s-o trăiască, chiar și în cele mai grele clipe. Libertatea asta i-a intrat în porii pielii. O respiră. I se citește pe chip, atunci când zâmbește. Un zâmbet din lăun­tru, sincer până în prăsele. Nu ai cum să minți un zâmbet ca al lui. Cu zâmbetul ăsta își în­cepe povestea.

„Nici călătoria mea n-o fost simplă, să știți. Părinții mei s-or despărțit când eu aveam patru ani. Pe soră-mea o luat-o mama, eu am ajuns la tata. Vorba vine, la tata, că el n-avea timp de mine, tot cu bunica am crescut, până la 14 ani. Rar, când mai dădea tata pe acasă, se punea pe băut și pe scandal! Apăi, că nu vreți să știți ce bătăi am luat de la el! No, că și asta m-o călit. Fugeam într-o poiană din pădure și stăteam așa, singur, până simțeam că se duce ama­rul din suflet! Dar, sincer vă spun, fără bună-mea n-aș fi răzbit mai departe! O sfântă o fost femeia asta, vă spun! O sfântă care avea 5 lei pensie, atât! Avea un fel al ei de a mă învăța lu­crurile, de a mi le arăta ca să le înțeleg, fără vorbe, prin exemplu. Nelule, zicea, du-te și adă niște lemne din pădure! Dar eu, copil, mă luam cu joaca și uitam. Și numa’ ce o vedeam pe bă­trâna asta de 80 de ani, cu un morman de lemne la spinare, mai grele decât ea, cărându-le spre casă. Iar mie, atunci, îmi crăpa obrazul de ru­șine! Și înțelegeam tot, fără vorbe. Lăsam joaca, lăsam tot și săream în ajutorul ei! Odată nu s-o întâmplat să mă certe! Uneori era prea târziu. Uneori e chiar prea târziu…”.

Ioan a tăcut. S-a oprit. Duce mâna la ochi, ca și cum ar căuta ceva acolo, și continuă să zâmbească. Huda lui Papară vuiește lângă noi. Aproape că îi acoperă cuvintele. „Și s-o întâm­plat ca la 14 ani ai mei, să nu mai pot. Și i-am dat o trântă lui tata, când și-o început iar scan­dalul. O trântă, atât o fost, jur! Cine ești tu să-ți bați joc de maică-ta?! Atât i-am spus. N-am cum să uit. El o rămas acolo, jos, cu ochii holbați la mine, și numa’ ce buna m-o lovit cu vătraiul pe spinare și-o strigat: „În viața vieților tale să nu-l mai lovești pe taică-tu! Când o să ai copiii tăi, o să înțelegi ce-ți spun!”. Am vrut să-i spun că eu pe ea am vrut s-o apăr, dar ea n-o vrut să mă asculte. M-am dus în poiana mea și am plâns pe săturate. Atunci m-am hotărât: fie ce-o fi! Era timpul să plec, doar că nu aveam unde. Era timpul să merg la liceu, doar că nu aveam chior de bani. De­gea­ba ai note bune și ești tot timpul primul la școală, cum eram eu, dacă stai undeva într-un sat pierdut, departe, și toți banii îs o pensie amărâtă a bunei tale! Și așa am ajuns eu, în 1985, la 14 ani, la Casa de Copii din Câmpia Turzii. Orfe­linatul o fost singura mea șansă să fac școală mai departe!”.

Vedere din grădina lui Toader

Ioan continuă să zâmbească. Am coborât de la casa lui nea Toader prin noapte, ne-am oprit în fața punții de lemn, i-am ascultat povestea care s-a împletit cu vuietul apei, iar omul ăsta a continuat să zâmbească. Zâmbește și când îmi spune că n-a fost simplu nici la Casa de Copii. Că primul lucru peste care a trebuit să treacă a fost botezul locului. „20 de băieți mai mari s-or strâns împreună să mă chelfănească, așa , de bun venit. Am strâns din dinți, am smuls bara de fier de la căpătâiul patului și le-am strigat că, cine se apropie de mine o încasează. Mi-or dat pace. Nu te pui cu nebunul, așa or spus. Am bara de fier și acum acasă, amintire din vremurile alea”, zâm­bește Ioan, iar Huda îi acoperă din nou cuvintele. „Un lucru am aflat despre mine în viața asta: cine vrea să-mi ia libertatea, e gata cu mine!”. A învățat ca nimeni altul Ioan. „Păi, nu m-au poreclit copiii nebunul? Ca un nebun am învățat, uite așa! Când râdeau băieții de mine, numa’ iar scrâșneam din dinți și le spuneam: „O să vedeți voi că eu o să ajung director la orfeli­natul ăsta! Numa’ să vedeți!”. Și învățam! Și iar învățam! Când mă lua greul și se aduna prea mult amar în inimă, ceream bilet de voie de la director să mă lase la 110. Parcă îi văd fața di­rectorului: „Mă, Ioane, tu ești în regulă la cap? Toți colegii tăi cer să meargă în parc, la cofe­tărie, la cinema și tu vrei la 110?!”. Da, dom­nule director, acolo! 110 era o stație de transfor­mare a curentului, în afara orașului, pe lângă ca­lea ferată. Doar trenurile treceau pe acolo și câi­nii, pe câmp. Mă plimbam pe câmpul ăla pustiu, până când se însera, până când simțeam că se duce tot amarul din mine. Pur și simplu, mi-era dor să fiu liber. Și asta însemna pentru mine 110: li-ber-ta-te. Exact cum e Huda lui Papară acum”.

Punte peste Hudă

La gura Hudei

În 1992, ca tânăr educator la Casa de Copii din Câmpia Turzii, Ioan Anisia a ajuns la Huda lui Papară. „A fost un pariu la mijloc cu ceilalți educatori. Încercau să mă convingă că toți copiii din orfelinat sunt niște sălbăticiuni care n-au nici o șansă în viață. Le-am spus să se uite la mine și să înțeleagă că nu e așa. Doar și eu fusesem unul dintre copiii ăia bătuți de soartă, iar acum făceam naveta la Cluj, să fac o facultate, mă căsătorisem, și mai lucram, pe lângă educator, și ca zugrav și electrician. Le-am spus să înceteze să mai strige la copii, să-i facă proști și măgari, pentru că, dacă fac asta, chiar așa vor deveni. Le-am spus că fiecare copil are ceva bun în el. Că trebuie doar să scoți la iveală binele ăsta! Le-am povestit de lecția pe care mi-a dat-o bunica mea, de pu­terea exemplului, dar nu păreau să înțeleagă. Și atunci le-am zis: „Alegeți-mi doi dintre ei, pe care îi credeți voi cei mai răi, și o să vedeți că o să-i fac oameni! Mi-au ales. Și am știut ce să fac”. Ioan Anisia a luat cei doi copii și i-a adus aici, la Peștera Huda lui Papară, din cătunul Sub Piatră. Au trecut puntea peste apă, au pus cortul, au cules vreascuri, au făcut un foc. Au sporovăit despre câte-n lună și-n stele, le-a arătat stelele, le-a vorbit despre ele. Le-a spus că fiecare om are steaua lui norocoasă, în care trebuie să se în­creadă și pentru care trebuie să se lupte. Ioan Anisia a intrat în sufletul celor doi băieți. Și-a dat seama că unul dintre ei poate fi un mare informatician, dacă se ține de școală, iar celălalt are un talent înnăscut de dansator. Le-a încurajat pasiunile, le-a înlesnit accesul la ele, i-a îndru­mat spre școală, întocmai ca bunica sa, nu porun­cind, ci arătând. Într-un an de zile, cei doi băieți „problemă” au câștigat primele două locuri la un concurs de talente pentru copiii orfani, organizat de baroana Emma Nicholson, la Parlamentul European. „Apoi au fost primiți la guvern, au apărut la televizor. Da, copiii mei! Vedeți? Se poate!, le-am spus educatorilor”.

bsh

La 28 de ani, Ioan Anisia ajungea directorul Casei de Copii din Câmpia Turzii. Cea în care a crescut și el, de la vârsta de 14 ani. La 31 de ani, i se năștea cel de-al doilea fiu. Băieții lui sunt mari acum. Doisprezece ani a fost Ioan Ani­sia direc­tor. Ultimul director. Orfelinatul a fost închis, din lipsă de fonduri. „Parcă mi-or tras zăbrele peste suflet, peste casa mea, peste copiii mei!”. În sufletul lui se strânsese iarăși, prea mult amar. Simțea că dă pe afară. Doar că acum, locul pentru vindecare era altul: aici, lângă puntea asta de lemn, unde în 2009 își cumpăra o căsuță bătrânească. N-a durat mult până să lege prietenie cu Toader Giurgiu. „Vă spun ceva, un secret: eu am mai mare nevoie de el decât are el de mine. Nea Toader mă mai ține aici, altfel aș fi iar departe”. Pentru prima oară de când și-a început povestea, Ioan nu mai zâmbește. „S-o făcut târziu” zice. Se oprește în fața punții și îmi spune să trec eu primul. Trec, atent ca puntea să nu intre în balans și să mă răstoarne. Ioan a ră­mas pe celălalt mal, acolo unde e și Toader. E noapte adâncă în cătunul Sub Pia­tră, iar din tot ceea ce se ve­de, n-a mai rămas nimic, de­cât apropierea lor și vuietul Hudei lui Papară.

– Să nu mă lași, Ioane!

– Nu vă las, nea Toa­dere, cum să vă las?!

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian