Dialog la distanță: Rezistăm și sperăm!

– Franța, Belgia, Spania, Anglia… Am făcut un mic tur al Europei, pentru a strânge mărturii despre pandemia COVID-19. Am stat de vorbă cu oameni obișnuiți, români și străini, încercând să aflăm care e starea de spirit în țările lor, ce fac pentru a trece cu bine peste greutățile izolării și ce anume cred ei că se va schimba după greaua încercare prin care trecem toți –

FRANȚA

MORGANE și BAPTISTE, doi francezi îndrăgostiți de România: „Ca pe vremea Gestapoului”

– Locuiți în sudul Franței, aproape de orașul Toulouse. E o zonă afectată puternic de virus?

Baptiste: Cel mai afectat în acest moment sunt eu, din cauză că bunica mea a fost depistată pozitiv cu coronavirus și este la spital. Bunicul meu a rămas singur și încă nu știm dacă și el este pozitiv sau nu. Altfel, eu încă merg în fiecare zi la muncă, la o fabrică de popcorn. Plec dimineață foarte de­vreme și mă întorc după-amiază. Deja avem câțiva colegi îmbolnăviți, și to­tuși, lucrăm… Am întrebat patronul de ce nu ne oprim și mi-a dat o explicație hilară – Ce facem noi e foarte important, pentru că în perioada asta oamenii stau acasă, se uită la filme și au nevoie de popcorn… Așa că merg la lucru, îmi las hainele la intrare, mă dezinfectez bine când a­jung acasă și trăim cu spe­ranța că nu se va întâmpla nimic grav.

Morgane: Eu, spre deo­sebire de Baptiste, nu mai lucrez. Am un contract care s-a amânat din cauza coronavirusului, din păcate, așa că mă simt pedep­sită că nu pot să ies din casă. Stau aici toată ziua și îl aștept să se întoarcă. Citesc, vorbesc la telefon cu prietenii, cu familia, desenez și gătesc. Dar am senzația că timpul s-a dilatat enorm, o zi trece foarte greu. Câteodată, mi se pare că și corpul meu se mișcă mai încet, tocmai pentru ca orice aș face să dureze mai mult și timpul să treacă mai repede în felul ăsta. Când ies să duc gunoiul este momen­tul meu de plăcere, pentru că ies afară! Cine putea să își imagineze așa ceva, când noi, anul trecut, am colindat toată România, o țară care ne-a plăcut atât de mult, încât și acum ascultăm muzică româ­nească și gătim mămăligă cu brânză! În curând o să încerc să fac și sarmale, să văd dacă reușesc!

– Franța din jurul vostru cum arată?

Morgane: Mulți oameni au rămas fără serviciu și au nevoie de ajutor. Dar încearcă să se orga­nizeze, în special producătorii locali. Încercăm toți să cumpărăm doar produse locale, ca să îi ajutăm, există și voluntari care livrează produse locale către cumpărători, în special pentru a-i ajuta pe oamenii în vârstă, care sunt vulnerabili dacă ies din casă, dar și pe fermieri. De obicei, este vorba despre fructe, legume, produse lactate sau pas­te. Pe stradă e aproape pustiu, sunt puțini oameni, și dacă exită mai mult de trei persoane sau ieși de mai multe ori într-o zi, cineva sigur te vede de la fereastră și anunță Poliția, să spună că vecinul x de la etajul cutare a ieșit de mai multe ori la plimbare, deși este interzis. Asta dă o atmo­sferă de Gestapo, cel puțin în orășelul nostru. E o nebunie, dar așa este. Nu avem voie să ne plimbăm mai mult de doi, cu păstrarea distanței, doar o oră pe zi și doar pe o rază de un kilometru față de domiciliu. E destul de restrictiv, și amenzile pentru nerespec­tare sunt mari. Câteodată e atât de depri­mant, încât îmi vine să ies să alerg în pielea goală pe străzi sau să ies și să încep să îmbrățișez oa­menii, doar ca să am un contact fizic.

– Care sunt principalele dezavantaje și avan­taje ale izolării? Credeți că viața se va schimba după acest episod?

Morgane: Pentru mi­ne, cel mai greu este să nu am contact fizic cu oa­me­nii, îmi lipsesc întâlnirile și ieșirile în oraș cu prie­tenii. Sigur că e agreabil și să vorbim la telefon, ne vedem și pe internet, dar ecranul ia tot șarmul unor întâlniri reale. E foarte trist. Partea bună e că ești obligat să fii mai atent la lucrurile din jurul tău – la iubitul tău, la plantele din casă, la obiecte pe care înainte poate nici nu le observai.

Baptiste: Cu siguran­ță, viața noastră va arăta altfel! În primul rând, în­tâlnirile cu familia și prie­tenii vor căpăta altă prioritate, vor fi mult mai im­portante, pentru că acum ne dăm seama cât ne lipsesc și cât de mult contează de fapt pentru noi. Acum înțelegem cât de important este pentru noi și cei din jurul nostru să mergem la piață și să cumpărăm direct de la fermierii locali, să ne sus­ținem mai bine unii pe alții. Și, cu siguranță, vom aprecia mai mult orice ieșire în natură, orice plimbare sau orice excursie.

BELGIA

DIANA și LUCIAN, Bruxelles: „Visez noaptea că mă îmbrățișez cu prietenii mei”

– Despre Belgia se vorbește puțin la televizor, care este situația voastră acolo?

– Din 17 martie, a început izolarea și de atunci suntem în casă. La început, nimeni nu a crezut că așa ceva e posibil sau că este ceva foarte grav. Mulți au făcut chiar „petreceri de corona­virus”, și acum o parte dintre ei sunt la spital. În prezent, ai voie să ieși doar 2 km în jurul do­miciliului, să te plimbi. Din fericire, noi lo­cuim chiar lângă o pă­dure și ne putem plim­ba liniștiți – e marele nostru avantaj! Nu ai voie să te așezi pe bănci, toate sunt sigi­late și ieșim o dată pe săptămână la cumpă­ră­turi. Eu țin niște cursuri online, așa că am cu ce să îmi ocup timpul. Partea proastă este că de o săptă­mâ­nă, vecinii de deasupra s-au apucat să facă renovări, și din orice cameră se aud bormașinile lor. Aseme­nea situație este cu atât mai greu de suportat când nu ai unde să te duci… Dar în Belgia, lucrările pen­tru clădiri sunt încă autorizate și nu avem ce să le facem, am discutat și cu Poliția. Magazinele și far­maciile sunt încă deschise. Eu, fiind însărcinată, aveam programări la spitale și s-au anulat. Rămâne varianta de a merge la cabinetul particular al me­dicului. În casă e bine, ne-am delimitat spațiul per­sonal, fiecare câte o cameră, și în felul ăsta evităm să ne sufocăm cu prezența. E și greu să stai în casă, mai ales că acum vremea e frumoasă afară, ceea ce, pentru Belgia, este ceva destul de rar. Avem și un balcon, însă dă către nord și nu avem soare, așa că profităm cât putem atunci când ieșim.

– Ce este cel mai dificil în acest „arest la domi­ciliu”?

– Cel mai greu este că nu mă mai văd cu prie­tenii. Am ajuns să visez noaptea că mă îmbrățișez cu ei. E greu să nu ieși, să nu te miști. Nu suntem îngrijorați atât de mult pentru noi, cât pentru cei de acasă. La gândul că acasă s-ar întâmpla ceva e un sentiment de neputință, pentru că noi nu putem pleca de aici, nu avem cum să îi ajutăm. Așa că vorbim mereu la telefon cu ei, să ne asigurăm că sunt bine… mai mult de atât nu putem face. Eu sunt îngrijorată, mai ales pentru că părinții mei sunt în Țăndărei, oraș intrat în carantină totală. Citim zilnic ziarele din România, ascultăm radiourile românești, ca să știm ce se întâmplă acasă. E o legătură de care avem nevoie.

– Crezi că această perioadă de izolare are și o parte bună pentru voi?

– Eu sunt însărcinată și pentru mine această perioadă e bună, că stau liniștită acasă. Nici dacă îmi propuneam să mă feresc de poluare nu cred că reușeam așa de bine ca acum, când nu mai sunt mașini și aerul este curat. Pot să mă odihnesc un pic mai mult și mănânc chiar mai bine decât înainte. Am scăpat și de alergătura zilnică și am un pic de răgaz să reflectez la lucrurile cu adevărat impor­tante. Cred că noi, dar și oamenii, în general, ne vom schim­ba după acest răgaz de singurătate și medita­ție. Cât despre noi… e un moment de restart din mul­­te puncte de vedere, de la chestii financiare și până la viața de zi cu zi.

– Care o să fie primul lucru pe care îl vei face când se va termina cu izolarea?

– O să merg la bazinul de înot, pentru că îmi lipsește foarte mult! E piscina de cartier care s-a închis, a fost printre primele victime ale izolării. Cu ai mei vorbesc mult mai des decât înainte, dar nu am mai fost în țară de șapte luni. Mi-e dor de ei… Cu siguranță, o să merg să îi văd imediat ce lu­cru­rile reintră în normal.

SPANIA

CRINA, o româncă stabilită în Spania de 20 de ani: „În fiecare seară, la ora 8, ieșim cu toții în balcoane și îi aplaudăm pe cei aflați în linia întâi”

– Văzută de la București, situația Spaniei pare dramatică. Cum se vede însă de acolo, chiar din mij­locul evenimentelor?

– Suntem de patru săptămâni în casă, și eu, și soțul meu, și cei trei copii. Cinci dintr-o lovitură! Și nu ieșim! Sunt deschise doar farmaciile și maga­zinele alimentare și am putea să ieșim la cum­pă­rături, dar noi am limitat ieșirile câtă vreme avem necesarul în casă. Atmosfera oficialilor e foarte afec­tuoasă în Spania. Autoritățile de aici ne susțin și ne încurajează foarte mult, medicii de familie ne sună să se asigure că suntem bine, ne spun că situa­ția o să fie depășită. Anunțurile publice sunt pe ideea că este un moment dificil, dar situația este sub control. Poliția este pe străzi și ne anunță ce e de făcut și sunt gata să ne sprijine dacă e nevoie de ceva, așa că ne simțim în siguranță. La spital nu e cazul să mergem decât în situații foarte grave, dar sunt telefoane unde poți suna ca să anunți o urgență sau să ceri informații. Din păcate, în presă știrile nu sunt atât de optimiste. E și aici o dife­ren­ță între ce spune guvernul și ce se spune în presă. Noi locuim foarte aproape de Barcelona și știm că acum se or­ganizează un sanatoriu de campanie în apropiere, în câteva zile au făcut și un nou spital. Noi înțe­legem ce se întâmplă, știm că situația e destul de gravă, dar vrem să ajutăm și o putem face dacă rămânem calmi și nu intrăm în panică, dacă ne păstrăm optimismul. Ne susținem unii pe alții, și de-asta, în fiecare seară, la ora opt, ieșim pe bal­coane și aplaudăm medicii, pompierii, militarii și polițiștii care sunt în linia întâi. La noi în cartier, de exemplu, se știa că este un băiat singur, bolnav de cancer, și polițiștii din zonă au venit și i-au cântat „la mulți ani” de ziua lui. Oamenii încearcă permanent să își mențină optimismul și să promo­veze ideea că o să fie bine și o să depășim acest moment dificil.

– Așadar sunteți cinci persoane într-un apar­tament. Nu e dificil să stați toți într-un sin­gur loc, atât de multe zile?

– Locuim într-un apartament la parter, ceea ce e un avantaj, că avem terasă. Stăm în chirie, avem trei camere. Facem jocuri cu copiii, glumim, fa­cem sport, încercăm să fim cât mai normali, să facem în așa fel încât să nu simțim apăsarea aces­tei perioade. Cântăm, ne rugăm, mai glumim, ne-am făcut chiar și o rută de alergare în casă! Cel mai greu este că suntem departe de familia din România. Tatăl meu este bolnav și mă gândesc mult la el și la faptul că nu sunt acolo să îl ajut. E greu să nu îi vezi pe cei dragi și să nu fii acolo când au nevoie.

– Ce a schimbat această perioadă pentru voi?

– Suntem bucuroși să fim împreună. Cred că după această încercare o să fim mai buni, o să ne bucurăm mai mult când o să ne întâlnim prietenii și rudele, o să ne îmbrățișăm, o să apreciem mai bine pu­ținul. Și cu siguranță, o să înțelegem că, in­diferent de poziția so­cială, suntem egali și în fața morții, și în fața lui Dumnezeu. Acum, Paștele ăsta o să fie altfel, mai trist, o să fie prima oară când nu putem merge la bise­rică. O să stăm în fa­milia restrânsă și o să ne bucurăm poate mai mult de Învierea Dom­nului așa, fiecare în casa lui. E și asta o întoarcere la adevă­ratul înțeles al lucru­rilor și al credinței.

ANGLIA

ROXANA, româncă stabilită de trei ani la Londra, împreună cu familia ei: „În ciuda crizei, aici toată lumea zâmbește”

– Anglia pare să ia mai „la liber” criza creată de virusul ucigaș. Cum arată o zi de izolare în Anglia? Ce ai făcut astăzi, de exemplu?

– Păi, să o iau de dimi­neață. La prima oră a fost mi­cul dejun, cu soțul meu și cu fetița noastră de doi ani. Apoi Sebastian a plecat la lucru și eu am rămas acasă, cu copi­lul. (Din fericire, el este șofer pe camioanele care fac apro­vizionările la magazine și încă are serviciu, pentru că, alt­fel, multe firme s-au închis aici.) Mai târziu am ieșit la plimbare cu fetița pe malul Ta­misei, nu departe de casa noastră. Era mul­tă lume ieșită la aer, majoritatea cu mască și păstrând distanța față de ceilalți, dar nu era pustiu ca la București, și nici Poliție care să te verifice nu am văzut. Am venit acasă, am gătit, mi-am sunat pă­rinții și câteva prietene, și după-amiază am ieșit încă o tură la plimbare. Apoi a venit Sebastian și, după o dezin­fecție atentă, în hol, ne-am pus la cină. Cam așa arată zilele noastre acum. În gene­ral, atmosfera este foarte rela­xată în Anglia. Dacă nu te-ai uita la știrile de la televizor, nici nu ți-ai da seama că sun­tem în plină criză. Autoritățile și mass-media imprimă un ton optimist, relaxat, și toată lumea e cu zâmbetul pe buze.

– Deși în Anglia sunt câteva mii de victime iar în România nici măcar câteva sute, teama pare să fie invers proporțională. Cum îți ex­plici asta?

– În Anglia, toată lumea spune că trebuie să ai moralul bun și să fim optimiști, că se va termina cu bine totul. Cei de la noi, de acasă, sunt mult mai speriați, deși în România situația e mai puțin gravă. Cel mai probabil sunt de vină televiziunile românești, care exagerează știrile negative și văd totul în negru. În presa de aici, în afară de o statistică zilnică a cazu­rilor, toate celelalte știri sunt optimiste și se discută și alte lucruri. Aici nu vezi la televizor sicrie, cadavre și imagini din spitale. Nu numără nimeni morții, cum se face în România. Nu se anun­ță apo­calipsa. Poate de-asta englezii sunt mai rela­xați. Sigur că situația nu e roz nici aici, dar nimeni nu se grăbește să expună public toate detaliile mor­bide ale nenorocirii. Se construiesc și aici spitale de cam­panie și lumea e mobilizată, dar nu este deloc at­mosfera de sfârșit de lume din România. Nu în­țeleg de ce creează televiziunile de la noi atâta spai­mă… Aici oamenii respectă destul de strict regulile, fără să intre în panică.

– Ce schimbare crezi că va aduce această perioadă în viață voastră?

– Așteptăm să se încheie această perioadă și imediat o să ne întoarcem acasă. Cu banii strânși aici, ne-am cumpărat deja un apartament în Sibiu, și, cel mai probabil, o să ne cum­părăm și o căsuță lângă părinți. Vrem aproape de cei dragi, vrem aproape de natură, vrem în România! Cam astea sunt gândurile noastre acum.