Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Când inima te trage la bine: Vindecătorul de oase

Locul în care un om se simte împlinit

– Cum s-a transformat viața doctorului MARCEL DRĂGUȘ, după ce i-a fost uitat un ac în călcâi –

Fără nicio explicație, m-am trezit într-o di­mineață de vară cu o durere sâcâitoare de umăr. Așa, nitam-nisam, fără să mă lo­vesc, fără să fi forțat brațul în vreun fel. O durere ascuțită, care îmi înțepa mușchiul până aproape de cot, mai ales atunci când încercam să ridic brațul. Au trecut două zile, trei, o săptămână, o lună, iar durerea nu-mi dădea pace de­loc. Eram tare supărat. Nu mai puteam nici măcar să ridic mâna pe volanul ma­șinii. Am întrebat în stânga și-n dreapta ce-aș putea face, ori dacă îmi poate reco­manda cineva vreun specialist. Și, slavă Domnului, am primit zeci de sfa­turi, de nume de creme, de uleiuri, de clinici medicale sau saloane de masaj. Iar din tot noianul ăsta de informații, am ales so­luția care mi s-a părut cea mai pro­mițătoare. Era vorba de un specialist despre care am aflat că face minuni, că are printre pacienți numeroase nume sonore din aristocrația zilelor noastre și că e deseori invitat la emisiuni radio și tv, pe teme medicale.

Cabinetul lui, deși găzduit într-o vilă im­pu­nătoare, în inima târgului, aproape de Piața Vic­toriei, nu este deloc anunțat de vreo firmă la stradă. A fost nevoie să dau un telefon ca să mă asigur că am ajuns la locul potrivit. Apoi i-am zărit silueta prin fereastra largă de la mezanin. Era cu telefonul la ureche, vorbea chiar cu mine și privirile ni s-au întâlnit prin fereastra închisă. Ne-am zâmbit, și o clipă mai târziu, a ieșit să mă întâmpine. Are cam 50 de ani, e ușor grizonat, de statură medie, cu ochii verzi și privire hotărâtă. Îmi întinde mâna și văd un fel rigid în care își mișcă gâtul, mai ales atunci când se întoarce să închidă după mine ușa masivă de lemn. Îl privesc ușor mirat, iar el îmi citește parcă mirarea și-mi zice: „Am avut un accident rutier, am stat niște luni de zile la pat, nu-mi simțeam deloc corpul, de la brâu în jos. Doctorii nu-mi dădeau prea multe șanse să mai merg vreodată”. Intrăm în cabinet, o cameră ma­re, separată în două de un glasvand elegant. Mă invită mai întâi pe un scaun de lângă birou, mă întreabă ce prefer, ceai sau cafea, apoi continuă să-mi spună povestea cu accidentul. „S-a în­tâm­plat ca în peri­oada respectivă, când eu eram para­lizat la pat, să vină în Ro­mâ­nia o delegație mare, de vreo 100 de medici chinezi, specialiști în acu­punctură, care s-au împărțit în toate spitalele mari de la vremea respectivă. Chang Lu Pei era li­derul lor și mi-amintesc cum zi­cea că se apucase să învețe acu­punctură de la șapte ani și, cu toate astea, considera că a cu­prins doar vreo zece la sută din informație. M-a văzut cum zac în pat, a întrebat ce-i cu mine și, pac!, mi-a înfipt un ac în talpă. N-am simțit nimic, nici nu mi-am dat seama că a făcut asta. A spus apoi în șoaptă cuiva din salon, ca să n-aud eu, să-mi fie scos acul după o jumătate de oră. Numai că acul a fost uitat acolo. A rămas înfipt ore și ore în talpa mea, și de unde nu simțeam nimic, m-a cuprins după un timp o fur­nicătură și o fierbințeală de nu știam ce am. Nimeni nu înțelegea dintre cei de față, dar niciunuia nu i-a dat prin cap să se uite la tălpile mele, să găsească acul înfipt. Cert e că pe la miezul nopții, au început durerile. Îmi pulsa piciorul, zvâcnea de mama focului. Nu știam ce am, habar nu aveam de ac, urlam ca apu­catul. Abia a doua zi de dimi­neață, când s-au întors chinezii în spital, s-a descoperit acul și mi l-au scos. Nu vrei să știi ce eli­berare a fost pentru mine mo­mentul acela. Am simțit că toată durerea lumii s-a dus odată cu a mea, atunci, pe loc! Văzând una ca asta, medicii au continuat să îmi stimuleze tălpile cu ace de acupunctură și… iată-mă mer­gând în mod mi­raculos. Asta a fost pentru mine o lecție și o șan­să uriașă. Un milion de sem­ne de întrebare mi-au năpădit atunci mintea, odată cobo­rât de pe patul de spital. Astfel că în mai puțin de un an de la acea întâmplare, eram în drum spre Chi­na, către maestrul Chang Lu Pei, hotărât să în­văț me­dicină tradițională chineză, specializarea acupunctură”.

Durerea mea de umăr îmi dădea semne că trebuie să vorbesc despre ea, deși părea un fleac, pe lângă toată povestea pe care o ascultasem. I-am spus ce mă supără, mi-a pipăit umărul, a tras puțin de el, a apăsat pe încheietura brațului și, fără să-mi dea niciun verdict, m-a invitat să mă așez pe pat. Nicio vorbă despre umărul meu. A continuat să-mi povestească tot felul de întâmplări în timp ce îmi masa brațul, îmi aplica pe piele niște benzi colorate din material elastic cu adeziv. (Aveam să aflu mai târziu că procedura asta, văzută pe la tenismeni, se numește kinesio-taping). Apoi, la sfârșit, mi-a prins umărul ca într-un corset cu benzile alea și parcă mi-a luat durerea cu mâna. „Gata”, mi-a zis. „Mai facem câteva zile toată procedura asta și nu vei mai avea probleme”. Și a continuat să-mi explice în termeni medicali ce se întâmplase, de unde îmi apăruse durerea și cum avea el să mă vindece. Așa face cu fiecare pacient, îi explică de-a fir a păr tot ce se poate despre cauza traumei și despre soluțiile de vindecare, tot timpul cu același aer tonic și jovial. Așa a reușit să facă de multe ori minuni, să câștige admirația și recunoștința oamenilor, să devină un om cunoscut în rândul protipendadei bucureștene.

China – drumul inițiatic

Ucenic la capătul lumii (Foto: Shutterstock)

Marcel Drăguș vine de la Câmpulung Muscel, dintr-o familie de intelectuali. „Tatăl meu a fost cadru militar. A fost ucis la Revoluție. Eu aveam 19 ani, eram în armată. Făcusem liceul militar și am avut patru ani de chin, pentru că tata voia să devin soldat. Tot el m-a înscris la Academia Militară, numai că eu am venit în București, am scos dosarul de la Academie și l-am mutat la ANEFS, Academia Națională de Educație Fizică și Sport, la medicină sportivă și recuperare medicală. Eram 24 de can­didați pe loc. Erai bun, luai, nu erai bun, renunțai sau o luai de la capăt anul următor. Țin minte și acum ziua când a venit plicul acasă cu rezultatul. Poștașul din oraș, deși primise plicul joia, a așteptat până duminică, pe când știa că tata făcea chefuri cu fripturi, cu lăutari, ca să aibă motiv să stea și el la chef. Doar că a spart pe­tre­cerea. Când a văzut tata scrisoarea de la facultate s-a făcut ver­de. Îți dai seama, el se aștepta să fiu admis la Aca­demia Militară, iar scrisoarea anunța pompos că eu, Marcel Drăguș, sunt viitor student al Facultății de kinetoterapie și recuperare me­dicală la ANEFS. O săptămână m-a durut falca de la palma pe care mi-am luat-o de la el. Pentru trădare!”.

În 1996 a terminat kinetoterapie la ANEFS, apoi a luat post în Spitalul Malaxa. Secția de recuperare medicală de acolo era una rudimentară. Iar pacienții nu știau despre ce e vorba, nu li se părea deloc importantă mișcarea și recuperarea după accidente. Și asta, pentru că, în vremea aceea, nu se punea deloc accent pe informarea pacientului.

Printre călugării taoiști

Mâinile care fac minuni

„În perioada asta am pățit accidentul de care-ți vorbeam. Iar după ce mi-am revenit din spital, am mers țintă la ambasadă și am întrebat de dr. Chang Lu Pei, acupuncturistul care mă făcuse bine. Am reușit și am luat legătura cu el. Știu că a trebuit să completez o mulțime de formulare, am așteptat vreo trei luni de zile, și acor­dul pentru viză a venit abia după ce Chang Lu Pei a acceptat să mă ia învățăcel. În 1998, ple­cam în China pentru un an care a fost foarte greu, dar uriaș ca ex­periență pentru mine. Drumul a fost teribil: am zburat cu escală până în Shanghai, apoi am mers de acolo cu autobuzul de la ora 18 până la 12 la prânz, a doua zi. Am luat apoi un tren pentru încă șase ore și era o haltă unde oprea trenul și trebuia să cobor. Țin minte că trăiam cu o mare teamă să nu mă rătăcesc și, mai ales, să nu încurc bilețelele. Aveam unul pentru autobuz, altul pentru tren, bilet pe care trebuia să arăt numele haltei în care vreau să mă dau jos, apoi altul cu localitatea în care voiam să ajung de acolo. Imaginează-ți că nu știam o boabă chineză, eram la mâna sorții. Călătoria dura două zile și o noapte. Iar de la halta respectivă, mergeam cu măgarii, încă vreo patru ore. Mai mult, pentru mine era un pic neînțeleasă toată chestiunea asta, de ce această ramură a medicinei era exilată așa departe de civilizație? De fapt, am înțeles asta când am ajuns. Era o mânăstire taoistă”.

Pentru un om ca el, care venea după atâția ani de comunism, nu părea să fie prea plăcut cu atâtea reguli, norme și îngrădiri. La început, ar fi vrut chiar să renunțe, dar se gândea la mama lui, cum vânduse un teren și mașinile lui taică-său, tocmai pentru a-l trimite pe el aici, în tărâmul ăsta de la capătul lumii, să învețe tainele acupuncturii.

„Când am ajuns acolo, a fost ca un pumn pe care mi l-a dat viața. Nimeni nu vorbea engleză, în afară de Chang, și el cu o engleză, ca și a mea, mai mult prin semne. Tot acel timp petrecut în China, deși cu o muncă și-o învățătură colosale, n-a în­semnat decât un drum inițiatic pentru mine. Mi-a rămas foarte viu un exemplu al maestrului Chang despre învățătură. A luat un pahar plin-ochi cu apă și mi l-a arătat. «Paharul ăsta plin ești tu, cu min­tea și cu toate gândurile tale. Uite, învățătura mea e aici». Și punea paharul ăla plin sub robinetul de apă curgând. «Vezi?», îmi zicea el. „Ce se întâm­plă? A rămas ceva din apa mea acolo? Nu, pentru că ai capul plin de gândurile și prejudecățile tale». A aruncat apa, a ridicat paharul gol și m-a fixat cu privirea: „Uite, așa trebuie să fii tu! Ca un pahar gol, să încapă cunoașterea”.

Mânăstirea era una dedicată profesorilor, nu învățăceilor. Erau niște asceți care făceau stagiu de pregătire de șase ani. „În fiecare dimineață, la ora cinci, se auzea gongul care suna trezirea. Primul lucru pe care îl făceam dimineața era să mergem la râu, să ne spălăm, să ne luăm energia vieții. Toată lumea se spăla pe cap, pe corp, pe picioare, pe mâini, pe față cu apă rece, ca să miște energia stagnantă de peste noapte. Apoi luam măgarii și coboram cu schimbul în sat, să luăm coșuri cu mâncare. Pentru mine era armată curată. Mă fo­filam adesea și mă ascundeam undeva, după un buș­tean imens, căzut acolo, la 200-300 de metri de mâ­năstire. Stăteam singur ceasuri în­tregi. Până într-o zi când a venit însuși sensei Chang Lu Pei la mine, care știa unde sunt în tot acest răstimp. M-a luat de acolo și am stat de vorbă. Înțelegea ce e cu mine. Și așa am lăsat garda jos și am început să învăț”.

Medicină și acupunctură

Un an mai târziu, Marcel s-a întors acasă. Era hotărât să dăruiască mai departe cunoașterea dobândită, dar se simțea încă nesigur. Și ca să capete și mai multă greutate ceea ce avea el de dăruit oamenilor ca terapeut, s-a gândit că trebuie să facă și medicina. A intrat, așadar, la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, din Bucu­rești. Au urmat șase ani de studiu și muncă pe brânci. Pentru a supraviețui financiar, a fost nevoit să muncească în tot felul de locuri, deloc potrivite pentru un viitor medic. Descărca saci cu cartofi și pepeni prin piețe, făcea ture de paznic prin zone rezidențiale, lucra ca dulgher în cons­trucții. Motivația lui era atât de pu­ternică, încât nimic nu-i putea sta în cale. Învățase lecția smereniei și a perseverenței în anul petrecut în China. În plus, era mereu nemulțumit, până atunci, că nu știe încă suficient. Se lovise de cazuri complicate și a simțit că e nevoie să poată face mai mult. Kinetoterapia era insuficientă ca metodă de tra­tament pentru pacienții cu accidente vasculare cerebrale, cu sechele post-traumatice și alte dis­func­ții fizice complicate. Iar medicilor le-au trebuit mulți ani ca să recunoască importanța acupuncturii în terapie. În 2005, Marcel Drăguș a terminat facul­tatea de me­dicină, specializarea fizio-kinetoterapie și recupe­rare medicală.

În ultimul an de facultate, a cunoscut, prin inter­mediul unor colegi, un doctor german din Köln, care le-a spus că ar fi o șansă pentru ei să meargă să lucreze acolo. „Așadar, iată-mă ajuns și la Köln. Am mers la spitalul municipal de acolo, au fost șase zile de teste în care ne-au dat pacienți. Eu, în anul petrecut în China, învățasem ceva acupunctură, presopunctură, reflexoterapie. Învățasem și o terapie cu ventuze și cu sân­gerare, asemănătoare cu te­rapiile din zona arabă. La noi, în România, nu erau ches­tii prea bine văzute, dar nemții au fost foarte deschiși la așa ceva”.

A rămas să lucreze la Köln, în secția de recuperare a spitalului municipal aproa­pe patru ani. Acolo a învățat faptul că trebuie să informezi pacientul, să-i spui ce se întâmplă cu organismul lui, cum de au apărut anumite deficiențe și cum el, pacientul, trebuie să învețe să le corecteze împreună cu medicul. În România, nu prea existau asemenea obiceiuri. „Foarte adesea le spun pacienților să facă un efort pentru a schimba ceva în stilul lor de viață. Dar oamenii nu vor să iasă din ritmul lor prea ușor, iar asta face ca re­cuperarea să fie mult mai dificilă”.

După patru ani petrecuți în Ger­ma­nia, dr. Marcel Dră­guș a revenit în Ro­mânia și a pus bazele unui cabinet în care a început să practice un cumul de terapii: fizioterapie, kine­to­terapie, masaj, presopunctură, drenaj limfatic, terapie cu ventuze. Lipsea însă acupunctura. Așa că a mai stat un timp, a strâns niște bani și a plecat înapoi, în China. De data asta, a rămas acolo patru ani încheiați. „După primul an”, povestește el, „doi ani și jumătate am făcut numai acupunctură. În fiecare zi patru ore de acupunctură și două ore de nutriție. A trebuit să învăț ce trebuie să recomand unui eventual pacient să mănânce pentru diferite afecțiuni, să știu ce ceaiuri trebuie să bea și cum se pre­pară, să combin plante uscate. Și am intrat în zona de fitoterapie, unde am învățat despre plante, despre cum acționează, ce conțin. Ne învățau când să recoltăm plantele, in­clusiv la ce ore. De exem­plu, sunt foarte multe plante pe care e bine să le recoltezi când sunt cu roua pe ele. Altele se culeg înainte de apusul soa­relui. Uite, de exemplu, sunătoarea. Puțini știu că sunătoarea trebuie culeasă pe la șapte, opt, seara, întotdeauna după perioada de înflorire, când substanța activă din floare rămâne în frunză, nu când e în floare, pentru că atunci are foarte multe taninuri. Din păcate, au cam dispărut fitoterapeuții din România. Statul român nu mai decontează fitoterapia, acupunctura, homeopatia, așa că nu se mai înscriu rezidenți”.

Schimb de experiență

La cabinetul său, unde lucrează zi de zi, până la miezul nopții

Se întâmpla acum vreo cinci ani, într-o după-amiază de duminică, în timp ce se plimba pe aleile Herăstrăului. O femeie a trecut pe lângă el alergând, era la ora ei zilnică de jogging. A intrat pe o alee, a făcut o mișcare gre­șită și, la câțiva pași de el, a căzut. Abia atunci a văzut-o. Avea vreo 40 de ani, dar arăta de 25, cu trupul zvelt și chipul neted și luminos. „M-am dus la ea să o întreb ce s-a întâmplat, ce o doare… Nu vorbea românește. De la prima vedere era clar că îi sărise rotula. I-am zis să stea liniștită că o să-i fac o mișcare să-i pun genunchiul la loc. Era speriată, o durea. Și, trosc!, i-am pus genunchiul la loc. În fine, am liniștit-o, i-am dat câteva in­dicații medicale și a fost foarte mirată că a putut să meargă, pentru că înainte de ma­nevrele mele încercase să se ridice, dar nu a putut. I-am dat numărul meu de telefon și i-am spus să mă sune dacă apar probleme. După câteva ore, m-a sunat. A venit la cabinet, i-am făcut fizioterapie, acupunctură și kineziotaping. Din momentul ăla, nu a mai avut dureri. Atunci am aflat că o cheamă Lee Miller, că vine din America și că este antrenor personal de fitness”.

Lee și Marcel s-au împrietenit. Ea vine des în România, îi plac tare mult țara noastră și poporul român. „Înainte venea ca turist”, îmi zice zâmbind galeș Marcel. „Acum vine și pentru schimb de experiență”.

Astăzi, Marcel se simte un om împlinit. Nu mai aleargă la capătul lumii să învețe. Su­tele de pacienți vindecați și mulțu­mi­rile lor l-au încredințat că e pe drumul cel bun. De la o vreme, se ocupă mai mult de copii. Din păcate, în ultimii ani, s-a înmulțit alarmant numărul celor cu cifoscolioză, o boală care du­ce la deformarea coloanei verte­brale. Calculatoarele, tabletele, telefoanele mobile sunt, de cele mai multe ori, cauzele acestor deformații, obișnuind copilul cu spatele aplecat. Se poate spune că e boala unei generații, iar ne­diagnosticarea și netratarea ei la timp pot duce la complicații care nu se mai pot rezolva decât chirurgical. Marcel a reușit să „îndrepte” mulți asemenea copii, aplicând metode noi de recuperare cu rezultate miraculoa­se.

Acum doi ani, a venit la el un copil cu mai multe diagnostice grave. Nu se putea mișca, era în căruț, iar părinții lui erau disperați. Doctorii nu i-au dat nicio șansă de ameliorare. După câteva luni de tratament, a re­ușit să facă primii pași. Drept mulțumire lui Dum­nezeu, părinții copilului au înființat Fundația Șansă la viitor și o clinică de recuperare medicală pe­diatrică, unde Marcel Drăguș consultă gratuit orice copil cu probleme. Pentru el, după atâția ani de studiu și căutări, asta pare să fie împlinirea supremă.

Cât privește bietul meu umăr, pot să spun că de câteva zile e sănătos tun și… zglobiu.

1 Comment
  1. M-a impresionat accesul spre cunoastere/tratare/vindecare al „Vindecatorului de oase”.Aceste proceduri ce consirera trupul un „Tot”,Am beneficiat de kinetoterapie si acupunctura ,scapand de sechele post-operatorii.Fitoterapia e aliat in imunitate:culeg pe pajiste plante si le folosesc cu placere. As dori sa stiu cum poate fi contactat dl.dr/Marcel Dragus,de noi cei din tara.Cu consideratie.S.C.

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian