Români care au reușit: „Chipsuri D’Alba”

• Pe lista alimentelor nocive, de tip fast-food, chipsurile de cartofi stau la loc de cinste. Încărcate cu E-uri cu denumiri sofisticate, suprasaturate de ulei și sare, crocante cât să-ți satisfacă pofta, mai mereu se găsește câ­te-o pungă de chipsuri aruncată prin mașină sau pe birou. Personal, nu le cumpăr, nu le mănânc, nu le recomand. Dar într-o zi, am aflat că în satul Oarda de Jos, din apropiere de Alba Iulia, există un pro­du­cător, pe nume HOREA JOSAN, care a făcut revoluție în lumea cartofilor pră­jiți. Este inventatorul „Chipsurilor D`Alba”, și-am vrut nea­pă­rat să-i aflu povestea •

Dorul de-acasă, bată-l vina!

Era licean când s-a-ntâmplat Revoluția din 1989. Imediat după aceea, mirajul Occidentului l-a cuprins și pe el, ca pe mulți colegi de-ai săi de generație. A decis să plece doar pentru un an. A lucrat ca programator IT și ca graphic-designer, în Spania. Când câștigul nu i s-a mai părut mulțumitor, a plecat în Anglia, dar faptul că nu știa limba engleză l-a împiedicat să se descurce așa cum și-ar fi dorit. Şansa i-a surâs însă când pri­etenul său cel mai bun, cu care și plecase, inițial, din țară i-a re­comandat o firmă din Spania care cons­truia, în întreaga lume, clădiri pentru o rețea in­ternațională de hoteluri de cinci stele. Limba spaniolă o știa, așa că inte­grarea în colectiv a fost floare la ureche. „Așa am avut ocazia să văd lumea: Lon­dra, Parisul – unde am lucrat chiar la Turnul Eiffel, Germania, New York, Miami. Asta a fost partea pozitivă a ex­perienței mele cu Occidentul. Dar sim­țeam permanent că-mi lipsește ce­va. Nu era visul meu să ră­mân pe-acolo, să câș­tig su­me fabuloase de bani, căci nici o su­mă de bani nu-ți poate vin­deca dorul. Întotdeauna am considerat că, dacă m-am năs­cut ro­mân, atunci locul meu e în România. Acolo, ești doar jumătate de om, cealaltă jumătate e mereu acasă, iar eu vroiam să fiu un om în­treg”, spune Horea Josan. De câte ori, în dis­cuția noastră, amintește de timpul petrecut în Oc­cident, ochii i se umplu de lacrimi. Și asta nu e ceva obișnuit, nici măcar pentru mine, ca jur­nalist cu ceva experiență. În fața unei femei, bărbații plâng doar atunci când doare. Și înțeleg, din lacrimă și cuvânt, cât îl doare, încă, pe Horea Josan, țara. „Gândul de a mă întoarce nu m-a pă­răsit nici o clipă. Îmi mer­gea bine, nu pot ne­ga, doar că, de la o vreme, mă cam săturasem să tot lucrez pentru alții, vro­iam să fac ceva pentru mine”. S-a-ntors acasă, după vreo 16 ani, și-a-nceput să studieze fel și fel de idei de afaceri, să vadă de ce anume ar mai fi loc pe piață și la ce s-ar putea înhăma. Trebuia să se descurce cu o sumă nu foarte mare de bani, ca investiție inițială, și cu spațiul de care dis­punea acasă, la Oarda de Jos. A vrut să crească ba oi, ba capre, ba să facă brânză maturată, fiind un fan declarat al acesteia, ba să deschidă un restaurant. „Întrebarea pe care mi-o tot puneam era ce po­sibilități aș avea, la un moment dat, să mă extind, dacă afacerea ar fi mers. În toate cazu­rile analizate, aș fi avut nevoie fie de spațiu, fie de oameni în plus, ceea ce nu îmi doream. Prietenul meu, cu care bătusem lumea, mi-a spus despre chipsurile artizanale și mi s-a părut ok. Chiar dacă voi vrea să mă extind, eventua­lele mașinării mai sofisticate sau de capacitate mai mare încap în spațiul de care dispun în casa părinților mei. În Europa, chipsurile au mare trecere. Se vând proaspete și calde, în plus, le sunt servite clienților în toate barurile: chipsuri cu măsline, cu vi­nete murate, cu castraveți murați, cu anșoa, cu di­verse. Un bar în care nu ți se pune ceva de ronțăit în față rămâne fără clienți” .

„Trădătorii” din Covasna

În spațiul de producție de la Oarda de Jos, în­tr-o mașinărie mică, la fel cu cele folosite în bucă­tăria unui restaurant, cartofii sunt spălați și cu­rățați. Horea îi ia pe fiecare în mână, ca să se convingă că sunt perfect sănătoși, apoi îi spală din nou. Îi toarnă, pe rând, într-un recipient înalt, pe care îl acționează manual. Printr-o fantă lar­gă, feliile subțiri de cartofi sunt aruncate într-un bazin cu apă și de-acolo ajung în friteuza cu ulei. Uleiul e încălzit la 150 de grade, o temperatură joasă, cu un grad de toxicitate foarte mic. „Asta e diferența între mine și marii producători: eu pră­jesc cartofii în șapte minute, la 150 de grade, ei, în doar trei minute, la 180 de grade. Deo­cam­dată, am doar două sortimente: cu sare, și cu usturoi și pătrunjel. Am primit oferte și pen­tru paprika și brânză, dar le-am refuzat, pentru că aveau prea multe E-uri”.

Chipsurile sunt ambalate în pungi cu un design simplu, fără risipă de culori, pe care Horea sau pri­etena lui le trec, bucată cu bucată, prin ma­și­năria de lipit. „Pungile au o ferestruică transpa­ren­tă, ca omul să știe ce cumpără și ce mă­nâncă. Sunt bucuros. Am reușit să ies cu «Chipsuri D’Alba» din Alba Iulia, deja aproximativ 40 la sută din ceea ce vând se duce la clienți din Cons­tanța, București, Cluj și Iași”. Secretul? În primul rând, un anumit soi de cartofi, cu o fibră anume, cu un anume procent de apă, care, feliați atât de fin, se pretează prăjirii lente, la 150 de gra­de. La capitolul ăsta, Horea a avut o mare de­cepție: cultivatorii din Covasna, de la care cum­pă­rase primele remorci de cartofi, îi anulaseră cea de-a doua comandă, pe motiv că ei își vând marfa uneia dintre firmele de renume mon­dial, mare producătoare de chipsuri, care se află și în România. „Mi se pare o porcărie că, lucrând în țara ta, nu dai ceea ce pro­duci oamenilor tăi, ro­mâ­nilor, ci străi­nilor”, spune cu năduf Ho­rea Josan. A pierdut atunci destul de mulți clienți. A început să caute alți pro­ducători de car­tofi, ajunsese să lucreze o singură zi pe săp­tămână sau chiar la zece zile. A tre­buit să mai plece de două ori în străi­nătate, ca să facă rost de bani, să poată merge mai departe cu afacerea.

– Care e cel mai mare câștig al afacerii tale din „curtea casei”?

– Că am reușit să pun un preparat de calitate pe piață. În momentul de față, cred că produsul e cel mai bun: nu are E-uri, nu stabilizatori, nimic nociv. Dar dacă te referi la un câștig economic, acesta încă nu există. Supraviețuim. Din păcate, ca să obțin o finanțare din fonduri europene, condiția era să am minim șase angajați, ceea ce, în cazul meu, este imposibil. Se finanțează tot felul de frizerii, coaforuri, sa­loane de frumusețe, dar o afacere micuță, ca a mea, nu. Mi-ar plăcea să meargă țara cum am vă­zut că merge în alte părți. La alte nații, națio­na­lismul despre care se vorbește așa de mult are manifestări concrete, nu doar la nivel de lozincă. În Occident, oamenii cumpără produsele lor, din țara lor, susțin că ce e al lor e cel mai bun, chiar dacă nu e. La noi, se crede invers, că tot ce e mai bun vine de dincolo. Mare greșeală! Fiecare țară are produse proprii, specifice, pe care încearcă să le impună pe piață. Și la noi e la fel. Eu cum­păr cartofi de la agri­cul­tori din România, pun­gi­le sunt create și im­pri­mate aici, duc marfa la magazine românești unde lucrează români, iar ba­nul se învârte în România. Activitatea mea, cât de mică, implică oameni din atâtea domenii, iar asta mă umple de buc­urie. Asta e partea su­fletească a afacerii me­le. Împlinirile sufletești au valoare mai mare decât ba­nii. Cine are bani și nu are mulțumire, e un om sărac. Știu asta, pen­tru că am prieteni în stră­inătate care câștigă e­norm, au tot ce-și doresc, în afară de bucurie și liniște su­­fletească. Sper să se întoarcă și ei aca­să, într-o zi. În România a în­ceput să se poată trăi decent.