Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Poarta spre o altă lume

Valea Nandrului

Pe drumul dintre Deva și Hunedoara, undeva, în apropierea uriașelor halde de zgură ale Com­binatului Siderurgic, se află o portiță spre o „altă lume”. „E o lume aparte”, îi mărturisea, cu aproa­pe 20 de ani în urmă, pentru paginile revis­tei noastre, geologul Virgil Chinceș, colegului Sorin Preda. „O lume în care intru rostind rugă­ciuni de mulțumire, dar și de iertare. Fără acest sentiment religios, nu înțelegi mai nimic din ceea ce vezi. Te transformi într-un turist oarecare. De multe ori, trec săptămâni la rând fără să des­copăr nimic. Muntele se apără și te pune la încer­care. Meriți sau nu? E ca un drum al inițierii și al răbdării.” Astăzi, Sorin Preda nu se mai află printre noi. Și din ce am aflat căutându-l, Virgil Chinceș se pregătește, și el, pentru Marea Tre­cere. Dar fără ei, fără acest reportaj apărut în urmă cu două decenii, în revista „Formula AS”, nu m-aș fi aflat acum gata să intru pe Valea Nandrului. Datorită lor am ajuns aici și știu că nu e de ajuns să urmezi indicatorul pe care scrie Peștișu Mic. Trebuie să crezi, să simți că ai trecut pe o poartă nevăzută, spre un alt tărâm. Nu sunt geolog, sunt reporter. Dar am credința că și oa­menii, și poveștile, și pietrele împărtășesc două lucruri esențiale: sunt vii și vor rămâne.

Ar putea să fie lumina, ar putea să fie văz­duhul, ar putea să fie toamna sau toate laolaltă. Dar odată intrat pe șoseaua asta lăturalnică, soa­rele se pogoară dimpreună cu cerul peste dealuri și pășuni, le dezmiardă și le îmblânzește, le face aurii ca mierea, le preschimbă în liniște. Merg mai departe, spre Valea Nandrului, cu credința aceea difuză, nelămurită, că aici, la poalele estice ale masivului Poiana Ruscă, orice minune devine posibilă. Trebuie doar să crezi, să tot cobori în adâncul realității, până când vei da de splen­doarea încremenită a unui fund de mare. E ceea ce face un geolog, căutând agate și ame­tiste printre bolovanii plini de mâl, e ceea ce ar trebui să facă și un re­porter, atunci când sapă după povești nemai­vă­zute, înlăuntrul unor oa­meni. Trebuie să crezi, îmi spun, să crezi!

Toma Ioan și morții vii

Toma Ioam

Am ajuns în satul Valea Nandrului. Strig la poarta unui om și mi se deschide. Omul mă pof­tește în curte, îmi spune să mă așez pe scaun. 77 de ani de viață au trecut peste acest bărbat albit și o liniște întreruptă doar de o tuse măruntă, seacă. „Cu tusea asta m-am căpătuit de pe urma Combinatului. Atât amar de vreme am lucrat la oțelărie, mno… Bine că am ajuns până aici!” Aici, în curtea asta cuminte a unui sat așezat, un­de lucrurile pe care le vezi par să fie singura rea­litate posibilă: cotcodăcitul unor găini, lătratul unui câine, câteva unelte, mături și scaune vechi lă­sate prin col­țuri, o lumină moa­le de după-amiază, vocea asta egală, întreruptă de o tu­se măruntă, a băr­ba­tului din fața mea – Toma Ioan din Valea Nan­dru­lui.

Petacul, pârâul cu pietre vii

Toma Ioan povestește ceea ce se vede, primul strat al realității. Și nicio altă reali­tate n-a fost mai pregnantă pentru toți oamenii de aici ca cea a Com­bi­natului Siderurgic din Hunedoara. În 1989, îna­inte de revoluție, în Combinat lucrau 20.000 de oameni. Practic, acea realitate din care astăzi au rămas doar halde uriașe de zgură înghițise atunci aproape toate satele din împrejurimile Hunedoa­rei. Portița ascunsă spre Valea Nandrului fusese ruptă, oțelul a pătruns aici cu furie, ca o viitură. „Toți năndrenii am lucrat în Combinat. Și doar unul de dincolo”, îmi spune Toma Ioan. Și Toma Ioan ar trece mai departe peste cuvintele astea, dacă n-aș simți că înăuntrul lor se află altceva, un strat mai adânc al realității, povestea pe care am venit, de fapt, s-o caut. Dincolo, unde?, îl întreb. „Dincolo, la ei, la Pădureni. Vedeți dumnea­voas­tră, comuna noastră îi Peștișu Mic. Opt sate țin de ea: Josani, Mânerău, Nandru și Valea Nan­drului. Cinci aici și trei «dincolo», către munte: Ciulpăz, Cutin şi Dumbrava. De dincolo, de sus, de la Pădureni, un singur om, din ce știu eu, o coborât să lucre la Combinat.” Între „acolo, jos”, și „dincolo, sus”, se află Valea Nandrului! Un loc între lumi. Toma Ioan întinde brațul și-mi arată: „Uite, dealurile de la marginea satului nostru – Dosu Mic, Dosu Mare, La Mormindeni… Astea-s hotarele.” Câteva nume, un braț întins spre ele: niște culmi cumințite de soare, toată acea realitate trufașă, care îți spune că asta e totul, că nu e nimic mai mult de aflat. Dar eu sunt reporter. Încerc să o dau la o parte, să scobesc iarăși în ea, ca un geolog după pietrele ascunse, cu credința aceea nelămurită că întotdeauna există mai mult decât ce se vede. Repet ultimul cuvânt pe care mi l-a spus Toma Ioan: „Mormindeni. Ce înseamnă mor­mindeni?”. Bătrânul își ridică ochii spre mi­ne. Apoi, cu aceeași voce domoală, întreruptă când și când de o tuse seacă, îmi spune ca și când ar fi de la sine înțeles: „Morminte, ce să fie?! Mor­mintele u­ria­­șilor care au trăit la înce­pu­turile lumii, du­pă ce o secat marea cea mare care a fost aici!” Ochii mei se mă­resc de uimi­re, cei ai lui To­ma Ioan rămân egali. Realitatea asta pe care mi-o povestește acum, știută din bătrâni, nu este cu nimic mai pu­țin adevărată pentru el decât cea a anilor petrecuți în Combinat.

Cheile Petacului. Dincolo sunt zeii pădureni

„Cât eram tânăr, tot plecam desculț prin miriște ca să umblu pe dealurile astea! Parcă mă chema ceva acolo, la hotarele alea! Îmi ziceau bătrânii să am grijă, ce-mi păsa mie! Să fie morții cât de vii, eu îs mai viu ca ei! Că așa spuneau bătrânii: că acolo nu-s orice fel de morți, îs morți stră­vechi, ca zeii, care tot umblă și pe sub pământ, și prin afara lui! Cine are ochi să-i vadă îi vede, că acolo-i pământul lor… Las’ să fie, ziceam, ce trea­bă am eu cu ei?! Mie altceva îmi plăcea acolo, copil. Și pe Dosu Mic, și pe Ăl Mare, și La Mor­mindeni, numai pe cioabe vechi, pe melci și scoici de piatră călcam! Și le adunam pe unele și le băgam în buzunare, de frumoase ce erau. Că doar știam că nu se termină. Acolo, tot pământul îi numa’ așa! Pământ viu, cu oameni înăuntru, și pietre vii, din fund de mare! Păi, când or venit arheologii să sape pe Dosu Mic, bătrânii noștri le-or spus că nu-i bine să răscolești pământul! Dar ei n-or vrut să asculte. Or scobit după cioa­bele lor, și așa vijelie s-o pornit, cu grindină și trăsnete, de s-or speriat cum nu s-au speriat în viața vieții lor! Apăi, că una e să umbli, ca mine, copil, desculț, prin iarbă, și să iei cu tine un melc de piatră, și alta e să sapi pământul și să scoți din el viața veche, ascunsă acolo! Abia atunci faci rană și superi! No, acuma vă întreb: cum știau bătrânii noștri că aici o fost fund de mare, acum milioane de ani, când geologii abia de cu­rând or aflat și ei treaba asta? Stau și mă mir, că doar bătrânii de demult ce carte să fi avut ei?”. Tot bătrânii de demult i-au arătat lui Toma, copil, ceva ce oamenii de știință n-au fost în stare să explice. La Mormindeni, pe drumul care urcă din Răcăștie spre Ținutul Pădurenilor, nu poate crește niciun copac. „No, explică asta, când peste tot îi numa’ pădure! Acolo de ce nu-i?!” Toma Ioan tace, iar lumina de toamnă se cuibărește în ochii lui, aurie ca mierea. „Nu vreți să-mi vedeți stu­pii?” Îmi spune că are peste o sută și că nu trebuie să mă mir. „Cine nu are stupi pe Valea Nandrului nu e om-om.” A­cum știu de ce dealurile astea s-au îmbrăcat într-o lumină de miere. Și știu și de ce trebuie să merg în satul următor, Nandru. În adâncurile unei mări ce a dispărut, se află ascunse pietrele vii, pe care calci, și poveștile nespuse, pe care vrei să le afli. Sunt la hotare, între lumi. Trebuie să văd mai departe ceea ce nu se vede.

Violeta Curtean. La cules de popilnic

Poiana Ruscăi. Lumea „zeilor albi”

Ce se vede în curtea lui Leontin Curtean sunt meri, o fântână și un zâm­bet. Zâmbetul e al lui, al omului ăstuia de 82 de ani, care își petrece timpul de acum, cel albit de bătrânețe, culegând și scriind rețete des­pre plante vindecătoare. Are o grădină fermecată la îndemână, în care pătrunzi, odată ce dai la o parte portița din spatele casei. Dealurile domoale ale Nandrului, pentru cine are ochi să vadă, sunt pline de bujori sălbatici, dumbrăviță, scumpină, frăsinei, popilnic, plante rare, pe care nu le gă­sești la orice pas… E o realitate blândă aici, în Nandru, ca un ciripit de păsări. M-aș mulțumi cu blândețea asta a lucru­ri­lor care se văd și se aud, dacă nu ar fi fântâna. E ceva nelămurit ce mă atrage spre ea, un soi de chemare tulbure, care mă face să mă apropii, s-o privesc de aproape și să rămân mut de uimire. În piatra cu care a fost tencuită sunt prinse fo­sile, cochilii fabuloase de melci și scoici, pietre vii dintr-un adânc de mare! „Bine ați venit la noi, în Nandru!”, îmi spune zâmbind soția lui Leontin Curtean, Violeta. Și-mi întinde o fosilă de melc dintr-o roabă de pietre. „Luați câte vreți. Îs peste tot la noi”.

Nerineea și Acteonella, aveam să aflu, la Mu­zeul de Istorie din Deva, că se numesc speciile acestea de melci, dispărute de pe pământ acum mai bine de 60 de milioane de ani. Împreună cu amoniții uriași și coralii, fosilele astea sunt do­va­da vie că acum sute de milioane de ani, pământul nostru era acoperit de ape. Apele calde, nesfârșite, ale Oceanului Tethis.

O întreb pe Violeta Curtean cum arăta copi­lăria ei, plină de fosile de scoici și melci. După felul în care mă privește, înțeleg că, întocmai ca viețuitoarele oceanu­lui primordial, aici, pe Valea Nandrului, în oameni, ceea ce se află dedesubt rămâne întotdeauna și la su­pra­față. Uneori, un zâm­bet poate fi tot­una cu foșnetul unei mări calde: „Închid ochii și numai asta văd: fo­cu­rile pe dealuri. Unul aici, unul din­colo, al­tul mai de­par­te, încă unul și mai departe, toată Va­lea asta a noastră a Nandrului, încon­ju­rată de jur îm­pre­jur de focuri! Alea erau nopțile de Sân­toa­der, când ne adu­nam fete și băieți să cântăm și să jucăm până dimineață, să alungăm duhurile rele departe de sat. Apăi, umpleam lu­mea de cântecele noastre de fete, câtă vreme cule­geam popilnic! Parcă îi aud pe bătrâni: «Măi, fete, vreți voi să vă joace caii lui Sântoader în pi­cioare?! Ia puneți voi mâna și culegeți la popil­nic, că de v-ați spăla cu el, tăt cum îi coama de cal oți avea părul!». De parcă trebuiau ei să ne spună?! Știam și singure! Dragii de bătrâni! Uite, numai îi văd cum coborau în opinci dea­lul la vale, în cămeșa lor albă, cu părul tăt ca neaua, îngeri din cer ziceai că sunt, așa de frumoși erau! Cum să uiți așa ceva?! Apăi, și pe pădurence când le vedeai coborând de dincolo de sus, pân’ la noi, în costumele lor înflo­rate, rămâneai mut de uimire, cum oți rămas dumneavoastră când oți văzut melcii de pe fântână! Aaai, aaai, ce frumoase erau! Zeițe venite din cer! Țin minte, copilă, că nu credeam că-s de pe pământul ăsta!”. Apoi, povestește Vio­leta, comunismul a intrat pe Valea Nan­drului. Bătrâni și copii au plâns împre­ună când și-au văzut boii uriași și caii luați la colectiv. Au venit sărăcia și fri­gul: „Tăt lângă soba călâie ne lipeam noi, copiii, la școală”. Bărbații au ple­cat la Combinat, Violeta a devenit poș­tăriță. Treizeci și cinci de ani de poștă, umblând singură, pe jos, cu tașca cu pensii pe umăr, prin toate satele de pe Valea Nandrului. „Dar odată nu mi s-a întâmplat ceva rău, vă jur! Atâta doar că noaptea, când ajungeam acasă, în lumina de la lanternă îmi vedeam copiii plângând pe uliță: «Mamo, mămuco, credeam că ne-ai pă­răsit!». Vremuri grele or fost, dar să știți de la mine că tot o familie mare eram, toată Valea Nan­drului, și tot o familie am rămas și acum! Poate ceva mai micuță, că suntem mai puțini, cum se întâmplă cu satele din toată țara”. Și Violeta tace, iar în curtea casei intră vărul lui Leontin Curtean, Șerban. Ne salutăm, rămâne să povestim.

Cumnatul Șerban și buhele cât dulăii

Leontin și Șerban Curtean

„Desculți eram, dar fericiți! Dacă noi, băieții, găseam o roată s-o rostogolim pe uliță, aia ne era bucuria! Și un cerc de învârtit mereu se găsea! Și n-or fi avut fetele păpuși, ca în alte părți, dar din pănușele de porumb imediat făceai păpușa!”

Între lumi, aici, pe Valea Nandrului, bucuria a rămas la suprafață, ca pietrele vii dintr-un adânc de mare. Dar hotarele au rămas mereu hotare. Și cele văzute, și cele nevăzute.

„Pe Pădureni îi vedeai rar pe la noi, ce mai coborau pe când încă mai erau morile pe Valea Roatei. Apoi, s-au dus și morile. De ce să mai vină? De ce să mai coboare? Suntem ascunși aici de lume. Nu degeaba ni se spune buhe”. Sunt cuvinte de felul ăsta, grele ca o piatră, care se scu­fundă într-o apă de vor­be și ajung până în a­dân­curi. Bufnițe, buhe. De ce „buhe”? Șerban zâm­bește: „Fiecare sat al comunei are câte o poreclă. Josenii sunt broaște, peștișenii-s arici, mâneranii – lebede, văienii – lupi, iar noi, năn­drenii, suntem buhe. De ce buhe? Că nu era seară de la Dumnezeu să nu apară acolo, la hotare, pe stân­cile de pe Cheile Petacu­lui! Cât dulăii ăi mari erau! Buhuhu, le auzeai peste sat, buhuhuuuu! Îți îngheța un pic sângele în tine! Dar mai întâi dădeau năvală liliecii, din Peștera Curată. Roi negru peste case! Se întuneca cerul de la lilieci, și abia apoi de la noapte! Or tot săpat arheologii în peșterile noastre, și-n aia Curată și-n aia Spurcată. Și până la urmă or găsit!”.

„Dincolo”, la pădureni… (Foto: Shutterstock)

Șerban îmi povestește ceva ce aflasem deja în documentarea de la Muzeul din Deva. În peșterile de pe Valea Nandrului s-au făcut ului­toare descoperiri arheologice. Practic, începând din paleolitic, trecând prin neolitic, până la epoca bronzului şi cea medievală, în peșterile astea s-au găsit mereu urme de locuire. Strat peste strat peste strat de viață, zeci de mii de ani de istorie descoperiți într-o peșteră plină de lilieci. „În Peș­tera Curată”, povestește Șerban, „bătrânii noștri spuneau că e un tunel care merge până sus, la Pădureni. Au venit și cu armată să-l caute. Nu l-or găsit. Dar or căptușit peștera cu betoane și i-or trântit și o ușă de fier la intrare. De atunci, de când cu armata, or dispărut și liliecii din sat!” Dar atunci când sapi într-o realitate străveche, o zdruncini din temelia ei. „Odată, seara, am plecat după gârnițe, lemnele alea cu frunze pe care le pui pe foc să scânteie mai tare. Și fetele tot cântau și cântau în urma mea și îi auzeam pe băieți strigând. Apoi, de niciunde, s-o întunecat cerul și n-am mai auzit nimic. Ajunsesem în locul care se numește «La Cruce», o cruce pusă de bătrâni pe Dealul cu Peșteri, ca să țină duhurile rele departe. Dar crucea era acum prăbușită, și un om ghebos mi-o sărit în față și mi-o rânjit. Și numai bufnițe și lilieci au început să roiască și parcă toată bezna se învârtea în mine! Am început să mă rog. Să mă rog cum nu m-am rugat în viața mea! La sfârșitul rugăciunii, s-o lim­pezit cerul, or dispărut și bufnițele și liliecii și ghe­bosul, și crucea stătea iară în picioare! Și i-am auzit iar pe năndrenii mei cântând! Niciodată, ni-cio-da-tă nu m-am bucurat să aud un cântec mai mult ca atunci!”

Aici, în Nandru, la hotarul păzit odi­nioară de lilieci și buf­nițe, încep pește­rile și o altă lume, lumea în care, dacă vrei să intri, trebuie să spui rugăciuni. Îmi iau rămas bun de la Șerban, Leontin și Violeta Curtean și mă îndrept spre „a­co­lo”. Fie ce o fi, merg până la capăt, cu toată credința în suflet.

Abel Goț și duhul mamei

Abel Goț

La marginea sa­tului Nandru, Abel Goț stă înaintea mea, pe drumul care intră în Cheile Petacului. Aproape aș zice că mă așteaptă. „Mergi la peș­teri?”, mă întreabă. „La peșteri”, îi răspund. „Îs spini de-a valma acum, s-o balaurit poteca, nici treptele puse de armată nu se mai văd, te-oi rătăci, naibii, de tot. Nu te duce. Stai să-ți zic ceva.” Stau. N-am încotro. Abel Goț păzește drumul spre peșteri ca un Cerber străvechi. S-a născut în 1938. „Am prins ani de foame și răz­boi. L-am prins pe bunicul meu în putere, cum pleca iarna, în miez de noapte, pe un frig de crăpau pietrele, cu pușca pe umăr, la vânătoare. N-avea încotro, așa săracie era! Un iepure era aur pe vremurile alea! Auzeam ușa scârțâind și pașii lui grei prin zăpadă, și nu mai aveam somn până nu-l știam întors. Și s-o întors bunicul, frânt, și o adus și tot frigul cu el. Și frigul, și frica, ascultă ce-ți zic! Eu, copil, sub plăpumi, mă făceam ca dorm și trăgeam cu urechea la ce-i spunea mamei. Și i-o zis așa: că s-o tot dus în sus, pe Dealul cu Peșteri și numa’ când o ajuns la Pârâul Naibii, i-o apărut în cale un iepure. Țintă s-o uitat iepurele la el. Bunicul o dus pușca la ochi și o tras. Numa’ că niciun glonț n-o ieșit pe țeavă. Și iepurele tot numa-n ochii lui se uita, ba se mai și lingea pe labe. O țintit bunicul și iar o vrut să tragă, numa’ că de data asta i-o sărit umărul din loc și pușca i-o zbu­rat din mână! Și o leșinat acolo de durere, cu brațul frânt!

Trepte uitate spre Peștera Cu­ra­tă

Și parcă îl aud iar pe bunicul cum îi zice mamei: «Măi, fată, ăl de acolo nu era iepure, era Ăl de Silă!». Apăi, că-i lucru știut că pușca cheamă la ea duhurile rele! Și uite așa, cum eram eu copil sub plăpumi, tot frigul ăla de se adunase în casă o intrat în mine și s-o făcut frică. Și frică mi-o fost mult timp din viață! Măi, băiatule, cu frica asta ca frigu’ începi să vezi și ce nu se vede! Și am văzut și eu pe dealurile as­tea, la hotare, umblând oa­meni duși pe cea lume și câini albi care nu-s câini, și capre care nu-s capre! Și am arătat și alto­ra și or văzut și ei! Până într-un an, mama ce tocmai mu­rise, iar eu am plecat amă­rât cu stupii de albine pe dea­luri. Și tot iepu­re alb am văzut. Doar că ăsta o început să se țină după mine ca un câine. Unde mă duceam, el lângă mine. Și am tot mers, pe Dea­lul ăsta cu Peșteri, până am simțit o liniște mare și un vânt cald care a trecut prin mine și o luat cu el toată frica! Și am știut: iepurele nu era iepure, era duhul bun al mamei, venit să mă lecuie de frică! M-o lecuit! Ce voiam să-ți zic e să nu te duci la peșteră dacă nu ești pregătit!” Ridic ochii spre locul unde ar trebui să fie Peș­tera Curată. Văd tufe gălbui cu spini, iar tufele se mișcă. Aco­lo, la poartă, e o că­prioară. I-o arăt lui Abel Goț, o vede și el. Îmi zâmbește. „Mno, nu știu cine oi fi tu, dar asta înseamnă că te poți duce”.

Mă duc. Calc pe fosile, pes­te pietrele vii din pârâul Peta­cului. Mă aplec, întind mâna și le culeg. Țin în palmă cochilii fabuloase de melci, ființe stră­vechi, ce s-au preschimbat în rocă, în apa asta dintre lumi. Tre­buie doar să crezi că întot­dea­una există mai mult decât ceea ce vezi. Mă duc mai de­parte, Peștera Cu­ra­tă e-n fața mea…

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian