Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

– Istoria de pe marginea drumului –

Era, ca acum, o dimineață de toamnă, când un tânăr îmbrăcat în haine evrope­nești pășea, încălțat în cizme de lac, pe ulițele de lut ale satelor de pe Valea Ampoiului. Îl chema Mar­tin Opitz, era german, proas­păt absolvent al faimoasei Uni­versități din Heidelberg, și fusese chemat, cu recoman­dările cele mai bune, în Ardeal, ca profesor la gimnaziul aca­demic din Alba Iulia. Bine primit la curtea princi­pelui Gabriel Bethlen și acceptat în cercurile nobiliare ale orașului, tânărul Martin Opitz nu e atras, însă, de lumea înzorzonată a no­bilimii maghiare, ci de satele ro­mânești pe care le descoperă din­colo de zidurile orașului, în săl­băticia Munților Apu­seni, și care îl fascinează. Ori de câte ori înda­toririle de dascăl îi lasă timp, neam­țul o ia la drum dincolo de zidurile cetății, spre culmile înal­te care se profilează pe cer. Acolo se află Valea Ampoiului, Meteșul, Zlatna, locuri de o frumusețe sălbatică, locuite de oameni care tră­iesc într-o tradiție de mult pierdută în Europa. Ritualurile legate de sărbători, jocurile, muzica populară, portul străvechi, con­știința isto­rică, prezentă în fie­care clipă a vieții lor îl uimesc și îl entuziasmează la culme pe ger­manul cu inimă de poet. Pe ori­un­de merge, Martin Opitz întâl­nește semnele unei civilizații des­pre care nu avusese habar. Nu e șanț din care să nu răsară o piatră veche, nu e culme de deal pe care să nu se ițească temelia vreunei cetăți, așezată pe drumul dacic al aurului. Opitz constată uimit că românii pe care îi desco­peră în preumblările sale sunt urmașii unui trecut măreț, neam de daci și de romani. Cucerit de descoperirile sale și însuflețit de sentimente romantice, dascălul poet închină un poem – unic în is­toria noastră! – Munților Apu­seni, după care se pune să scrie o operă cu adevărat monumentală: „Dacia Antiqua”.

Pe urma „însemnelor” de altădată

Maica Firmiliana de la Negraia

Pornim, într-o zi mohorâtă de toamnă, sub o ploaie măruntă, sâcâitoare, pe urma drumurilor lui Martin Opitz, dinspre Alba Iulia spre Zlatna, pe Valea Ampoiului. Au trecut patru secole de atunci, dar priveliștile pe care le întâlnim sunt aceleași. Cele patru secole nu au știrbit cu nimic frumusețea Văii Am­poiului, natura atât de vie și de puternică, precum și satele, curate și bine rostuite, în peisajul de aur al toamnei. Pare că niciun leaț n-a fost mișcat din garduri și nicio grindă din case, tocmai de pe la 1600. Drumul până la Zlatna e drum de-o jumă­tate de oră, dar Valea Ampoiului suspendă timpul, asemenea aburilor ce plutesc peste râu. Imaginile se derulează la „relanti”, cadru cu cadru, însoțite, în surdină, de ca­tre­nele lui Martin Opitz: „Peste tot pe unde din drum mai poposesc/ Despre strămoșii voștri, și pietrele-mi vorbesc!/ Îmi sunt atât de scumpe aceste vechi însemne/ Încât mă plec la ele și le numesc eterne”.

Zeii transformați în creștini

Superbul altar roman de la Mânăstirea Negraia

Primele „însemne scumpe și vechi” despre care vorbește Opitz le întâlnim la Mânăstirea Negraia, un lăcaș ortodox a cărui frumusețe e ega­lată doar de comorile adu­nate în muzeul său. Ni le pre­zintă măicuța Firmiliana, un ghid cum n-au nici marile mu­zee din Occident. Bucuroasă de cu­riozitatea noastră pentru isto­ria lo­cului, ne arată, înainte de toate, ve­chiul altar al bisericii, expus acum în muzeu. „Un altar vechi din anul 215. Un altar roman, dedicat zeilor, zi­dit, apoi, într-un altar creștin”. Măicuța Firmiliana zâmbește cu tâlc. Știe că altarul, scos din biserică și expus pu­blicului în muzeu, tocmai datorită va­lorii sale inestimabile, n-a fost o sim­plă „piatră” în altarul creștin al bise­ricii de la Negraia… E chiar una dintre pietrele „vii”, de pe vremea lui Martin Opitz, un altar impozant, înalt de un metru, închinat zeiței Ceres Augusta, de către unul dintre procuratorii aurari din zonă. Inscrip­ția săpată în piatră aduce informații unice despre viața economică a lumii romane și scoate în evi­dență rolul pe care l-a jucat ora­șul Ampelum, Zlatna de azi, în orga­nizarea minelor din Da­cia. Misterul care ne uimește e, însă, altul: ce să caute o relicvă ro­mană, păgână, în temelia altaru­lui unei biserici crești­ne? Ce-i drept, mai vă­zusem, prin Țara Hațe­gului, la biserica din Densuș, o stelă romană zidită într-un stâlp, sub celebra pictură murală cu Iisus ținut în brațe de Dum­nezeu, dar să folosești pietre de altare păgâne ca altare creștine mi se pare un fapt absolut uimitor. O uimire care avea să crească și mai mult, când am aflat că povestea altarului antic din biserica de la Negraia nu e câtuși de puțin o excepție în zonă. Dimpotrivă, e un „obicei” pe care îl găsim la a­proa­pe toate bisericile de pe Valea Am­poiului! De data asta, călăuză prin istorie este tână­rul ghid din Zlatna, Adrian Puiuleț, care poves­tește cu însuflețire, bucuros să scoată la lu­mi­nă tainele locului. „La Presaca Am­poiului, prestolul (masa de altar, n.r.) bisericii „Sf. Nicolae”, refăcută la 1763, e un coronament funerar prove­nind din ne­cropola administrației miniere romane aurifere de la Am­pelum. Tot de acolo provine și in­scrip­ția ce apare pe una dintre fețele altarului din biserica de la Feneș, ridicată în 1750. La Pătrângeni, în bise­rica satului, datând de la 1700, masa de cult e un altar roman din gresie, dedicat triadei Jupiter – Iunonna – Minerva. Spre deosebire de Mânăs­tirea Negraia, în toate celelalte biserici se slujește și acum pe vechile altare antice”…

Groapa bunicilor

Mânăstirea Negraia

E sărbătoare mare pe Valea Ampoiului. E Sfân­ta Parascheva, norii grei din ziua de ieri s-au risipit cu totul, iar lumea urcă, agale, spre bisericile albe, ridicate, toate, pe vârfuri de deal. Aceiași oameni care l-au impresionat așa de mult pe Opitz, oa­meni simpli, luminoși și ospitalieri, care folosesc orice salut și orice întrebare ca prilej să te cheme să le treci pragul și să te îmbie la vorbe și la o că­nuță de lut cu trăscău. Așa o fi învățat și tânărul profesor german Martin Opitz, în mai puțin de doi ani, limba română, pus la povești, cu mocanii, la anul 1620 și ceva… Mă opresc pe drum și-i întreb pe oameni dacă știu despre altarele romane din bise­ricile de pe Valea Ampoiului: „Ce să caute niște semne pă­gâne într-un altar creștin?”.

Pătrâgeni – cruce peste pietrele păgâne

„D’apoi domnule dragă, știți cum îi aici, ia, la noi, că lucrurile ’ele mai bune le pui în casa dina­inte”, îmi răspunde un bătrân. „În sărăcia lor de-atuncia, țăranii oropsiți de pe aci, atâta or avut mai de preț, pietrele strămoșilor, din vremurile de înainte de asuprirea ungurilor și austriecilor. N-or avut ei odoare de aur, că aurul mergea la Împărat, n-or avut decât glia, sfânta cre­dință ortodoxă și mân­dria că se trag din daci și romani. Să pui o pia­tră ro­ma­nă în altar era semn de viță veche și nobi­lă, mai presus de­cât neamul de nicăria al vene­ti­cilor. Și după cum vedeți, ei s-or dus și noi am ră­mas”.

Cât stau la povești, jos, pe vale, cu câțiva bătrâni care nu pot urca la biserică, se face amiază, iar sluj­bele de Sfânta Parascheva sunt pe terminate. Por­nesc spre Pătrân­geni, unde mi-am dat întâlnire cu tânărul părinte Cătălin Todea, care mă așteaptă în cimitirul din fața bisericii. De aici, de sus, Valea Ampoiului se vede în toată splen­doarea ei. În această zi minunată de praznic, pădurile atinse de toam­nă strălucesc, în soare, ca au­rul Apusenilor de acum 2000 de ani. Dar adevă­ratul „aur” nu e afară, e înăun­tru. Părintele Cătălin ridică veș­mântul ce acoperă masa de altar și îmi arată vechiul altar roman, închinat sănătății împă­ratului Caracalla. Inscripția da­tea­ză de prin 212-214. Aproape 2000 de ani de istorie acoperiți cu un antimis brodat la vreo lampă cu gaz de mâna vreunei femei credin­cioase. „E parte din istoria locu­lui, e parte din istoria sa­tului nos­tru”, îmi spune părintele Cătălin.

Altarul de la Presaca Ampoiului, sprijinit pe o piatră antică

Aflat la 3 kilometri de Zlat­na, satul Pătrângeni se află exact pe vatra anticului Ampelum. „Oa­me­nii au găsit altarul roman aici, în sat, iar asta în­semna că era al străbunilor lor. Lumea are un mare respect față de strămoși: e o teamă față de bleste­mul strămoșilor, dacă nu le păstrezi rostul. În sudul țării, la șapte ani, scoți osemintele din pământ și înmormântezi pe altcineva în groapă. Aici nu se face așa ceva. Aici, groapa bunicilor e groapa bu­ni­cilor. E un mare respect al oamenilor față de stră­moși, și asta poate explica și faptul că au adus în altare pietrele din Antichitate. Și mai e ceva: e forța aceasta uriașă de convertire a crești­nismului, care se vede și din faptul că oamenii nu au șters inscripțiile de pe piatră. Musulmanii, când intrau în­tr-o biserică, mai rădeau picturile, mai aco­pe­reau frescele. Oamenii noștri au sfințit altarul pă­gân și l-au lăsat exact așa. L-au convertit la crești­nism!”, îmi spune părintele.

Cruci pe altare păgâne

Sus, pe dealul de la Pătrâgeni

Ies cu părintele Cătălin To­dea în curtea bisericii, sub soa­rele îngăduitor al toamnei. Dăm un ocol cimitirului. „Mai avem două pietre antice în zidul bise­ricii”, îmi arată părintele. Două pietre mari, ca două pietre de mormânt, încastrate în zidul exterior și scoase în evidență la ultima renovare, când artistul le-a unit cu un contur rotunjit, ca o turlă de biserică, peste care a pus sem­nul cru­cii, convertindu-le, și pe ele, la creș­ti­nism. Chiar sub cele două pietre „pă­gâne” ard două lumânări. „E un loc special pentru oamenii de aici. Sunt câteva familii din sat, care a­prind me­reu lumânări, sub cele pietre”. Elena Crișan, o femeie credincioasă din sat, îmi spune că e un obicei vechi de când lumea. „Ziceau bunicii că e de mare ajutor să aprinzi lumini acolo”. De fapt, tot dealul pe care se află biserica din Pătrân­geni e plin de lumini. „Pe vre­muri, când treceau minerii dinspre Feneș spre minele de aur, cu noaptea în cap, aici, la noi, sus pe deal, li se aprideau, din senin, lumânările ori lămpașele. Cred că de atunci a rămas și obiceiul acesta cu aprinsul lumânărilor. Are ceva locul acesta…”.

Piatra romană din altarul de la Pătrângeni

Plec din Pătrângeni și o iau mai departe, pe Va­lea Ampoiului, ca să văd toate relicvele romane din biserici. Sunt și azi, la tot pasul, ca pe vremea lui Martin Opitz, doar că nu mai stau în șanțuri, ci așezate în altare, sub cruci. Pe la 1700, la o sută de ani după ce Martin Opitz descrie în versuri lumea fabuloasă a Munților Apu­seni, țăranii din versurile sale și-au recu­perat istoria de la grofi, au învelit-o în țe­sături cu firet și și-au ascuns-o, ca pe o zestre de mare preț, în bi­serici. Erau vre­muri de mare restriște, când tunurile im­periale ale genera­lului Bukow spul­berau mânăs­tirile ortodoxe, când asupri­rea no­bilimii maghiare amenința ființa națio­nală a românilor și Ardealul pregătea intrarea în lume a lui Avram Iancu. Ni­meni nu știa cum se va sfârși lupta ce avea să vină, așa că „semnele” vechimii noastre mi­lenare tre­buiau puse la adă­post. Fiecare biserică și-a luat câte o pia­tră veche și și-a făcut-o altar. Sat după sat, biserică de biserică, borne de rezistență, pe dru­mul lung și greu al istoriei Transilvaniei.

Martin Opitz

Martin Opitz von Boberfeld s-a născut pe 23 decembrie 1597, la Bunzlau, în Silezia Inferioară, și a murit pe 20 august 1639, la Danzig, la nici 42 de ani. A studiat retorica, istoria și jurisprudența la Frankfurt, apoi la fai­moasa Universitate de la Hei­delberg. În 1622, a venit în Transilvania, la invitația principelui Ga­briel Bethlen, și s-a sta­bilit la curtea prin­ciară de la Alba Iu­lia, unde a ac­tivat ca pro­fesor de lite­ra­tură și filosofie. În anul 1622, a scris poemul Zlat­na și a început opera mo­numentală „Dacia An­tiqua”. A locuit în Tran­silvania doar un an, dar a ră­mas profund ata­șat de țăranii români din zona Munților Apu­seni, care l-au impresionat prin devotamentul lor istoric, prin vita­litatea și tradiția lor. A murit de ciu­mă, infectat de un cerșetor căruia i-a dat de pomană. Este înmor­mân­tat în Biserica „Sfânta Maria” din Danzig. Uni­cul manuscris al lucrării sale, „Dacia Antiqua”, a fost ars, împreună cu toate bunurile per­sonale, după moartea sa.

Ciprian Rus

Jurnalist, trainer şi analist media. A debutat în 1997 şi a activat în presa studenţească până în 2001, după care şi-a continuat activitatea la „Monitorul de Cluj”, unde a fost, pe rând, reporter, editor şi redactor-şef. În 2008, a fost recrutat în cadrul trustului Ringier, ca redactor-şef al publicaţiei „Compact”, apoi ca online content manager al site-ului capital.ro şi ca redactor-şef adjunct al săptămânalului „Capital”. Din 2010 este reporter la săptămânalul „Formula AS”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian