Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Povești nu tocmai provinciale

Aiud (Foto: Shutterstock – 2)

– Numit cândva „Strasbourg-ul Transilvaniei”, vechiul târg săsesc de pe malurile Mureșului a supraviețuit istoriei și începe să își reca­pete strălucirea de altădată –

Doream demult să ajung la Aiud, atras de impunătoarea sa cetate medievală, nepo­trivită cumva cu vecinătatea rustică a satelor din Munții Apuseni. Mi-am pornit cercetarea la pas, admirându-i cele nouă turnuri și zidurile masive, când, deodată, am descoperit străduțele cu case vechi ce o înconjoară, semn că viața din micul oraș continuă să existe și în afara istoriei. Coloratele case săsești, păstrând încă eleganța timpurilor trecu­te, îi dădeau locului un aer misterios și nostalgic. Am înțeles repede că ceea ce văd nu sunt doar sim­ple ziduri și ferestre, turnuri și bastioane, că toate astea erau îmbrăcate în povești ce așteap­tă să fie ascultate și spuse mai de­par­te. Sub acoperișurile din țiglă portocalie, în chenarul de lemn al ferestrelor, în cărămizile șlefuite de timp, peste tot, pe micile străduțe și prin grădinile pline de flori, sunt poveș­tile oamenilor. Povești de iubire, drame, destine, întâmplări ce te cheamă ca niște șoapte, înfășurân­du-te în aburul altor vremuri, dispărute de secole.

Muzeul cu minuni și scheletul lui Nea Costică

Fluturele frunză

De unde să încep căutarea poveștilor? Poate de la muzeul orașului, aflat în Colegiul „Bethlen Ga­bor”, o clădire impozantă din centrul vechi al Aiu­dului. La primul etaj se află Muzeul de Științele Naturii. La origini, clădirea adăpostea o universitate și era un centru de învățământ renumit în toată Europa. Din el a pornit și spiritul marilor desco­periri și explorări care au inflamat imaginația local­nicilor multă vreme, mulți dintre ei devenind explo­ratori și cercetători. Cel mai cunoscut dintre ei mă privește în ochi de pe un perete al muzeului. Poartă o șapcă albă și are mustață neagră: Samuel Feni­chel. A copilărit pe străduțele Aiudu­lui, alături de cei șase frați ai săi. Pro­ve­nea dintr-o familie de evrei, și tatăl său era cunoscut pentru că se ocupa de comerțul cu ouă. Îl pu­teai vedea săp­tămânal în târ­gul din fața cetății, strân­gân­du-și marfa. Mi­cul Sa­muel nu a fost bun la învățătură, în schimb a fost foarte curios. Așa a ajuns să facă săpă­turi arheo­logice, in­clusiv în Dobrogea, la Adamclisi. În 1891, la nici 23 de ani, s-a hotărât să plece ală­turi de un cercetător german, în… Papua-Noua Guinee, fiind, pro­ba­bil, primul român care pu­nea piciorul pe teritorii atât de îndepărtate. Timp de doi ani, a studiat păsările, insectele și obiceiurile papua­șilor. A strâns zeci de mii de exponate, și o bună parte dintre ele le-a trimis la muzeul din Aiud, pentru a fi studiate și explicate. Din păcate, bietul Samuel a fost răpus de malarie și nu s-a mai întors în orașul său plin de ziduri și de cetăți, dar obiec­tele trimise de el în cufere mari, de lemn, repre­zintă astăzi o parte importantă a tezaurului mu­zeului din Aiud.

Paul Scrobotă

„Moștenirea lui Fenichel din Papua-Noua Guinee nu în­seamnă doar păsări, fluturi sau insecte foarte rare”, îmi spune Paul Scrobotă, directorul actual al muzeului. „Datorită lui, avem și o impresionantă și foar­te rară colecție de arte­facte pa­puașe, de la rochii fă­cute din frunze, la obi­ecte cas­nice și instru­mente muzicale folosite în ritualuri. Toba folo­sită la cere­monii papua­șe – Okama – este o ra­ritate mondială. La fel Orlan-Ai, un instru­ment cu zurgălăi din lemn”. Gazda mea mă invită la un tur al muzeului, plin de expo­nate de-a dreptul surprin­zătoare: „Vedeți piatra aceasta, de for­ma unei frunze? Chiar este o frun­ză de palmier, dar fosilizată. Ceea ce este însă mai surprinzător e faptul că a fost descoperită aici, la Vințu de Jos, unde se pare că în cretacic aveam o astfel de vege­tație. În vitrina de acolo, pietrele acelea negre nu sunt de pe pla­neta noas­tră! Sunt bu­căți de me­teorit ce au că­zut în 1882 peste satul Mo­ciu, de lângă Cluj. Zia­rele vremii au notat atunci cu un farmec nebun: «În după-amiaza de 3 fe­brua­rie, în jurul orei 4, lo­cui­torii satelor Coasta, Bara, Visa, Mocs au văzut venind dinspre Dealul Boței un glob luminos, însoţit de o coadă fumurie. O clipă, cercul de jar se opri parcă deasupra satelor, apoi din globul de foc au ţâşnit scântei, s-au auzit pocnete grozave, apoi un răpăit ca de grindină sau de bătăi de armă, care i-au pironit pe toţi; îndată o ploaie de pietre a lovit cren­gile copacilor. Mare urgie, înfricoşător semn ce­resc». Iar aici, în această vitrină, vedeți acele frunze uscate? Priviți mai bine! De fapt, partea din stânga este un fluture. Prin mimetism, a luat culoarea și forma unei frun­ze… e felul lui de a se ascunde într-o lume plină de pră­dă­tori…”, îmi explică directorul, și eu nu pot să nu mă gân­desc cât de bi­ne mi-ar prin­de și mie o ase­me­nea însușire. Tresar brusc, când călăuza mea mă oprește față în față cu un sche­let uman. Direc­torul mu­zeului face prezentările: „El este Cos­tică, fostul portar al mu­zeului. Probabil a murit tânăr, dar a iubit atât de mult acest mu­zeu, încât și-a donat trupul pen­tru a fi expus aici, ca să ră­mâ­nă pentru totdeauna printre fluturii și păsă­rile pe care le-a iubit. Cel puțin așa spune le­genda…”.

OZN-ul de la Aiud

Călcâiul de la Aiud

Dar dacă bucăți din me­teo­ri­tul căzut lângă Cluj au ajuns la Aiud, o importantă piesă găsită lângă Aiud a ajuns la Cluj. Este vorba despre o ciu­dată bu­ca­tă de metal, des­pre care se spune că ar fi do­vada că ex­tratereștrii au vizitat când­­va Aiudul. Bo­tezată „Căl­câiul de la Aiud”, ea a fost des­cope­rită în 1974 de câțiva mun­citori ce lucrau la o ba­lastieră de la mar­ginea ora­șului. Găsită la o adân­cime de aproximativ 10 me­tri, ală­turi de ea se aflau și câ­teva oase, iden­tificate ra­pid ca fiind ale unui animal, ce a trăit în urmă cu zeci de mii de ani chiar și în România, mamutul. De aceea, prima ipoteză a fost că bucata de metal, ce semăna cu un ciocan fără coadă, ar putea aparține unei civi­lizații preistorice. Cântărind aproape două kilo­grame, ea avea să devină unul dintre cele mai mari mistere, ce se adâncea pe mă­sură ce numărul spe­cia­liștilor care o cer­cetau se mă­rea. Oxidul ce înve­lea obiectul de metal arăta că acesta avea o vechime de cel puțin câteva sute de ani. Isto­ricul clujean Mihai Witten­berger a venit cu o teorie credibilă: metalul este o piesă de avion. A trimis foto­grafia la toți ma­rii producători de avioane din țară și din străi­nătate, iar concluziile păreau să indice că ar putea să fie vorba des­pre o bucată din trenul de ate­rizare al unui avion de vână­toare german, Mes­ser­schmitt ME 262, din al Doilea Răz­boi Mondial. Dar asta nu explică nici stratul de oxid ce îl aco­perea, și nici adâncimea de 10 metri la care a fost găsit. Așa că teoria pasio­naților de OZN-uri a căpătat tot mai multă cre­dibilitate în legătură cu aceas­tă bu­cată misterioasă de metal: este o compo­nentă a unui OZN ce a vizitat Aiudul în preistorie!

Aiudul vechi

„Obiectul, lung de circa 20 de centimetri, lat de circa 12,5 cm şi gros de 7 cm, prezintă două goluri cilindrice, de diametre diferite, practicate astfel încât golul cu secţiunea mai redusă penetra către baza celuilalt, perpendicular. Golul cu diametrul mai mare prezenta în plus o ovalizare a părţii sale inferioare, efect ce părea a fi produs de un ax cu capul rotunjit, cu care s-ar fi asamblat. Pe supra­faţa sa inferioară cât şi lateral, obiectul pre­zenta urme ale unor lovituri repe­tate, dintre care unele au fost puternice. Toate detaliile remar­cate sugerau fap­tul că piesa a făcut parte cândva din­tr-un ansamblu func­ţional şi că a fost pierdută dintr-un motiv oarecare în al­bia de atunci a râu­lui”, spune cunos­cutul ufolog Florin Gheorghiţă în cartea „Enigme în Ga­laxie”. Directorul muzeului din Aiud, domnul Paul Scro­botă, este de altă părere: „Piesa cunos­cută îndeobște sub numele de călcâiul de la Aiud ridică, din punctul meu de vedere, cel puțin unele semne de între­bare. Datele pe care le cunosc mi-au fost furnizate de către regretata colegă Matilda Takacs. În primul rând, arte­fac­tul nu a fost niciodată în patrimoniul Muzeului de Istorie Aiud. Piesa a fost găsită întâm­plător, într-o balastieră din zona Cium­brud, în albia râului Mureș, în asociere cu oase de mamut lânos. Ea a fost preluată de celebrul arheolog clujean Nicolae Vlassa (cel care a descoperit tăblițele de la Tărtăria, n.n.) și dusă la Cluj. Acolo s-au efectuat o serie de analize privind metalele com­po­nente, dar eu nu dispun de datele fur­nizate. Oricum, fără intenția de a minimaliza sau combate teoriile emise cu privire la acest artefact, nu m-aș ha­zarda să cataloghez piesa ca fiind apar­ținătoare unei anumite perioade istorice, deoarece nu a fost efectuată o săpătură arheologică documentată, care să poată oferi date clare de înca­drare cronologică”. Așadar, misterul OZN-ului de la Aiud continuă.

Lady Florica

Tot ca un extraterestru m-am plimbat și eu prin Aiud, uimit de incredibilele povești ascunse ale acestui mic orășel. Totul este să te oprești, să întrebi și s-asculți. Una dintre cele mai pasionante istorii este legată de Maria Florica Sas, o româncă din Aiud cu un destin cu totul excepţional. Rămasă orfa­nă la numai 7 ani, Florica a ajuns din Aiud în haremul unui armean bogat. Văzând-o frumoasă și inteligentă, acesta a crescut-o și a educat-o cu inten­ția de a o vinde mai târziu, pe bani buni, la târgul de sclave de la Vidin. Zece ani a durat instructajul: limbi străine (germană, engleză, turcă și arabă), dar și tot ce însemna pe atunci obiceiurile practicate în marile palate, intenția armeanului fiind să o vândă Sultanului din Turcia, ca pe o cadână de lux. Așa a ajuns Florica din Aiud la târgul de sclave de la Vidin, unde trimisul Sultanului aștepta „marfa”. Întâmplarea sau poate destinul au făcut ca, exact în ziua aceea, vaporul unui explorator englez, pe nume Samuel Baker, să se strice chiar în dreptul Vidinu­lui. Cât a durat reparația, ce să facă navigatorul decât să meargă să vadă și el cum arată un târg de sclave, o bizarerie inexistentă în țara lui de origine. Și ce să vezi întâmplare: zărind-o pe Florica, Baker s-a îndrăgostit pe loc. După negocieri eșuate cu proprietarul armean, dar reușite cu trimisul Pașei de la Vidin, el a răpit-o pe Florica și au fugit împreună în Anglia. Moștenitoare a spiritului exploratorilor din Aiud, Florica va începe și ea să cutreiere lumea, împreună cu salvatorul ei. Va fi prima femeie care ajunge la izvoarele Nilului, descoperitoarea lacului Albert și a regiunii Africii ecuatoriale! La întoar­cerea din călătorie, în 1865, sedus de personalitatea și cutezanța Floricăi de la Aiud, Samuel Baker o cere de soție și astfel fosta roabă devine… Lady Flo­rance Baker. Năstrușnicia poveștii n-a rămas, însă, pierdută în trecut. Doamna Adriana Duna, o antreprenoare din Aiud, impresionată de origi­na­litatea întâmplării, a sprijinit traducerea și apariția unei cărți despre „Lady Florica”, în limba română: „Luna viitoare va apărea o carte despre viața Flo­ricăi. Am sprijinit această idee nu doar pentru că ea a pornit din Aiud, dar și pentru că a fost o per­sonalitate însemnată a acelor vremuri. Florica, alături de soțul ei, a devenit un personaj important la curtea regală din Anglia. Datorită trecutului ei de fostă sclavă, considerat câteodată scandalos, Regina Victoria a refuzat să o primească personal, dar asta nu a împiedicat-o pe Florica să spargă me­reu tiparele timpului și să fie unul dintre principalii militanți împotriva sclaviei. Această româncă din Aiud a primit medalia de aur de la «Ro­yal Geo­graphical So­cie­ty», iar soțului ei i-a fost oferit gradul de cavaler. Cred că Aiudul trebuie să se mândrească cu acest lucru. Lady Flo­rence Baker face parte din istoria aces­tui oraș”.

Lady Florica și soțul ei, Samuel Baker

Cetatea Aiudului pare o mare corabie de piatră, ce a plutit pe valurile timpului până ce a ajuns la marginea de est a Mun­ților Apuseni. Zidurile ei au reflexe câteodată melancolice, câteodată sum­bre. Turnul Olarilor, turnul Cojocarilor, turnul Do­ga­rilor… Vezi aceste turnuri și ele vorbesc despre viața de altădată a ora­șului, despre harnicii mește­șugari ardeleni de pe ma­lul Mureșului. Cetatea a re­zistat secolelor, invaziilor, mă­celurilor. Primii care au con­struit aici o ceta­te au fost dacii, ea devenind mai târziu o fortifi­cație de pământ și apoi adăpost de piatră în fața tur­cilor și mon­go­lilor. O ghiu­lea încă stă înfip­tă în car­nea cetă­ții, mărturie a ceea ce s-a în­tâm­plat. În curtea mică, ce as­tăzi adă­postește două su­perbe bise­rici, au fost arse pe rug vră­jitoarele. Și tot aici, tribu­nul Axente Sever nu i-a mai pu­tut stăpâni pe țăranii români care, în 1849, s-au răz­bunat pentru umi­lințele îndu­rate sub stăpânirea maghiară, uci­­gând timp de zece zile la rând sute de unguri. Mai târziu, rușii au devastat și ei cetatea, cotrobăindu-i prin pivnițe. Au găsit butoaie uriașe cu vin, le-au băut jumătate și au tras, apoi, cu pistoa­lele în ele, ca să rămână întrece­rea în istorie. Legen­da spune că au murit înecați în vin. Butoaiele găurite încă există în pivnițe, urmele gloanțelor se văd. Uneori, istoria lasă urme ciudate. Acum, cetatea este în plin proces de restaurare. Își va recăpăta strălu­cirea de altădată, în­cer­când să țină pasul cu nemuri­rea le­gen­delor ei. Și asta este doar partea văzută a lucrurilor. Legendele spun că există și o parte nevăzută, plină de mis­ter, tuneluri lungi de zeci de kilo­metri străbat orașul de la un capăt la celălalt, fac legătura între casele boga­ților de altădată, trec chiar și pe sub Mureș! Tunelurile de sub Aiud ar fi un adevărat oraș subteran, o rețea de străzi săpate pe sub pământ, prin care ai putea să mergi chiar și cu o căruță. Un oraș în oglindă, în adâncu­rile pământului. Câ­teodată, cerul de pământ al orașului subteran cedează, și atunci la suprafață apar gropi. Se spune chiar că există oa­meni și în ziua de azi care au cumpărat case vechi, găsind în pivnițele lor porți de fier ce dau către tuneluri secrete, despre care nimeni nu știe unde duc. Poate că sunt doar po­vești născute din aburul medieval al orașului, poate sunt adevăruri care vor ieși la iveală când toate misterele orașu­lui se vor revela. Oricum, ai ce povesti în Aiud, așezat la terasa unei crame, cu un pahar de vin bun și rece în față. Pen­tru că Dumnezeu a lăsat să fie și vinuri bune aici, vinuri de băut și de povestit, cât să amesteci într-un pahar ozn-uri, exploratori și aventuri de la curtea regală a Angliei.

Vinurile cu povești

Adriana Duna

Podgoriile Aiudului sunt la doi pași de oraș, la Ciumbrud. Nu trebuie să mergi până acolo decât dacă vrei să vezi cum arată o vie cu migdali, în ini­ma Transilvaniei, sau să admiri Mu­reșul, în toată puterea și frumusețea sa. În oraș, multe crame micuțe te poftesc la degustat pe îndelete vinurile locale. La „Crama Papp” poți să bei, de pildă, un vin sim­plu și auriu, așa cum fă­ceau sașii când mai locuiau în oraș. La „Crama Takacs”, poveștile se amestecă cu un vin rafinat, medaliat și în țară, și în străinătate. E locul unde poți afla povestea tradiției viticole de pe dealurile Aiudului, istoria unei școli de mare clasă, ce uimește și astăzi prin vinul pe care știe să îl facă. Iar chiar sub Muzeul pe care l-am vizitat se află im­presionantele pivnițe ale „Cramei Logos”. Aici, din sticle prăfuite, poți bea un pahar de Plebanos, mândria aiudenilor și a dom­nului Andras Emil, cel ce duce mai departe tradiția celui mai bun vin din Aiud.

Ca și misterioasele tuneluri ce se întrețes sub oraș, poveștile Aiudului par nesfârșite. Sper să mai rătă­cesc prin ele, cât de curând. Și-apoi să beau un pa­har de vin rece, la umbra cetății, sau pe terasele în­sorite din fața vechilor case săsești.

Catalin Manole

Născut în 1978, la Călărași, dar crescut în Slobozia, a urmat la Bucurelti studii de Filosofie și Jurnalism. Lucrează ca reporter pentru „Dilema” și „Plai cu Boi”, colaborând în paralel cu BBC, Tele7abc, LA&I etc. În 2002, este declarat Reporterul Anului de către Clubul Român de Presă. Locuiește 3 ani la Paris, unde își aprofundează studiile de Filosofie la Sorbona și efectuează stagii de pregătire la „Liberation” și RFI. În 2005, se alătura echipei de reporteri de la „Formula AS”. „Reporterul are una dintre cele mai frumoase meserii: să pună în cuvinte misterul și emoția vieții”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian