Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

– În zilele de după cutremurul din 4 martie 1977, turla Bisericii Enei din București, o bijuterie arhitectonică, a fost, cum a anunțat presa timpu­lui, lovită “acciden­tal”, de un utilaj de demolare a ruinelor blo­cu­lui Dunărea, prăbușit în seism. Dar adevărul a ieșit rapid la lumină: biserica îl “deranjase”, de fapt, pe tovarășul Ceaușes­cu. Cert e că s-a hotărât urgent de­molarea ei, executată cu zel și rapidi­tate, de ar­mată. A fost “înce­putul sfârșitului”, pentru Bucureștiul istoric de odinioară –

Începutul sfârșitului în București

Biserica Văcărești în timpul demolării (1986)

Va rămâne probabil o enigmă a istoriei dacă turla bisericii Enei a fost lovită intenționat sau nu, de bila imensă de metal a utilajului greu care de­mola rămășițele blocului “Dunărea”, căzut la cutre­murul din 4 martie 1977. Sigur este că prăbu­șirea turlei uneia dintre cele mai vechi și frumoase bise­rici din inima Bucureș­tiului a anunțat, fără dangăt de clo­pot, sfârșitul bisericii. Și nu doar al ei, ci începutul sfârșitului pentru sufletul de odinioară al orașului.

În acele împrejurări, începuse un veritabil război între specialiștii mili­tari în demolări și oamenii de cultură, primii puși pe distrugeri, iar ultimii (arhi­tecți, istorici, artiști plastici) încercând să le opreas­că. De cele mai multe ori a câștigat prag­matismul “specialiștilor în distru­geri”, în dauna ce­lor care îl iubeau pe Dumnezeu, trecutul și frumosul, iar biserica Enei a fost una din­tre “vic­ti­me”, dispărând rapid de pe fața pămân­tului, cu toată arhitectura sa minu­nată și frescele interioare pictate de Gheor­ghe Tattarescu. S-a întâmplat în zilele de după 1 mai, 1977.

Securitatea, care nu dormise în tot acest timp, ținându-l la curent pe “tovarăș” cu tot ce se întâmpla și se vorbea pe mar­ginea demolărilor, i-a raportat și despre protestele iscate de demolarea Bisericii Enei, care îi tulburase mult pe toți bucu­reștenii. Nu întâmplător, cutremurul, cu doza lui de imprevizibil și tragism, reîn­torsese fața românilor către Dumnezeu, iar dărâmarea unei biserici într-o asemenea împrejurare era percepută drept o mare impietate. La care se adăuga și valoarea arhitectonică, istorică și artistică a bise­ricii. Mai mult, oamenii se temeau că vor urma și altele.

Dezastrul demolărilor ceaușiste

Într-o “Notă” cu antetul Minis­terului de Interne, din 31 mai 1977, redactată la mașina de scris, cu car și literă mare, de genul celor care ajungeau pe masa lui Ceaușescu, se arăta că toate comentariile oame­nilor de artă și cultură, pornind de la demolarea Bisericii Enei, “ex­primă și temeri în legătură cu po­sibila demolare a bisericilor Sfân­tul Spiridon Vechi, Sfinții Apostoli, Sfântul Gheorghe, Turnul Bărăţiei – toate monumente istorice, ava­riate de seismul din 4 martie a.c. Specialiştii apreciază că, pentru a se evita pierderi irecu­perabile pen­tru patrimoniul arhitectonic al ţării, se impunea consultarea Di­rec­ţiei Patrimoniului Cultu­ral Na­ţional, fără avizul căreia să nu se aprobe demolarea nici unui monu­ment istoric din Bucureşti și din alte localităţi”. Și nota aducea precizări: “În rân­dul unor specialişti – istorici, cadre universitare de la Institutul de Arhitectură, membri ai Uniunii Artiștilor Plastici, ai Uniunii Arhitecţilor, se co­mentează că, prin demolarea bisericii Enei, monu­ment istoric cu peste 250 de ani vechi­me, construc­ţie caracteristică pentru epoca brân­covenească, s-a creat un precedent cu grave con­secinţe pentru fondul arhitectonic valoros din Bucureşti şi alte localităţi. Aceştia au formulat severe critici faptului că în elaborarea noilor planuri de sistematizare a Capitalei nu este consul­tată Comisia de la Centrul de stat al Patrimoniului cultural-naţional”.

Demolări în București (1985)

De fapt, era vorba de Direcția Monumentelor Istorice, care fusese prac­tic reînființată în 1952, după desființarea ei în 1948, ca o comisie de avizare în cadrul Consiliului de Stat pentru Arhitectură și Construcții și, ulterior, ca organism specializat în restaurarea și lucrările de întreținere la monu­mentele istorice clasificate ca atare, din patrimoniul cultural național. Încadrată cu spe­cialiști în istoria arhitecturii, cu constructori de înaltă calificare, care deprinseseră vechile tehnici de construcții ale ora­șului, Direcția Monumentelor Is­torice a avut o activitate prodi­gioasă și un rol esențial în con­ser­varea clădiri­lor de patrimoniu de pe tot cuprinsul României, inclusiv în salvarea unor vechi biserici și mânăstiri, cărora regimul comunist le-ar fi pus, altfel, “cruce”, în numele ateis­mului științific. E dificil să socotim câte biserici și mânăstiri au fost salvate astfel, în sfertul de veac al funcționării DMI. Sunt de ordinul miilor! Conform unei legislații dez­voltate în timp, în anii de liberalizare ai re­gimului comunist, avi­zul Direcției Monu­men­telor era obligatoriu pentru orice demo­lare sau refacere a unui monument istoric. Dar aten­ția și importanța pe care i-au dat-o protestatarii, în con­tex­tul demolării Bisericii Enei, au adus sfârșitul insti­tuției. Ca să nu se mai îm­piedice de ea și să nu o mai audă invocată în viitoarele sale planuri de “siste­matizare” a Bucureștiului, Ceau­șescu a dat ordin ca DMI să fie desființată, la mai puțin de un an de la cutremur. Nu-l mai putea opri nimeni să demoleze ce voia și când voia, atât în Capitală, cât și în țară. De atunci și până în 1989 (dar, de fapt, până azi), monumentele din patrimo­niul istoric al României au fost sortite, fie demolării, fie paraginii.

Percheziție la cămin

Autorul, în anii studenției

În anii care au urmat, Ceaușescu a demolat nestingherit 20 de lăcașuri de cult din București, iar alte șapte au fost mutate din vechiul lor amplasa­ment, pentru a face loc “proiectelor” dictato­rului. Cea mai crâncenă ofensivă îm­potriva bisericilor s-a declanșat între 1984-1987, exact în anii studenției mele la București. În 5 iunie 2019, la Bi­­blioteca Academiei Române a avut loc deschiderea expoziției de fotografii “Un deceniu întunecat (1977-1987). Biserici demolate”, care au imortalizat bisericile și soarta lor din acei ani.

Când am văzut imaginile, mi-am imaginat cu înfiorare prin câte pericole trecuseră cei ce le-au păstrat, pe peli­culă și în suflete, așa cum le-au văzut pentru ultima oară. Pentru că le trăisem eu însumi. În toamna anului 1987, mai precis pe 18 octombrie, aflându-mă în zona unde avea să fie construit lacul de acumulare de la Mihăilești, am fotogra­fiat, privind tot timpul peste umăr, cu teamă și cu inima sfâșiată, satele pustii, devastate de lamele buldozerelor, cu tot cu bisericile și cimi­tirele lor. Aveam un aparat de fotografiat chinezesc, “Qing Dao”. La exact o săptămână după aceea, tot într-o duminică dimineața, la ora 8, am avut parte de o percheziție în camera de cămin, efectuată de doi milițieni în uniformă și un civil. Pronia făcuse ca un coleg ce mergea la o nuntă să mă roage să-i împrumut aparatul, chiar cu o seară înainte. I l-am dat, scoțând din el negativul, pe care l-am pus în bu­zunarul pantalonilor. La percheziție, nu s-a găsit nimic. Milițienii au răsturnat cu susul în jos camera de cămin, dar nu m-au căutat în buzunarul pantalo­nilor. Oricum, era gol. La un moment dat, cerusem voie să merg până afară și aruncasem negativul în toaleta căminului.

Procesul verbal

Procesul verbal al percheziției, pe care l-am păs­trat, consemna că, după o oră și jumătate de căutări, “cu ocazia percheziției nu s-au găsit bunuri și va­lori sau înscrisuri la deținere…”. După revoluție, am aflat că în februarie 1989, în numărul doi al revistei cu circuit intern, “Securitatea”, s-a scris și despre “cazul” în care fusesem implicat. “Marius O. a fost preocupat de realizarea unor fotomontaje cuprinzând fotografii şi texte referitoare la demola­rea unor localităţi rurale în cadrul acţiunii de sis­tematizare teritorială, pe care să le expedieze unor publicaţii din străinătate”. Dar n-au putut dovedi nimic, în afara intenției, pe care eu am recunoscut-o în anchetă…

Un oraș în agonie

Demolarea Bisericii Enei, 1977

Începând cu anul 1977, continuând apoi cu 1984 și până în 1989, Bucureștiul a fost permanent sub un strat de praf greu, provenit de la demolări, prin care aproape că nu mai răzbăteau nici camioanele, nici mașinile de miliție, dar parcă nici razele soare­lui nu mai treceau. Cerul orașului era întotdeauna ca plumbul. Chiar dacă erau și zile însorite, senzația permanentă pe care o aveam (și o am până în pre­zent) era că trăiam într-un oraș rănit de moarte, a cărui răsuflare se înălța la cer, în huruitul greu al camioanelor și utilajelor.

Au fost distruse atunci cu cruzime bucăți mari din sufletul Bucureștiului și împrejurimilor sale. Minunate monumente arhitectonice, încărcate de istorie și credință, locuri în care se păstraseră, timp de secole, icoanele și credința orașului, cădeau acum pradă buldozerelor, erau transformate rapid în munți de moloz, încărcat cu lopețile în camioane, de batalioane de soldați prăfuiți și, mulți, înlă­cri­mați.

Nopțile Antihristului

Biserica Enei, ctitorită de jupânița Iana, soția unui târgoveț din București, la 1611, și care rezis­tase vremurilor peste trei veacuri și jumătate, a fost pusă la pământ în mai puțin de o lună. De fapt, se planificase refacerea blocului “Dunărea”, cu un restaurant la parter, iar restaurantul, care se extindea și pe o suprafață a bisericii, a avut câștig de cauză. Era primul semn că Antihristul avea să-și înfigă colții în oraș și că aveau să urmeze timpuri ale apostaziei: un loc al pierzaniei se așeza peste cel al rugăciunii.

În 1984, am văzut cu ochii mei cum a fost ras de pe fața pământului Cartierul Uranus, cum străzi întregi dispăreau peste noapte. Mer­geam, adesea, la doamna arheolog Silvia Baraschi, cu care lucram la cetatea dobrogeană de la Enisala, pen­tru ca, în câteva zile, să văd în­grozit cum au fost evacuate și demo­late, nu numai casa ei, ci toată stra­da, aflate în apropiere de Teatrul de Operetă.

Tot atunci și tot la fel, peste noap­te, a dispărut Biserica Cotro­ceni, din incinta Palatului Copiilor, care avea să fie transformat, și el, într-una dintre multele “curți” ale Ceaușeștilor. Nu e o figură de stil: demolările se făceau noaptea, iar ziua se aduna molozul. Rând pe rând, bisericile Gherghiceanu, Spi­rea Veche, Albă Postăvari (în cursul aceluiași an 1984), apoi Sf. Nicolae Sârbi și Sf. Mina (în 1985), Sf. Ni­colae, Sf. Nicolae Jitniţa, Mânăs­tirea Pante­limon, Doamna Oltea (în 1986), Olteni, Sf. Vineri, Sf. Spi­ridon Vechi, Bradu Staicu și Sf. Treime (în 1987) au fost făcute una cu pământul. Trăiam tim­puri în care istoria și cre­dința erau spulberate, în care îngerii se prăbușeau în praf.

Au pierit, în aceste împrejurări, lăcașuri de cult de o mare frumusețe și cu o istorie aparte: Mânăs­tirea Văcărești, ctitorie în stil brâncovenesc a lui Nicolae Mavrocordat, din 1722, a fost pusă la pă­mânt în 1986-1987. Într-un consens tacit, noi, câțiva studenți de la facultatea de Istorie, aflați în practică, alături de muzeografi de la Muzeul București, am mai salvat câte ceva din piesele arhitectonice de la biserica mânăstirii. Am mai apucat să văd sfinți și graffitti, desenate de foștii deținuți pe zidurile ei, înainte de a fi demolată, în primele zile ale anului 1987.

Biserica Enei

Cu zece ani înainte, având o premoniție, preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa începuse un șir întreg de predici, în care nu se sfia să spună aceste ade­văruri în față: că se pregătește, simultan cu demo­larea bisericilor, și demolarea credinței strămoșești. Securitatea consemna, la două luni de la cutremur, că “unii preoţi ortodocşi, de la Institutul teologic de grad universitar din Bu­cureşti, ori deservenţi ai unor biserici din Ca­pi­tală, au făcut afirmaţii ten­den­ţioase socotind că, profi­tându-se de cutre­mur, Bi­serica Enei a fost demo­lată pentru a lovi în cre­dincioşi şi în preo­ți­me, pe care, după moar­tea Pa­tri­arhului Justini­an, o aş­teap­tă vemuri gre­le. Alţi preoţi cunos­cuţi cu ante­cedente politice reacţio­nare au comen­tat în mod ostil demolarea Bisericii Enei, apreciind-o drept o măsură împotriva preoților, pe care au­toritățile ar vrea să-i scoată în afara societății”.

Era cât se poate de adevărat. Comentariile de mai sus erau fă­cute îndeosebi de părintele Gheor­ghe Calciu Dumitreasa, iar protes­tul său a culminat cu “Cele șapte cu­vinte către tineri”, rostite în Postul Mare al anului ur­mător, la Mânăs­tirea Radu Vodă, și a dus la reares­tarea lui și la o nouă condam­nare, cu ani grei de închi­soa­re. “Cine are ca îndreptar de con­știință pe «Eu am copii de cres­cut», iar ca justificare morală pe «Recto­rul m-a pus sa iau declara­ții», acela are, în loc de su­flet, un meca­nism teleghidat. Uitați de in­stinc­tele voastre supraincitate de către unii dintre dascălii voștri, al căror principiu este: «Am mamă, am tată, am fii, am fiice, am salariu prea mare, ca sa accept sacrificiul și suferința pentru Hristos și pentru Biserica Lui!»… S-au pră­bușit munți, au ars pă­duri, au pierit popoa­re. Dar bisericile au rămas vii, iar mânăstirile sunt cățuia din care urcă încontinuu spre cer fumul rugă­ciu­nilor. Nu putem afirma conti­nuitatea unei spiri­tualități românești, nu putem susține că am preluat nealterate tradiția și sufletul neamului, dacă vom dărâma bisericile ca­re le-au exprimat plenar. Nu putem vorbi de voievo­zii ro­mâni, dărâmându-le ctito­riile…”

Suflete moarte într-un oraș muribund

Biserica Mânăstirii Văcărești

Dar se putea: peste puțin timp, părintele Calciu fiind închis, chiar zidurile masive ale mânăstirii Ra­du Vodă au pierit într-o noap­te și o zi. Deși păreau ridicate pentru veșnicie. În fața unei aseme­nea forțe distruc­tive, piereau nu numai vechi ctitorii, ci se îndoiau și multe suflete și se alăturau, la ordin, acelei armate eficiente, care schimo­nosea chipul orașului.

La ancheta care a urmat perche­ziției din 25 oc­tom­brie 1987, am fost apostrofat: eu, ca student la isto­rie, de ce n-am habar de faptul că “niciuna din bisericile dărâmate nu era monument istoric și toate erau șu­brezite de la cutremur?” N-am căutat să-l contrazic pe ofițerul în civil din fața mea, care vân­tura cu gesturi largi receptorul negru al unui telefon, cu care mă lovea, neglijent, peste gât și față. Aveam permanent în minte chi­pul acelei femei pe care o fotografia­sem la Mi­hăi­lești, trăgând de un colț de pernă, cândva albă, încercând să o scoată de sub o grămadă de moloz. Pe chipul ei, la­cri­mile se uscaseră demult, aco­perite de praf.

Mai văzusem, cu trei ani înainte, cât preț puneau Ceau­șeștii pe “istoria multimile­nară” a poporului român. În toamna anului 1984, câțiva studenți, coordonați de doamna Mioara Turcu, ar­heo­log de la Muzeul București, efectuam o “săpă­tură de salvare” pe un teren viran, de pe dea­lul natural, unde avea să se înalțe Casa Poporului. De jur-împrejur nu erau decât ruine, ca ale unui bom­­bar­dament. Cam a doua sau a treia zi, când gă­sisem deja câteva fragmente de ceramică getică din seco­lele anterioare lui Cristos, au apărut în apropiere câteva mașini negre, iar doamna Turcu a fost che­mată spre ele. Dintr-una, i-am vă­zut noi, toți, cobo­rând pe “tovară­șul” și pe “tovarășa”, iar pale de vânt aduceau spre noi vociferările, mai ales ale ei: “Vă luați catra­fusele și să plecați imediat de aici, cine v-a dat voie?!”. Mioara Turcu a venit înapoi între noi și, înspăi­mân­tată și înlăcrimată, ne-a cerut să adunăm lopețile și hârlețele, cele câteva cioburi gă­site și să plecăm imediat. I-am mai văzut pe cei doi Ceaușești din depărtare: erau cu fața spre culmea dealului și gesti­culau însuflețiți, cu un oraș în ruină și aproape mort, la picioare.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian