Ultima minune a Părintelui Arsenie Boca

Toamna nu se lasă ușor ademenită peste dealurile și munții Țării Hațegului. La mijloc de Octombrie, verdele ierbii este încă proaspăt, copacii n-au ruginit, soarele arde cu putere, făcând o­chiurile de apă să strălucească îm­bietor. Tolănite prin văile împădu­rite, satele par ca niște pisici mari și leneșe. Cerul singur anunță că e toamnă, înalt precum bolta unei cate­drale și de-un albastru clar și intens.

Drumurile pe care le străbat îmi sunt atât de familiare ! Le-am făcut de sute de ori. Deși nu aici m-am născut, în Țara Hațegului mă simt acasă. Istoria și oamenii îmi sunt aproape de suflet și revin la ei, cu bucurie, de câte ori am ocazia. Iar acum sunt pe urmele unui miracol.

Din legănarea ușoară a mașinii, peisajul se derulează ca un film mut, fără niciun avertisment asupra a ce clocotește dincolo de el, în ini­ma satelor, în inimile oamenilor. Drame, tragedii, fericiri mici și mari, minuni aievea, duhuri care bân­tuie veacuri, povești care îți taie răsuflarea. Toam­na pare departe, dar vara a plecat. În loc a ră­mas un timp suspendat, un interval al tututor posi­bilităților sau, ca să fiu mai precis, un spațiu numai al lui Dumnezeu. Cel puțin asta cred, căci altfel nu mi s-ar fi deschis o ușă spre o realitate abia bănuită, uneori întrezărită: puterea rugăciunii.

Printr-un joc al „întâmplării”, am aflat că la Sil­vașu de Sus, satul cel mai aproape de Mânăstirea Prislop, unde odihnește trupul Părintelui Arsenie Boca, Sfântul Ardealului, s-a petrecut o minune nouă, cu un copil. Micuțul se numește Tudor Ciura, are cinci ani, și s-a născut cu piciorul drept mai scurt cu 14 centimetri decât cel stâng. Părinții l-au închinat la mormântul Părintelui Arsenie, iar Dum­nezeu a revărsat peste copil binecuvântarea Lui. Vă spun povestea așa cum am aflat-o, printre lacrimi și zâmbete, de la doamna Cristina, mama fericită a băiatului. M-a primit cu bucurie, alături de soțul ei, Anton, într-o casă bine tocmită, aflată pe malul unui pârâu plin de sălcii. În ce-l privește pe eroul po­veștii – energic, inteligent și fără inhibiții –, băiatul este un adevărat campion. Unul căruia viața nu-i poate ridica bariere de netrecut.

„Haideți să vedeți o minune!”

– Vin la dvs. pe urmele unui miracol. Fiul dvs. s-a vindecat de o suferință chinuitoare, prin rugăciunile adresate părintelui Arsenie Boca. V-aș ruga să ne spuneți povestea de la început.

– Cu trei săptămâni înainte de naștere, afla­sem, printr-o ecografie, că Tudor are un picior mai scurt. Dar nu-mi imaginam ce înseamnă asta cu adevărat. Când l-am născut, am văzut îngro­zită că piciorul drept era pe jumătate cât cel stâng. Ba și mai rău, la radiografie s-a dovedit că nu avea capul femural de la piciorul drept, osul acela ca o bilă, care face ca piciorul să se îmbine în șold. Nu m-am putut uita la copil timp de cinci zile, și-am plâns continuu. După două săptămâni, am început să mergem cu el pe la doctorii cei mai vestiți, în spitale mari, la Cluj și la București. La Cluj, doctorița la care am ajuns ne-a spus, fără me­najamente, că vom avea toată viața un copil handi­capat. Mi-a albit părul pe loc. Am crezut că și mor. Mi-am revenit foarte greu după acest șoc. La Bucu­rești, ni s-a spus că abia pe la cinci ani poate fi operat, să i se pună proteză de șold, iar apoi va suferi ope­rații, din timp în timp, până se sfârșește peri­oada de creștere. Eram disperați. I-am tot făcut analize și radiografii, o dată la două luni, să vedem evoluția piciorului, dar era fără nedejde. Atunci ne-am pus speranța în Dumnezeu. Când Tudor a împlinit zece luni, am mers la Mânăstirea Prislop, căci noi aveam mare evla­vie la Părintele Arsenie Boca. Ne-am dus cu ultima speranță la mormântul Pă­rintelui. Ne era limpede că oamenii nu pot face mai mult. Ajunși acolo, Tudor s-a apucat cu amândouă mâ­nuțele de crucea Părin­telui, atât de strâns, încât nu i le puteam descleșta. A stat așa timp de câteva mi­nute, iar noi eram stânje­niți, că așteptau oamenii la coadă. Am încercat să-i des­prind mâinile, dar el nu zicea nimic, nu scotea niciun sunet, doar se ținea de cruce tare, cu ochii fi­xați dincolo de mormânt. Apoi și-a dat drumul ușor și-am plecat acasă. După câteva zile, am ajuns din nou la București, am făcut alte radiografii și i le-am dat d-lui dr. Vlad, de la Spitalul „Marie Curie”, ca să vadă ce se întâmplă. Doctorul le-a privit o vreme, s-a albit la față și a amuțit. L-am rugat să ne spună ce a văzut acolo, indiferent cât de grav este, că su­por­tăm adevărul. Și ne-a spus: „Doamnă, ce văd eu aici nu e posibil. Nu are nicio explicație medicală. Lui Tudor i-a crescut capul femural, care nu crește singur. Nu mai are nevoie de operație pentru pro­teză de șold”. În schimb, pentru lungirea piciorului, Tudor urma să treacă prin operații cumplite. Groaz­nice. Dureroase. Ni s-a strâns inima în noi. Și am zis să mai cerem o opinie medicală. Prin recoman­dări, am ajuns la dr. Banciu, din Sibiu, la care mergem de atunci încoace mereu. Medicul a văzut radiografiile și a mai chemat câțiva colegi: „Haideți să vedeți o minune!”, a spus. De-atunci îi și zice lui Tudor „Minune”. Ne-a spus că așa ceva n-a mai întâlnit în cariera lui, că alte oase, cartilagii etc. se refac, dar ca să crească din nimic, singur, capul femural, nu e posibil. Totuși, după părerea dânsului, băiețelul trebuia operat la șold, pentru că acolo nu era ceva în regulă. Și ne-a sfătuit să nu-l operăm în România, ci undeva unde șansele de reușită sunt mai mari, pentru că aici nu avem aparatura necesară.

Un șir de… „coincidențe”

– Încotro v-a dus soarta? În cazul copilului dvs., e limpede că e vorba de un destin special…

– Printr-o cunoștință, am aflat că la Heidelberg, în Germania, există o secție de ortopedie pediatrică foarte bună, la spitalul de stat, unde sunt operați copii cu cazuri similare. Am scris timp de șase luni spitalului, pe e-mail, dar tot ne cereau informații și ne amânau. Într-o noapte, le-am scris că medicii din România consideră că este o urgență și i-am rugat să ne primească măcar pen­tru o consultație. Ne-au programat ime­diat, informându-ne că ne costă 1.000 de euro con­sultația. M-am bucurat, dar m-au și luat gândurile. Ne întrebam cu Antonel, soțul meu, ce-o să facem, cum ne vom descurca. Cel mai tare ne speria că nu știam limba, dar și cheltuielile ne îngrijorau: avion, cazare, masă, consultație… Aștep­tând să se facă data la care eram programați, tot mergeam la Sibiu, la gimnastică de recuperare, care nu producea nicio schimbare, dar ne dădea senzația că nu stăm cu mâinile în sân. Într-o seară, au venit în secția în care eram cu Tudor o mamă cu fiica ei, cam de vârsta copilului meu. Fetița își rupsese pi­ciorul, iar mama era tare necăjită și îngrijorată. Am stat de vorbă cu ea toată noaptea, încercând s-o încu­rajez. Și ca să vedeți cum lucrează Dumnezeu, am aflat că această familie de români stătea în Ger­mania, la Stuttgart, și venise în concediu la Sibiu. Am stat patru zile în spital și ne-am împrietenit atât de bine, încât, când am mers în Germania, la con­sul­tație, ne-au așteptat la aeroport, ne-au ținut la ei acasă, doamna respec­tivă a mers la spital cu noi și a tradus dialogul cu medicii… Și, deși am mai fost la Heidelberg încă de patru ori după aceea, oamenii aceia ne-au ajutat mereu. Vă dați seama cum ne-a deschis Dumnezeu toate drumurile și toate ușile? Eu cred cu tărie că e rugăciunea Părintelui Arsenie aici, fiindcă șirul coincidențelor fericite abia începe. În spitalul din Heidelberg, medicul specialist care trebuia să-l vadă pe Tudor ne-a întâmpinat în ro­mânește: „Bună ziua! Bine ați venit!”. Era român, șeful secției de ortopedie a spitalului. Se­bas­tian Müller se numește, a plecat din România la vârsta de 15 ani și este unul dintre cei mai mari specialiști din Europa, dacă nu și din lume. Operează în multe locuri de pe glob. (Dacă eram programați mai târziu cu câteva zile, nu-l mai întâlneam, pentru că s-a mutat la un spital privat, care se numește… „Atos”! Nu cred în coincidențe, ci numai în mâna lui Dumnezeu.)

– V-a fost de folos întâlnirea cu specialistul român?

– Ne-a deschis un drum nou. Dr. Müller a luat un pix și ne-a arătat pe radiografie: „A, păi e sim­plu. Tăiem aici, lipim, sudăm și gata”. Eram așa de nedu­me­rită… Cum adică, și gata? Și el zâmbea: „Ați vrea să fie mai com­plicat?”. Păi, zic, în Româ­nia ne-au spus că îl vor opera anual, până la 20 de ani. „Nu, îl operăm o dată, pentru a-i reface șoldul, încă o dată pentru a-i scoate placa și încă o dată sau de două ori, pentru a-i lungi piciorul”. L-am întrebat și pe el cum își explică faptul că lui Tudor i-a crescut capul femural. Și-a împreunat mâinile, s-a uitat spre cer și a spus: „Nu mai cereți explicații, că nu există”. Nici el nu mai văzuse așa ceva. Tot atunci am aflat că operația trebuie făcută până ce Tudor va împlini trei ani, că apoi ar fi prea târziu. Ne-am împrietenit cu doctorul Müller, care i-a promis lui Tudor că până va merge la școală, va fi cu piciorul întreg.

„De mână cu Părintele Arsenie”

– Deci, i-ați făcut prima operație înainte de vârsta de trei ani…

– Da, am mers la prima operație pentru a-i re­para șoldul. Ne-a costat 31.000 de euro. 18.000 de euro numai cazarea în spital pentru el și pentru mine. „Casa de sănătate” nu a vrut să ne deconteze niciun leu, zicând că putem încerca operația și în România. Am strâns bani prin colectă publică. Am făcut o campanie în Hațeg, pentru că ne cunoaște multă lume. Pe Tudor l-a operat dr. Müller. Dânsul n-a vrut să ne ia niciun ban și a renunțat și la onora­riul lui, care era de 3.000 de euro. Un om ca un sfânt. Am plătit doar spitalul și pe celălalt chirurg care a operat. Cât am stat acolo, dr. Müller s-a inte­resat permanent de Tudor. Ne vizita în fiecare zi după serviciu, căci deja era în alt spital.

– Băiatul cum a suportat operația?

– Nu a simțit nicio durere și nu a vărsat o lacri­mă. A stat două luni în ghips. La fel după a doua operație, când i-a fost scoasă placa. Ne întreba dr. Müller: „Are dureri?”. Îi ziceam că nu, și spunea: „Incredibil!”. Cred că Părintele Arsenie a fost cu el tot timpul. L-a ținut de mână.

Îmbrățișarea unui sfânt

– V-ați mai rugat la mormântul Părintelui Arsenie în toată această perioadă?

– Ne-am dat seama imediat că Părintele Arsenie ne-a ajutat și ne-am rugat permanent, cu mai multă ardoare.

– Erați credincioși și până la această minune?

– Sigur că da, mergeam periodic la Părintele, la mormânt. Mânăstirea e aproape de noi. Dar nu-i ceream ceva anume, îi mulțumeam pentru ajutor și îl rugam să se roage pentru noi, să facă Dumnezeu cum știe că e mai bine pen­tru mântuirea noastră.

– Ați mai auzit să mai fi fost vreo minune de acest fel aici, în Silvaşul de Sus?

– Nu. Au mai povestit oa­menii că li s-ar fi întâm­plat altora, veniți mai de departe, dar nu celor de aici. De fapt, dvs. ştiți mai bine, căci revista „Formula AS” a scris des­pre multe minuni fă­cute de Părintele Arse­nie. Sincer să vă spun, deși auzisem de puterea rugăciunilor ros­tite la mormântul lui, atunci când am fost cu Tudor prima dată la cruce, nu m-am gândit că va face o minune cu noi. M-am dus pentru mângâierea inimii, pentru a plânge și a împărtăși durerea cu un sfânt, ca să ni se mai ia un pic din povară. E ca atunci când ai nevoie de o îmbrățișare de prieten și de un cuvânt bun, pentru a putea depăși mai ușor un necaz sau un moment de cumpănă. Însă, ce trăiam noi avea nevoie de o îmbrățișare de sfânt, pentru a căpăta suficientă putere ca să mer­gem mai departe. Iar Părintele, care a iubit mult oamenii și mai ales copiii, nu ne-a lăsat să plecăm nemângâiați.

Durerea ca binecuvântare

– După operația la șold, care a fost evoluția lui Tudor?

– După ce i-am scos ghipsul, i-am făcut papuce­lul ortopedic. I l-am pus în picioruș și i-am spus: „Acum trebuie să înveți să pășești”. El s-a ridicat în picioare, s-a balansat de două ori înainte-înapoi, că el nu știa să meargă, apoi a luat-o la fugă. „Mami, pot să merg!”. Și de atunci, merge și se joacă cu min­­­gea, căci și-a dorit mereu să poată juca fotbal.

A urmat și operația prin care i-a fost scoasă placa aceea, cu ajutorul căreia i-a fost refăcut șoldul. Ne-ar fi costat, iar, zeci de mii de euro, dar dr. Se­bastian Müller a spus că vine în România să-l opereze, dacă găsim un spital unde să i se permită intervenția. În viața mea eu nu am mai întâlnit un ase­menea om. Dr. Müller a fost îngerul păzitor al lui Tudor. Am aranjat cu dr. Banciu, la spitalul din Si­biu, și dr. Müller a venit cu trusa proprie de instru­men­te speciale pentru așa ceva, pentru că în Ro­mâ­nia nu se găsesc. Țin minte că l-a operat chiar în „Du­mi­nica Slăbănogului”. Ia­răși, nu întâmplător. În ju­mătate de oră, dr. Müller a terminat. Au la spital o ca­pelă, unde m-am dus să mă rog, și abia m-am așezat la rugăciune, că m-au și che­mat la reani­mare, că deja era gata ope­rația. Tudor s-a vindecat repede. Acum ur­mează a treia operație, pentru a-i lungi piciorul. Metoda cla­sică este pe baza unui apa­rat montat în picior și în afara piciorului, care dă dureri mari, pentru că trebuie învârtită zilnic o chei­ță, câte un milimetru, pentru ca osul să se rupă și să poată crește. Din fericire, americanii au inventat un aparat care este montat doar pe interior, și nu e atât de traumatizant. Acum o lună s-a făcut deja prima operație cu acest aparat, în Florida. Dr. Müller vrea să-l aducă din SUA în Germania, pentru a-i face operația lui Tudor. Probabil că va costa mult peste posibilitățile noastre, dar sperăm din tot sufletul că Părintele Arsenie ne va ajuta să găsim banii nece­sari.

– Grea cruce aveți de dus!

– Nuuu! Este o binecuvântare! Pentru că nouă ne-a crescut credința. Îl simțim pe Dumnezeu mult mai aproape de noi decât înainte. Am văzut minu­nea cu ochii noștri. Un șir de minuni, de fapt. Iar Tudor e bucu­ros și liniștit, știe tot ce îl așteaptă și visează să schieze la iarnă.

O rugăciune a Părintelui Arsenie, care îl ajută pe tot credinciosul

„Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mă ca as­tăzi, în toată ziua, să am grijă să mă lepăd de mine însumi, ca nu cumva, ţinând la mine, să Te pierd pe Tine.

Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca rugă­ciu­nea preasfântului Tău nume să-mi lucreze în minte mai mult decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, căci iată, pă­cătuiesc în tot ceasul.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin în­tu­neric. Patimile au pus tină pe ochii minţii noas­tre.

Uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţă în care Te ţinem fără cercetare, aşa risipind în deşert zilele noastre, umbriţi şi dosădiţi până la pământ.

Doamne, Cela ce vii între oameni în taină, ai milă de noi şi pune foc temniţei ce Te ține, aprinde dragostea în inimile noastre, arde spinii patimilor noastre şi fă lumină sufletelor noastre.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă şi vino de Te sălăşluieşte întru noi, dimpre­ună cu Tatăl şi cu Duhul Tău cel Sfânt. Căci Du­hul Sfânt se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân neputincioase.

Doamne, Cela ce vii în taină, ai milă de noi, că nu ne dăm seama cât suntem de nedesăvârşiţi şi cât eşti Tu de aproape de sufletele noastre şi cât ne depărtăm noi de Tine prin păcatele noastre. Ci luminează, Doamne, lumina Ta peste noi, ca să vedem lumina prin ochii Tăi şi să trăim în veci prin viaţa Ta. Lumina şi bucuria noastră, slavă Ţie!”.