Balada lui „Avrămuț”

– Ultimele zile ale „Craiului moților” –

Istoria are eroi de care nu te poți despărți. Avram Iancu se numără printre ei. Brutalitatea cu care viața lui a trecut din glorie în mizerie și din lumină în umbră doare. Ai vrea să-i faci dreptate cumva, să-l răs­plătești celebrându-i memoria. Să-i cauți urmele printre oameni care încă îl iubesc. În Țara Zarandului, acolo unde moții se jură că jalea doinelor cântate la fluier se mai aude și azi...

„Nu știu câte zile mai pot avea”

„Unde-i Iancu?”, este întrebarea învelită în frig și umbră, care trece din om în om, în pri­mă­vara anului 1852. În vreme ce tovarășii lui din timpul Revoluției își reiau, rând pe rând, vechile activități, unii prin parohiile unde erau preoți, alții, prin ma­rile orașe ardelene, ca avocați sau jur­naliști, Iancu dispare cu totul din viața pu­blică. Testamentul scris la 26 de ani îi ade­verește presimțirile sumbre: „Nu știu câte zile mai pot avea, un fel de presimțire îmi pare că mi-ar spune că viito­rul este ne­sigur…”.

Prietenii apropiați, foștii tovarăși de luptă, moții lui dragi, presa, toată suflarea românească din Ardeal și de dincolo de munți își fac griji pentru „Avrămuț”. Circulă tot felul de zvonuri, unele răută­cioase, exa­gerări inventate de dușmani, dar și vești că ar fi fost văzut rătăcind prin munți. Iancu se strecoară ca o nălucă. La casa pă­rin­tească nu-și mai găsește locul, prin marile târguri pe care le bătea cu atâta drag altădată nu prea-i place să fie văzut. Petrece mai mult pe Valea Hălmagiului, ori rătăcește pe plaiu­rile dinspre Vidra natală. Pretutindeni, țăra­nii îl primesc ca pe un oaspete de vază, fără să-l înfrunte cu între­bări despre starea lui. Aici, în locu­rile de vis din jurul Țebei, unde lăsase din timp vorbă să fie îngro­pat, aici îi place să hălăduiască lui Iancu. Stă o noapte într-un loc, se pune la drum, pe­trece o după-amiază în alt loc, apoi trage la vreun han, însoțit de câțiva prieteni, cărora le cântă îndelung, la ceas de seară, doine sfâșietoare, în care strânge lacrimile viselor duse. Cel mai adesea, după câte o seară ca asta, în tovărășia vechilor cama­razi, dimineața e deja dus, doar tânguitul fluierului său se mai aude peste dealuri. Dispare iar câteva zile, ca și cum ar încerca să scape de niște urmăritori, după care, de nicăieri, se arată iar pe la Baia de Criș, în mijlocul unor co­pii, care îngână „Imnul lui Iancu” însoțiți de chiar fluierul marelui „ghineral”. În Vidra mai există și astăzi bătrâni care spun că jelitul fluierului lui Iancu se mai aude prin pădurile Apusenilor. Că, mai ales primăvara, înainte să cân­te cucul, vântul le poartă șoapta prin crângurile înmu­gurite.

„Și dacă aș merge?”, mi-am zis. Poate că ce zic bătrânii este adevărat. Ce­rul e clar, aerul lim­pede, cântecele se-aud. Ce-ar fi să-l caut – nu pe Iancu din căr­țile de istorie, ci pe „Avrămuțul” cel trist și bolnav, craiul pribeag, împărțindu-și amarul cu fluierul… Și m-am dus. Am pornit spre Mun­ții Zarandului, să caut, în primăvara abia sosită, umbra Iancului…

Curtea cu miros de pită caldă

În soarele amiezei de februarie, Baia de Criș pare poleită în foiță de aur. Portița curții fostei bru­tării a lui Ioan Stupină, prietenul care l-a găzduit pe Avram Iancu în ultima noapte de viață, e între­deschisă. Curtea, curată și luminoasă, miroase și acum a pită pe vatră, ca și cum și-ar aștepta, din clipă în clipă, obișnuitul oaspe­te. Aici, la Baia de Criș, în curtea asta mo­destă a covrigarului, de­parte de opu­lența Curții de la Viena, departe – o zi și mai bine de mers pe jos! – de amintirile vii, dureroase, din Vidra natală, aici și-a căutat „Avrămuţ” liniștea în ultimii ani de viață. Iau la pas străduțele înguste din jurul fostei brutării, inspir aerul de gheață venit dinspre munți și mă umplu de toată pacea locului. Baia de Criș are și azi ceva din ștaiful imperial de la 1850. Abrudul a fost ars din temelii în timpul Revoluției, centrul Bradului a fost „călcat” de co­muniști, Baia de Criș, însă, și-a păstrat, miraculos, farmecul de odinioară. Impozanta mânăstire fran­cis­cană, cu con­traforții grei, înfipți strașnic în pă­mânt, dă locu­lui un aer de burg european. Chiar peste drum e biserica ortodoxă, făloasă și ea. Piața centrală e închisă de două înalte clădiri de epocă. Nu e țipenie de om pe drum, și doar statuia lui Ian­cu, din mijlo­cul unui părculeț îngrijit, îmi amintește că vremea „Crăișorului” a trecut de un secol și ju­mă­tate. Chiar în spatele bustului semeț al lui Iancu se află fosta Pre­fectură a Țării Zarandului, pe unde eroul trecea adesea. Parcă-l văd, zgri­bulit, sub o bundă mițoasă, în amiezile ge­roase de iarnă, retras într-un colț, scriind câte-o „carte” priete­nilor de prin Ardeal, care-l întrebau de să­nătate, cu grafia lui re­pezită, cu litere răz­lețite de tremurul inimii.

„Tu mă întrebi ce mai sperez și ce mai cred eu: iată, îți răspund că timpul spe­ranțelor mele a trecut și credința mea e ca a șarpelui, căriia natura îi impune să își apere capul. Să nu crezi că spun acestea fiindcă mi-aș teme viața nenorocită, nu, căci această viață mi-am expus-o în mai multe rânduri pentru iubita mea națiune, dar m-ar durea inima dacă, prin mărturisirile mele, o aș aduce într-un pericol și mai mare”, îi scrie Iancu bunului său prie­ten, Ilie Măcelar, de la Sibiu. Sunt singu­rele rânduri care explică, într-un fel, alături de crezul mărturisit deja în Testament, „rătăcirea” sa de după 1852: tea­ma ca furia sa de ne­stăpânit să nu facă mai mult rău decât bine neamului său cel iubit…

„N-am avut norocul să ne grijim o țâră de el”

Stau în fața statuii lui Iancu, întris­tat, chiar și după 150 de ani. Între timp, piața din Baia de Criș se animă. Chiar lângă mine, doi moți bătrâni, aflați cu treburi prin zonă, se opresc să bea un aldămaș. Cer câte un păhărel, închină între ei, și apoi, peste masă, cu toată lumea din jur. Mă văd că-s „vinitură” și intră imediat în vorbă.

– La Iancu vinit-aț’?, îmi zâmbește cel mai sfătos dintre ei, un bărbat zdra­văn, trecut de 70 de ani, cu căciulă „ro­tilată”, ca a lui „Avrămuț”.

Le spun că da, am venit pe urmele Iancului.

– Iancu, drăguțul, n-am avut noi no­rocul să-l prindem, să stăm barăm așa, o oră, cum stăm acuma, cu toții, aci. N-am avut norocul să ne grijim o țâră de el…

„Acuma, ia, să apară Iancu, cu fluierul lui, nu-i casă de român de aci să nu-i deschidă ușa și să-l primească înăuntru, așa cum or făcut bunii și stră­bunii noștri”, intră în vorbă celă­lalt țăran. Îndată, toată lumea vorbește despre Avram Iancu, ca despre un prieten drag. În Apuseni, n-ai nevoie de spe­cialiști ca să afli despre eroul locului. Cel mai mare savant istoric îți va spune, în Apuseni, același lucru pe care mi-l spun, cu lacrimi în ochi, bătrânii ce-și beau aldămașul.

– Avram Iancu e inima moților!

– Așa, așa, notează acolo, domnucule: „Avră­muț” îi sufletul nostru!

Fluierașul de pe Valea Hălmagiului

„Cultul lui Iancu e tradiție pentru noi. Povestea lui Iancu e povestea familiilor noastre. Oricum mergi pe neam, dai peste cineva care a avut o legă­tură cu Avram Iancu, dai peste cineva care l-a găz­duit, peste cineva care l-a cunoscut ori a luptat ală­turi de el”, îmi spunea, acum câțiva ani, când mă aflam pe urmele faptelor de tinerețe ale Iancului, Bogdan Brișcu, un tânăr cercetător din părțile Za­randului. Doi dintre strămoșii săi direcți îl cunoscu­seră pe Iancu. „Unul a fost sergent de grăniceri, a luptat alături de el, celălalt, stră-stră-străbunicul meu, era un țânc cât Iancu încă trăia. Povestea cum, mic copil, pe la 5-6 ani, era fascinat de cân­tecele la fluier ale lui Iancu și petrecea ore întregi cu el, prin sat sau pe malul apei, pescuind îm­pre­ună”.

Bogdan avea dreptate. Fiecare moț are o poveste de familie cu Iancu. Multe dintre povești se supra­pun – diferă locul sau perioada – dar fiecare dintre povestitori e în stare să jure că amintirea a ajuns la el direct din moși-strămoși! Ascult toate aceste po­vești rostite de oamenii simpli din jurul meu, și în­cerc să recompun în minte portretul „celuilalt Iancu”, Iancu cel bolnav și pribeag care murise pe una din ulițele Băii de Criș.

„La sate, lumea îl primea cu mare bucurie, îl invitau să le treacă pragul și îl cinsteau ca pe un oaspete de vază. Cum vii dinspre Hălmagiu spre Baia de Criș, zice-se că se oprea la casa primarului din Ionești, care-i era prieten. Ședea cu zilele, așa zic bătrânii, iar primarul nu-l scotea din «Domnul Iancu». Vara, când se întorceau de la munca câm­pului, numa’ ce-l găseau în curte, sub un păr mare, bătrân. Avea anume patul lui, pe prispă, că așa-i plăcea lui Iancu să odihnească și să doinească”…

„Știu de la bătrâni că îl chemau oamenii pe la nunți, când se întâmpla să fie nuntă. Și-acolo, Iancu musai stătea la masa ai’ bună, cu mirii și cu nă­nașii. Și-apăi, nu o dată se punea Iancu să le zică la fluier nuntașilor, de rămânea mută toată lumea. Nu găseai fluieraș ca el pe toată Valea Hălma­giu­lui!”.

„Am citit undeva că, în toiul unei nunți, lumea voia să danseze pe ceva melodie la modă, da’ cete­rașii nici vorbă s-o știe. Or încercat mulți s-o cânte după notele scrise într-o revistă, dar numai Iancu o reușit, că era om cu școală, și știa bine notele. Ce mare fericire trebuia să fie să-ți treacă pragul Iancu, d-apoi ce fericire pe nuntașii ceia, să le cânte marele Iancu din fluier!”.

O pereche de cercei

Pe lângă poveștile rămase din bătrâni despre anii de pribegie ai lui Iancu, s-au păstrat încă niște scurte însemnări sau articole ale unor con­temporani. „Un bărbat de statură peste mijlocie, puțin plecat, roșu la față, musteață blondă, păr aseme­nea, blond și retezat, în haine po­rum­bii”, astfel ni-l descrie unul din­tre cei care l-au cunoscut pe Ian­cu în anii din urmă, când gândurile și bo­lile îl în­covoiaseră, de-acum, pe „ghi­­neralul” zvelt ce se întâlnise la Viena cu Îm­păratul. Un amănunt important: toți contemporanii care ne lasă note pe urma întâlnirii cu Iancu infirmă cate­goric exagerările care circulau pe sea­ma sa. Toți ne spun că eroul strălu­citor de la 1848 rămăsese, chiar și în ultimii ani de viață, același om mândru, care ar fi fost în stare să moară de foame, de­cât să ceară ceva cuiva. Dimpotrivă, poveștile moți­lor vorbesc și azi despre generozitatea sa ne­maipo­menită. Când avea un ban în plus, îl oferea celor săr­mani. Unor copii le-a cumpărat opincuțe, unui moț peregrin, căruia i se răsturnase căruța, i-a plătit paguba. Odată, la un birt, la Gura Văii, i-a îndemnat pe toți mușteriii să pună mână de la mână ca să-i cumpere unei văduve sărmane niște oițe. Iar veș­min­tele bune i le dădea primului om sărman pe care îl întâlnea în cale! Dar cea mai impresionantă po­veste este cea cu Iancu care apare într-o zi, ve­nind dinspre Vidra, îmbrăcat cu o bundă foarte fru­moasă, dar care avea poala tăiată. Prietenii Iancului aveau să afle că „Avrămuț” găsise, dormind zgri­bulit în zăpadă, alături de niște capre scoase la păs­cut, un pui de om slab îmbrăcat. Și-a scos numai­decât brișca din desaga cu merinde, a tăiat un dărab lat din poala bundei și l-a acoperit pe bietul copil… De astfel de gesturi mari era în stare Iancu, în anii lui de „rătăciri”, dar și de gesturi mărunte, nu mai puțin emoționante: se povestește că, odată, la un târg, Iancu i-a cumpărat o pereche de cercei unei fe­mei din Râșca, pe care o iubise în tinerețe și pe care o mai vizita, din vreme în vreme, în peregrinările lui nostalgice…

Pe peretele cu icoane

Cu trecerea anilor, melancolia lui Avram Iancu se tot accentuează. Rând pe rând, îi mor toți cei dragi, și tatăl, și mama, și fratele, se îndepărtează tot mai mult de Vidra, deși acolo îi rămân casa părintească și ave­rea dimprejur. Stă tot mai mult la Baia de Criș, unde o odaie la hotel e tot timpul „anga­jată” pe seama sa, se trage tot mai aproape de Goru­nul lui Horea și de mor­mântul pe care și-l alesese sin­gur, lângă bi­se­rica din sat, cu fa­ța spre Baia de Criș. Crip­tic, așa cum de­ve­nise în ultimii ani de viață, lăsa, totuși, de înțeles celor din jur că lucru­rile se vor îndrepta la un mo­ment dat. Scri­itorul Ioan Pârva din Brad, o veritabilă en­ciclo­pe­die, când vine vor­ba de Avram Ian­cu, îmi zice una din­tre poveștile pe care le-a auzit el însuși, de­mult, de la un bătrân din Baldovini. La vârsta sa, Ioan Pâr­va a prins „vremea când nu găseai casă de moț unde chipul lui Iancu să nu fie prins în rama icoa­nelor”. „Am vorbit, demult, cu un bătrân la Baldovini, chiar în casa cu paie, cu lut pe jos, pe unde mai poposea Iancu noaptea, când trecea peste munți, de la Vidra, la Baia de Criș. De la acel bă­trân am aflat că Iancu avea, de la o vreme, niște ziceri cu tâlc, cu subîn­țelesuri. Spu­nea: «Vaca mea cea neagră va făta peste 70 de ani!». Dacă pu­nem 70 de ani peste 1848, anul Revoluției, ne dă taman 1918, anul Marii Uniri”. Tot Ioan Pârva îmi po­ves­tește un episod petre­cut chiar în vara lui 1872, anul mor­ții lui Ian­cu. Toți func­ționarii Zarandului erau la un pahar de vin, la birtul din Baia de Criș. În ciu­da reținerii sale obișnui­te, Iancu vorbea aprins împotriva Împă­ratului. „Nene Iancule, dumnea­ta ești om înțe­lept, lasă vorbele aces­tea!”, îl în­trerupse un avocat. ”Cu cine vor­bești? Știi dum­neata cu cine vor­bești?”, îi răs­pun­se atunci Iancu. „Cum să nu știu? Cu Avram Iancu, prefectul legiunilor gemine”. „Nu e adevărat! Iancu a mu­rit acum 22 de ani…”.

Tot mai adesea, în acel ultim an de viață, acesta e răspunsul lui Iancu către cei care întreabă de el: „Eu nu-s Iancu, sunt numai umbra lui Iancu. Iancu e mort…”, le răspunde oamenilor, apoi o ia din loc, pe dru­muri numai de el știute, cântând cu jale din fluier: „Vai, săracii ochii mei/ Nu­ma’ noaptea văd cu ei…”.

Epilog

„Săracii ochii” lui Iancu aveau să-și găsească odihna în noaptea de 9 spre 10 septembrie a anului 1872, pe prispa brutăriei lui Ioan Stupină, zis Lieber, din Baia de Criș. Asupra lui n-au fost găsite decât o năframă zdrenţuită, fluie­rul de cireş din care îi plăcea atât de mult să doinească şi o scrisoare către Împăratul Franz Josef, unsă şi mototolită, pe care, mândru cum a fost toată viața, n-a mai trimis-o niciodată destinatarului.

AVRAM IANCU AȘA CUM NU ÎL ȘTII

Un licean teribil

Pentru cei care îl știau de pe vremea studiilor li­ceale de la Cluj, apariția impresionantă de la Blaj, din 1848, a lui Avram Iancu nu a fost tocmai o sur­priză. De mic, se aprindea la orice nedreptate făcută împotriva româ­nilor săi. Foștii lui colegi amintesc un episod petrecut în centrul Clujului. „L-am aflat certându-se cu câțiva colegi unguri. Răzbind până la el, l-am întrebat: «Ce-i, Iancule? Ce vreu aceștia să-ți facă?». «Lasă-mă, dragă, strigă Iancu, nu vezi că aceștia vreu să-mi scot sufletul? Auzi, nu vreu să creadă că Ioan Huniade Corvinul și fiul său, Craiul Matia, au fost neam de român!». Secuiul Ienei strigă acuma: «Cum se fie rumuni, dache fost unguri?». «Bată-te norocul, Iancule! Dar lasă-i dracu’ pe toți! Numa’ asta a fost?! Eu credeam că ar fi vrut să te bată». «Ian, să vree! Că eu nu mă tem de ei, de toți câți sunt aici»”.

Iubirile „Crăișorului” Iancu

Chipeș și celebru, Avram Iancu trebuie să fi frânt multe inimi de-a lungul periplurilor transil­vane. Prima iubire a lui Iancu a fost, se spune, Tilda Oblateck, sora u­nui coleg de școa­lă. În preaj­ma in­timilor săi, Iancu se lăsa, uneori, des­cusut. „Am pe­trecut adeseori prin saloanele mag­naților din Cluj. Erau multe domnișoare fru­moa­se între ele, dar ca sora prie­te­­nului meu nu era nici una”, spu­nea el, melan­co­lic. Vida Fani din Abrud și Ignaz Kalcher din Zlat­na sunt alte nume pe care diverse măr­turii le asocia­ză cu tinerețea „Crăișorului”. Dintre toate poveștile de dragoste, cea mai aventuroasă o are în prim-plan pe abrudeanca Farkas Hani. Povestea spune că Hani l-a salvat pe tribun în mai, 1849. În timpul unui armistițiu, ungurii au intrat în Abrud, pentru a-i da lovitura fatală liderului românilor. Aflând că honvezii se apropie de oraș, Hani l-a condus prin gră­dina din spatele casei, unde era priponit calul acestuia, și l-a făcut scăpat.

Testamentul lui Iancu, din 1850

„Unicul dor al vieții mele fiind ca se-mi văd Națiu­nea mea fericită, pentru care, după puteri, am și lucrat până acuma, fără mult succes, ba togma acuma cu întristare văd că speranțele mele și jertfa aduse se pre­face în nimic. Nu știu câte zile mai pot avea, un fel de resimțire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesi­gur; voiesc dară și ho­tărât dispun ca, du­pă moartea mea, toa­tă averea mea mișcă­toare și nemiș­cătoare să treacă în folosul națiunei, pentru aju­tor la înființarea unei academii de drepturi, crezând că luptătorii cu arma legii vor pu­tea scoate drepturile națiunei mele”.

Câmpeni, 20 Dec. v. 1850. Avram Iancu m. pr. adv. și Em. Prefect.

„Boala” lui Iancu

Ovidiu Vuia, medic și om de cultură specializat în neuropsihiatrie la Cluj, Munchen și Giessen, a încercat să elucideze, după Revoluție, presupusa „nebu­nie” a lui Avram Iancu, care a survenit după 1852. Cercetând detectivistic, cu mare atenție, descrierea felului de a fi al lui Iancu, din zecile de mărturii dis­ponibile, Ovidiu Vuia exclude din start „nu numai datorită debutului la 28 de ani, ci și a duratei lungi de două decenii, eventualitatea unui sifilis nervos. Rămâne ipoteza unei psihoze declanșate de nenumăratele traume trăite de Iancu. E drept că Iancu prezentase idei de per­secuție, a fost trist și melancolic, adesea, după ce-și termina cântecele de jale plângea, dar respectivele simptome nu sunt suficiente pentru a diagnostica o psihoză. Prin urmare, pe limbaj laic, nu a fost nebun. Manifestările sale sunt de natură reactivă, țin mai mult de împrejurări externe, care nu intră în sfera patologicului”.

Funeralii naționale

Imediat după moartea lui Avram Iancu, Comitatul Zarand, cu o populaţie covârşitor românească, decide să îi facă funeralii naţionale, ca unui „mort al naţiunii”. Iancu e înmormântat la Ţebea, pe 13 septembrie 1872, iar prohodul e cântat de 36 de preoţi. Coloana de oameni care a condus cortegiul funerar, de la Baia de Criş la Ţe­bea, se întindea pe câţiva kilometri. A doua zi după în­mormântare, la preotul din Ţebea s-au prezentat doi moţi care au întrebat cât a costat înmormântarea lui Iancu. Aflând suma, au plătit pe loc cheltuielile de în­mor­mântare, după care au plecat fără să spună niciun cuvânt. Nu au vrut ca Iancu să fie înmormântat pe chel­tuiala unui stat străin, care îl duşmănise şi îl persecutase. Numele celor doi moţi nu se cunoaşte nici până în ziua de azi. Crucea de piatră care şi azi străjuieşte mormântul eroului a fost donată chiar de preotul din Ţebea, Iosif Tisu. Era crucea pe care o pregătise pentru el însuşi, dar a pus-o la căpătâiul lui Iancu.

Misterul pietrei de mormânt

Piatra de pe mormântul de la Țebea al lui Avram Iancu a suscitat, încă de la punerea ei, în 1931, inte­resul specialiștilor în istorie. Capodopera, coman­dată de marii istorici Gheorghe I. Brătianu şi Con­stantin C. Giurescu, și sculptată de Gheorghe M. Can­tacuzino, poartă inscripţia: „Craiului Munţilor – Naţiunea Română întregită în hotarele ei fireşti şi unită în spiritul libertăţii”. Pe placa de marmură apare o spadă, care, în forma în care e figurată, e con­­siderată a fi un simbol masonic. Este știut că și Brătianu, și Cantacuzino erau masoni. Întrebarea este dacă au vrut cumva să transmită vreun mesaj prin acel simbol sau chiar aveau informații, în peri­oada interbelică, de la cei mai în vârstă, din secolul precedent, că Avram Iancu fusese, la rândul său, mason. Unii istorici tind să creadă că da, pentru că aproape toți revoluționarii europeni de la 1848 erau masoni: chiar dacă Avram Iancu nu a studiat în străi­nătate, e foarte posibil să fi existat în Ardeal vreo celulă masonică.