Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Ştefan Dobrescu şi Stan din Dysart, la strânsul fânului, în 1920

– Epopeea emigrării țăranilor români în Canada continuă. După calvarul traversării Oceanului, a urmat infernul adaptării la uriașele întinderi de pământ, necălcate vreodată de picior de om, la verile clocotitoare și iernile îngropate în zăpezi. Dar îndârjirea țăranilor noștri a biruit. Colibele săpate în pământ au fost înlocuite de case, fermele s-au umplut de grâne și animale, rostul vieții a repornit. La zece mii de kilometri departe de țară, românii au reușit să o ia de la cap cu viața, să colonizeze sălbăticia canadiană, nedespărțiți de tradițiile și de credința lor. Adunate la fața locului, poveștile care urmează sunt fotogramele unui destin uriaș, despre care acasă, în țară, nu se știe aproape nimic. Disprețul istoriei naște monștri –

Prima zi după Facerea Lumii (Dumitru Boghean din Kayville)

„Ajunşi în Regina, tata l-a întrebat pe un om în ce parte sunt aşezări de români. «La Dahinda», i s-a răspuns. Mergem noi ce mergem, câteva zile în şir, până ajungem la cumnatu-meu, Zaremba, care luase deja un homestead (fermă). Îşi făcuse o bă­răcuţă din scânduri, căptuşită cu brazde de pă­mânt… Am stat câteva săptămâni în grajd. Puse­sem stinghii de lemn în jurul unei gropi şi dor­meam acolo, toată familia. Într-o seară, când să aştearnă mama blanchiţa să ne culcăm, un şer­pălău, mamă, Doamne!, era covrigat pe patul nos­tru. Pământul Canadei era gol şi în parte nemă­surat. Ierburi şi ierburi necălcate vreodată de om… Totul, aşa cum fusese în prima zi după Facerea Lumii. Guzgani, căiuţi (coioţi), bursuci, cai săl­batici, rațe sălbatice, vite sălbatice… Oamenii fu­geau din calea lor, se băgau săracii în bălţi, ca să scape. O femeie, ţin minte, s-a ascuns, biata, într-o bortă de bursuc… Veneau vitele peste dânsa s-o omoare…

Viaţa omului nu preţuia mult în prerie. În ziua de 16 mai, parcă văd, s-a pornit un storm (furtună) atât de mare, că a trebuit să sprijinim cu toții grăj­duțul, să nu fie dărâmat de vânt. Făceam cu rândul la ţinut, că era prăpăd mare… Prin văzduh treceau acoperișuri întregi, ca nişte păsări mari şi negre; viforniţa ducea baloţi de stuf şi fân, uşi de la bără­cuţele vecinilor… Un ranch cu cai a zburat în lac, cu animale cu tot. Şi acum sunt ciolane pe fundul apei. Mama, săraca, plângea şi ne strângea la piept pe noi, cei mai mici… Ne promitea că în curând o să plecăm înapoi, în ţara noastră dragă… Dar fur­tuna a trecut. Ifrim Popescu, vecinul lui Zaremba, ne-a dăruit o viţică; tata şi mama au început a plân­ge de bucurie… Apoi am reuşit, în fine, să însămân­ţăm olecuţă de grâu, pe care l-am secerat noi, copiii, cu cuţitele… Tata a săpat o groapă mai mare, a adus lemne şi a clădit bordeiul nostru. Dacă izbea viţica oleacă cu cornul, ni se prăbuşea tavanul în cap. Când ningea, trebuia să punem semne, ca să recunoaștem unde este intrarea.”

Viermii negri și armata lăcustelor (Vasile Petrişor din Regina)

Gheorghe și Leontina Saghin din Liteni. Aprilie 1911

„Era prin ’31-‘32… Să făcuse un crop (recoltă) de toată frumuseţea. Ne uitam la grâu ca la soare, că începuse depression-ul (criza) şi nu mai aveam de nici unele, nici bani, nici mâncare. Vindeam vaci cu 10 dolari bucata, iar pe viţei nu voia să dea ni­meni niciun ban. Dar n-a fost să avem ce secera… Că mi ți-au venit, nene, de la Sud la Nord, viermii negri! Army Worms (armata de viermi)! Erau nişte gângănii tare scârboase, parcă trecuseră prin un­tură, lungi de 3-4 cm, ca omizile, şi foarte iuţi. Mii şi mii de milioane, n-aveai unde să calci! Nu era drum, cărare, lan de grâu, floare, buruiană, gard, fân­tână, nu mai era niciun petec de pământ pe care să nu fi nă­vălit. Co­piii şi fe­mei­le ţipau în casă, de credeam că vine Sfârşitul Lumii. Fi­găruieş­te! (imagi­nea­ză-ți), au tot tre­cut peste noi, din iulie până în oc­tom­brie. Se bă­gau pe sub uşă, intrau în casă prin orice crăpătură, se suiau pe pereţi, tre­ceau peste acoperi­şuri, intrau în gă­lea­ta cu apă, în lea­gănul copilului, îi găseai cu tine în pat dimineaţa. Oricât ai fi astupat şi orice ai fi încercat, intrau, se strecurau… Mân­cau tot ce întâlneau verde. Rămânea pă­mântul curat ca-n palmă, în urma lor. Când deschideai uşa, să te duci în grajd la animale, trebuia să te ţii bine pe picioare, să nu aluneci. Umblai ca pe gheţuş… O, ma­mă, Doamne, negre zile a fost să mai trăim! Nu puteam nici să scoatem apă din fântâni, aluneca lanţul pe roată de-atâția viermi! Nici trenul nu mai putea merge pe trackă (şină), alunecau roţile. Guvernul ne-a dat oleacă de ajutor, că mureau vacile, oile, caii de foame. Au mai venit, în anii aceia, și nori de lăcuste: cât îi cerul şi pământul, nu vedeai alt decât gângănii. Mâncau vegetaţia şi se mâncau unele pe altele. Ţin minte: nu puteai închide ochii noaptea de gălăgia pe care o făceau în zbor: sfârr, sfârr… Gândeam că plouă… că vine o furtună cu ploaie… Urlet şi întu­necare soseau asupra omului… Stol după stol, stol după stol… Se trezeau copiii ţipând, speriaţi, când le auzeau izbindu-se de ferestre… Câinii se ascun­deau schelălăind pe unde găseau un loc, găinile cântau cocoşeşte, vacile strecheau în curte, rupând funiile… Blestematele gângănii retezau şi sforile pe care uscam rufele, în curte… Erau atât de mânioase, că ne te­meam să mai ie­şim din casă. Multe zbu­rau alăturea cu omul, fără sfială de sunet, de ceva… Şi atunci mă gândeam la taica: ce i-o fi trebuit lui Cana­da?”

Doi cai şi o căruţă (Dumitru Baciu din Rouleau)

Casă din 1925, la Roblin

„Am fost tare să­raci… Doi cai şi o că­ruţă… Un timp am stat în cort, apoi ne-am făcut căsuţă de brazde. Tata şi fra­te­le, nenea Tudorache, au fost la pădure şi i-a prins ploaia. Abia au reuşit să găsească, după două zile, că­su­ţa în care tremuram noi înfricoşaţi… Când pica din tavan câte-o bucată de pământ, îţi rupea gâtul… nu găseai un loc uscat unde să te adăposteşti. Atâta a plouat, că mama, Dumnezeu s-o ierte, plângea şi se ruga de tata: «Să mă duci, unchiaş, să mă duci în casa pe care am avut-o, să mă duci îndărăt, în Ţara Vecheª. El îi spunea domol: «Lasă, babă, lasă – are să vină şi soarele»…

De mâncare, luam ceai cu cartoafe. Apoi ne-au adus ceva unt, prindeam peştiuţi în lac… Dar, spun drept, ani de zile n-am văzut-o pe mama mâncând cu noi. «Hai, mamă, la masă!». «Lasă, mamă», zicea, «eu mănânc mai târziu». Biata ieşea afară cu lacrimi în ochi. «Unchieş», zicea, «să-mi faci o casă bună, să nu mă plouă pe urechi»… A făcut bie­tul tata două camere din gardul grădinii, lipit cu pământ. După doi ani, a făcut o casă de scândură văruită… Şi a mai făcut, Dumnezeu să-l ierte, un grajd de piatră. Eu cu nenea Tudorache am săpat o fântână de 60 de picioare adâncime, ca să nu mai cărăm apă cu ştombocu, tocmai de la o milă depăr­tare. Aveam un cal şchiop, Nil, cu el căram apă. Purtam o zdreanţă de haină, o cârpă pe cap, ghetele de la botez…”.

Hanul de la marginea drumului (Joiţa Costache din Regina)

„Pe farmă lucram ca boii, de dimineaţa până seara. Noi, copiii, aveam şorţuri din saci de tărâţe, din pânză rară, cu care căram pietroaie de pe pă­mântul primit de tata. Le duceam la căruţă… De la pietrele alea şi acum, după 70 de ani, am mâinile strâmbe. Lucram ca bărbaţii, un câmp întreg. Abia aşteptam, spun în credinţa lui Dumnezeu, să mă mărit, să scap de la acele chinuri. Când m-am mă­ritat, bărbatul meu, Ion Costache, a luat homestead, sem­nând pentru un pământ pe care nu-l văzuse. Când a ajuns la locul indi­cat, mamă măicu­liţă, numai creci, pădurice şi pietroaie. A re­nunțat. Dar pentru a-şi lua alt pământ, a tre­buit să-şi schimbe numele pentru un timp. A primit ogor lângă drumul spre Wood Moun­tain, împreună cu alte fa­milii: alde Băjenaru, alde moş Ioniţă, alde Stoian, alde Tatoiu, alde Munteanu. Nu de­parte, era o rezervaţie a indienilor, care au plecat când ne-au văzut, deşi n-aveam ni­mic cu dânşii. Cu timpul, casa noastră a de­venit Stopping Place (loc de popas). Tră­geau la noi toţi drumeţii obo­siţi, chiar şi poliția. Am trăit bine lângă omul meu; el m-a învăţat a ceti româneşte, mi-a fost tare dragă cartea, dar tata n-a vrut să mă dea. Stai aci, spunea, avem de strâns fânul”.

Singur în nopţile cu vânt sălbatic (Ilie Lupăştean din Regina)

Staicu Dobrescu și familia din Regina

„În primii 8 ani ai vieţii mele pe home­stead, am trăit cu barabule fierte şi ceai. Din când în când, mai prindeam câte-o raţă, câte-un iepure, ceva vrăghii… Şi lucram greu, măi, că aveam mâinile tot o coajă. La legat snochi, la treierat, la adunat pietre de pe preeră. Cât vedeai cu ochii, tot schini şi ovăz sălbatic. Şi vântul, măi, bătea… şi bă­tea. Caii, săracii, mergeau de-a-ndărătelea. Odată, într-o noapte, a bătut aşa de tare vân­tul, că mi-a băgat grămezi de pământ în bordei. Cât am mai plâns toată ziua, ca un copil. Plângeam şi scoteam pământul cu lopata. Dimineaţa mă găsea aproape îngropat în ţărâna aceea. A doua noapte, de frică, m-am culcat în iesle, lângă cai. Mă te­meam şi de zgomote. Eram singur în tot pustiul cela. Cel mai apropiat vecin se afla la vreo 2-3 mile (circa 4 km). Se auzeau tot felul de bătăi în pereţi: cioc, cioc, cioc! Pusesem hârtie cu smoală, care se desprindea din cuie şi făcea zgomotul acela. Nopţi şi nopţi m-am chinuit tot aşa, cu vântul sălbatic… O, mamă, Doamne, cât aş fi dorit să fiu din nou în căsuţa mea din Bănceşti, Bucovina. Să văd ce mai fac cireşii puşi de mine, ca­re aveau, în anul în care am plecat în lume, doi feet-uri (picioare) înălţime. Doi ci­reşi, doi tei şi doi nuci. Oare or mai fi existând? Destul că, din 1944, a pus stăpânire Rusia pe ei.”

Două săptămâni sub căruţă (Ana Istvan din Cupar)

Ion Munteanu și familia din Limerick, în 1920

„Când am venit, nu ştiu câţi ani aveam. Gândesc c-am fost de 6-7 ani. După mama se ţineau şase: cinci care fugeau şi unul în bra­ţe, de 6 luni. Tata venise cu opt luni înainte. Adusese, bietul, cazanul şi paipu­rile de făcut ra­chiu, sapele, coasele și plugul. Veni­se împreună cu Niță Herdea. Tot împreună au ple­cat pe farmă, să sape bordei. Blestematul de Herdea s-a ţinut de tata să facă bordeiul pe ferma lui… Când a venit mama cu noi, n-a vrut să intre. «Băr­bate», a zis ea, «pe mine să mă duci în borde­iul nostru sau înapoi în ţară». Bietul tata, Dumne­zeu să-l ierte, a tras căruţa cu gura la vale, iar mama a aşternut blencheturi pe pământul gol şi acolo am stat două săptămâni. Mama, cu copil mic de 6 luni… Mai tot timpul a plouat. Stăteam uzi pe blenche­turile ude, ne curgea nasul şi tuşeam, aveam fier­binţeli. În acest timp, tata şi mama au săpat bordei şi ne-am mutat în el pe la sfârşitul lui aprilie. Apoi a făcut tata alt bordei, unde a instalat cazanul pen­tru rachiu. Eu am muncit mult în anii aceia… Tata şi Niculae Costea, Dumnezeu să-i ierte, că-s morţi amândoi, au prins cai sălbatici de pe preeră şi mi-i aduceau mie să-i îmblânzesc. Eu eram băiat în casă, mer­geam la plug, îngrijeam cazanul, îl în­cărcam, îl descărcam, plecam cu ţuica la vânzare. Trece tim­pul… ce nu gândeşte nimeni. Du­pă ce m-am măritat cu Tudor Istvan, am avut… 8 feciori şi 4 fete… unul după altul, unul după altul… Şi-aşa am rămas toată viaţa, pe farmă, în căsuţă. Ţin minte că pe grâul nu­mărul unu nu căpătam mai mult de 75 cenţi bușla. Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ţi­nut tare… Drept plată pentru munca mea, când m-am măritat, mama mi-a dat zestre patru cai. Apoi am avut văcuţa şi păsări. La şcoa­lă n-am mers… N-au fost şcoli când eram eu de vârsta şcolii. Am rămas pe far­mă cu bătrâ­nii. Doamne, mulţumescu-Ți, că m-ai pe­trecut prin atâ­tea!”

„Când primea tata un ou, îl împărţea la toţi” (Ilie Colibaba din Regina)

Serbare românească în Flintoft, 1928

„Când a ajuns tata, Ştefan Colibaba, la Elm Springs, unde i se repartizase home­stead-ul, n-o avut în buzunar decât o codră (25 de cenți). S-o aşezat într-o casă pustie, fără acoperiş şi numai cu trei pe­reţi. Mama adusese din ţară perne, cuver­turi. Tata a adus crengi de la pădure şi a zidit al patrulea perete. Un an de zile n-or mâncat decât ceai şi vrăghii împuşcate de tata şi de vecinul Ion. Cu acest vecin se mai ajutau: îi cereau câte un ou, o ceapă, un usturoi. Când primea tata un ou, îl împărţea la toţi: mămicăi şi celor doi copilaşi: Floarea şi cu mine, Ilie. Toamna venea polițistul şi-i spunea tatii să aducă de la oraş zahăr, tabac şi cărbuni, să aibă peste iarnă. Bietul tata încă nu ştia ce-i aceea o iarnă în Saskatchewan… La puţin timp după ce a ajuns pe homestead, mama l-a născut pe Toader. Aveau ei pe timpul acela câţi­va oameni în gazdă. Se opriseră să le spele mama cămăşile şi să le dea mân­care. Când au prins-o durerile, i-a fost ru­şine să le spună că naşte. I-a zis unuia să caute în cuptor să nu se ardă pâinea, că ea merge până la grajd… O mărs şi l-o născut singură pe Toader, fără ajutorul ni­mă­nui… Ca Fecioara Maria pe Dom­nul nostru Iisus Hristos…”

(Cu răbdare și drag de citit, în numărul viitor al revistei veți afla și vești bune despre emigranții ro­mâni din Canada. Felul în care au reușit să se adap­teze și să-și împlinească visul pentru care și-au părăsit patria.)

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian