Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

O dimineață cu… CLAUDIA IEREMIA: „Stau pe timpul meu ca o cloșcă pe ouă”

Trăiește și joacă la Timișoara, unde și-a câștigat pe merit titlul de cea mai iubită actriță. Nominalizată de trei ori la „Pre­miile Uniter” pentru rolurile ei cameleonice, Clau­dia Ieremia e și unul din actorii-cheie ai filmului „Babardeală cu bucluc sau porno bala­muc”, care a adus anul acesta în România Ursul de Aur de la Ber­lin. La povești pe malul Begăi, despre teatru, film, pisici și cafea.

„De când e pandemie, am mai mult timp la cafea”

În spectacolul ”Controversa de la Valladolid”, regia Radu Jude

– Bună dimineața, Claudia! Ninge și la Timi­șoara?

– Nu, slavă Domnului, e chiar puțin soare, pe noi primăvara nu ne-a dezamăgit.

– Cum îți petreci dimineața?

– De când e pandemie, am mai mult timp la cafea. Ceea ce nu e neapărat bine, pentru că mă moleșesc, în loc să profit de zvâcul ăla matinal, ca­re mă îndeamnă să fac mișcare. Am de pildă ob­sesia asta, să mă trezesc când încă e noapte afară și să merg să mă plimb. Avem o pistă de biciclete pe malul Begăi, care ajunge până în Serbia, e ab­so­lut minunată. Și la ora aia parcă și lucrurile se așază mai bine în mine, parcă sunt mai înțeleaptă, parcă simt, văd și înțeleg ce nu înțeleg alții. Noap­tea aia care se preface ușor în zi e mai prietenă cu artiștii.

– După o plimbare bună, parcă și cafeaua intră altfel.

– Nici nu știu să spun dacă am nevoie de cafea sau cafeaua are nevoie de mine. (râde) Cafeaua e așa, un pretext, dimineața îmi place să mă furișez din pat, să-i las pe toți ceilalți ai casei să doarmă. Ba chiar mă crispez dacă cineva se trezește imediat și începe să vorbească cu mine. Dimineața, stau pe timpul meu ca o cloșcă pe ouă și sar la gâtul oricui ar vrea să mi-l ia.

– Înseamnă că-ți dă ceva foarte bun momentul ăla de singurătate.

– Da, atunci stau eu de vorbă cu mine, mă cert, mă împac, mă pun în ordine, îmi iau singură tem­peratura: M-am trezit bine? De ce am starea asta? Ce-aș vrea să fac? Ce simt? La ce visez? După aia, intru în rutina zilei și sunt un om cât se poate de drăguț și de sociabil, am nevoie de oameni, de comunicare, chiar și de vorbăria măruntă și inutilă.

– În dimineața asta cu ce te-ai certat, ce meciuri ai avut cu tine?

– M-am certat cu robotul care face limonadă, fiindcă s-a blocat din cauza unor fructe congelate. Dar m-am certat și pe mine, că sunt atât de ne­pri­cepută la chestii tehnice. Apoi, am ieșit din casă și am făcut rapid o plimbare. A fost, totuși, o dimi­neață liniștită.

„Nu visez să-mi iau viața într-un geamantan și să mă mut în Capitală”

– N-au trecut așa multe zile de la decernarea „Ursului de Aur”, care s-a dus spre filmul lui Radu Jude, în care ai și tu un rol important. Ai apucat să te bucuri îndeajuns?

– M-am bucurat chiar foarte mult, deși am trăit bucuria de la distanță, fiindcă festivalul nu s-a ținut cu public. În ziua decernării, chiar mă luasem cu trea­bă, eram la bucătărie, spălam vasele, când so­țul meu a venit cu telefonul în mână și m-a în­trebat așa, nedumerit: „Măi, filmul lui… Radu a luat Uu..ursul de A..aur la … Berlin?” Am intrat imediat pe net, am văzut că e adevărat și a iz­bucnit în mine o mare bucurie. Radu a avut nebu­nia asta să facă filmul în plină pandemie. Ba chiar a încorporat pandemia în scenariu, am filmat cu măști, lucru care ne-a și protejat. Merita premiul, Radu e o voce puternică în cinema. E un om foarte citit, inteligent și e foarte argumentat atunci când face un film.

– Știu că nu ești la prima colaborare cu el. Aveți o mai veche relație de lucru.

– Așa e. Întâlnirea mea cu el a fost una fericită și s-a întâmplat în teatru. Primul lui spectacol, Sce­ne dintr-o căsnicie, după Ingmar Bergman, l-a fă­cut la Timișoara. Apoi, la un an distanță, a făcut tot la Teatrul Național din Timișoara „Controversa de la Valladolid”. Am mai lucrat cu Radu în „Tipo­grafic Majuscul” și în „Îmi e indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”. Radu a făcut un gest extraordinar de frumos, a luat mai mulți actori de la Timișoara în filmele lui. Sunt foarte mulți oa­meni talentați în pro­vin­cie, cărora le trece timpul, e păcat când nu li se dă șansa să-și încerce puterile și în film. M-a emoționat gestul lui.

„Timișoara e ancora mea”

– Tu cum te simți la Timișoara, unde ești cea mai cu­nos­cută și iubită actriță din oraș?

– Mă simt acasă, chiar simt că oamenii vin să ne vadă cu drag și le sunt foarte recu­nos­cătoare că le pasă de soarta teatrului. Mă simt foarte legată de Timișoara, ăsta e locul în care am crescut pro­fesional.

– Succesele din ul­timii ani te-ar fi putut face să te muți în Ca­pitală.

– Am lucrat în București. Am făcut serial de televiziune, a fost o ex­periență foarte bună pentru mine, fiindcă am în­vățat mul­te lucruri, pe platoul TV e cu totul altfel decât în teatru. Am făcut și teatru la București, am colaborat cu Andrei Șerban la „Pescărușul”, pus în scenă la Unteatru. A fost o întâlnire frumoasă. Dar nu visez să-mi iau viața într-un geamantan și să mă mut în Capitală. Trăim într-o lume în care distan­țe­le nu mai contează așa de mult. De fiecare dată când am fost invitată într-un proiect, am mers, cu avion, tren, mașină, nu contează, am fost acolo. Timișoara e însă ancora mea, simt că nu m-aș mai putea lega de un alt loc la fel.

– Cum se face că cea mai cunoscută actriță a Timișoarei nici măcar nu e timișoreancă?

– Sunt născută la Bacău, și în copilărie am bătut toată țara, fiindcă tata era polițist și schimba locul de muncă. Am stat la Miercurea Ciuc o vreme. Am locuit și la Chilia Veche, la capătul lumii, unde pământul era crăpat și arid și din crăpături nu creșteau decât ciulini. Poate de aia mi-a fost atât de greu să prind rădăcini.

– Poate că rădăcinile tale sunt în teatru.

– Adevărul e că teatrul mi-a oferit și stres, și relaxare, mi-a fost și hobby, și meserie, mi-a dat și liniște, și adrenalină. Mi-a dat tot.

„Suntem doi oameni care se înțeleg, pur și simplu, bine”

UNITER, Timișoara. Cu soțul ei, regizorul Ion Ardeal Ieremia

– Unde ești acum, Claudia?

– Sunt în living, mă uit la pisicile mele, care se răsfață pe covor. Eu sunt Leu, felină de talie mare, și le înțeleg foarte bine comportamentul ăsta ca­pri­cios. Soțul meu vă poate confirma, mereu îmi spu­ne: „Uite, ca tine face pisica asta, eu o mângâi și ea mă zgârie.” (râde)

– Cum e mariajul unor oameni de teatru? Soțul tău e regizor.

– Noi am și lucrat împreună, ne-am și certat la repetiții, dacă aveam argumente diferite. Însă niciodată n-am dus treburile astea acasă. Am încercat să nu amestecăm lucrurile. Suntem doi oameni care se înțeleg, pur și simplu, bine. Râdem foarte mult împreună. Când am avut momentele noastre cele mai grele, când n-am avut bani sau când am avut probleme de sănătate, atunci am râs cel mai mult. Încă ne mai surprindem unul pe altul, încă mai râdem unul la glumele celuilalt.

– După câți ani?

– După 25.

– Oh, sunteți vechi. Mulți înainte! V-a moștenit umorul și băiatul?

– Da, el a moștenit umorul lui taică-su, care e mai negru. Inocențiu, băiatul nostru, e sce­nograf, a făcut UNATC-ul la București.

– Se pare că ați rămas toți trei legați de pasiunea asta comună.

– Când era mic, mi-a zis: „Mama, eu trei lucruri urăsc pe lume: sandalele, apa sărată de la mare și teatrul”. Avea zece ani. Am zis: „Bine, ma­ma, cum zici tu”. Nu l-am îm­pins nicio­dată să facă teatru. A făcut Li­ceul de Arte, a dese­nat, la sce­nografie a ajuns sin­gur.

– Claudia, dacă ai putea ieși la o plimbare prin Timi­șoa­ra în dimineața asta, ce tra­seu ai avea?

– Când eram în izolare, m-am plimbat într-o zi prin oraș și, pentru prima oară după multă vreme, am privit în sus. Am văzut clădirile, culoarea aco­pe­rișurilor, florile de la ferestre, lucruri pe lângă care treceam zilnic și pe care, spre rușinea mea, nu le știam. Așa că, dacă aș ieși acum, aș coborî de la etajul 3, de unde locuiesc și, în primul rând, aș ri­dica ochii la cer. Apoi, nu știu, aș lua-o poate pe lân­gă fântână, pe lângă poștă, aș traversa Parcul Ro­zelor, unde n-au îmbobocit încă trandafirii, până în fața Teatrului. Aș lua o cafea de la „Doppio” și, cu ea în mână, aș merge spre Catedrală, să văd cum cade pe ea soarele ăsta pe care îl invidiați voi, cei de la București. Iar de acolo, aș merge pe malul Begăi, tot mai mult spre sălbăticie. Până unde pot vedea lebede, rațe și cormorani și unde, cu cât mă depărtez de oraș, încep să mă apropii de mine.

Foto: Gabriela Strugaru, Adrian Piclisan (2)

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian