ROMÂNIA NECUNOSCUTĂ – Dealuri și taine în Mehedinți

Spre nord de orașul-port Drobeta Turnu Severin se întind dealuri enigmatice, cu sate îmbătrânite, pe culmi bătute de vânt, sau în văi uscate de soare. Orașul de pe malul Dunării a funcționat ca un aspirator care le-a tras suflarea, dar nu le-a stins cu totul. De la o vreme, unii dintre locuitorii orașului sau urmași ai unor săteni care au coborât în tinerețe să lucreze pe șan­tiere vin tot mai des la casa părintească. Au redeschis ușile și ferestrele aproape încre­menite în balamale, au șters praful și pânzele de păianjen, și dau din nou viață unor case în care calendarele nu mai fuseseră cobo­râte din cui de ani mulți. Datorită investițiilor publice, unele sate au de acum asfalt, rețea de apă și iluminat stradal. Alături de aceste semne ale progresului, zac însă vestigii ale unor epoci apu­se, care se suprapun asemeni straturilor geologice din cariera de cărbune de la Husni­cioara.

Conacul Bumbarilor

O panglică de asfalt desfășurată printre fânețe și pâlcuri de stejar face ascensiunea ușoa­ră, din comuna Malovăț, spre satul Ne­grești, întins pe spinarea unui deal de unde vezi toată jumătatea de nord a Olteniei. La marginea puzderiei de coline, rânduite ca valurile unei mări încremenite, zăresc, dincolo de culmea Vâl­canului, chiar vârfurile încă înzăpezite ale Rete­zatului. Întorcându-mă spre apus, văd în vale Dună­rea abia scăpată din strânsoarea defileului. E o priveliște atât de frumoasă, încât strămoșii celor de azi or fi cerut să fie îngropați chiar pe coama dea­lului, ca să-și desfete ochii și după moarte. Și ur­mașii i-au ascultat și au făcut cimitirul Negreștilor tocmai aici, de unde se văd munții și Dunărea. În jos, pe pantele repezi, se ițesc parii ascuțiți de care se ațin coardele de viță-de-vie. Pământul e săpat, strugu­rii se vor coace la toamnă, cei vii vor avea destul vin, să bea și ei, să le dea și celor morți. Cea mai mare vie în sat a avut-o boierul Ioniță Bumbaru. Vreo opt pogoane cultivate cu soiuri de viță-de-vie nobilă.

„Îi plăceau petrecerile cu vin mult. Știu asta de la preotul Petre Stăvărescu, care a slujit înaintea mea la biserica din sat. Mi-a povestit că boierul îl încuia în conac, ca să nu plece, să rămână cu el, să mai bea vin”, îmi povestește preotul Gheorghe Negrescu, fiu al satului, slujitor înainte vreme la bise­rica veche, în prezent preot-paroh în Severin. Averea Bumbarilor, umbla vorba prin sat, s-ar fi întemeiat pe o comoară descoperită de un porc din turma lui Tache Bumbaru, tatăl lui Ioniță. Umbla grăsunul pe deal și scurma și, deodată, ar fi scos din pământ bani de aur. Stăpânul animalului a pus repede mâna pe ei, apoi ar fi cumpărat pământ în dealul Negreștilor, de la un boier, Cara­ma­tescu. De averi făcute pe seama unor comori am mai auzit, dar este pentru prima oară când mi se povestește că un tezaur a fost scos la lumină de râtul unui porc! Nu ar fi de mirare! Mehedințiul este considerat un județ al comorilor. Istoria și descoperirile arheologilor ar îndreptăți această caracterizare. Or fi fost atât de multe, încât până și unul dintre animalele acestea pe care le sa­cri­ficăm de Ignat a reușit să dezgroape una. Iar acela a fost porcul lui Tache Bumbaru. Ioniță, ur­mașul lui Tache, a făcut studii de agronomie în Ger­mania. A amenajat aici o fermă cum nu găseai prin împrejurimi. Poate mai jos, la câmpie, unde erau marii latifundiari ai județului. Dar Ioniță a fost un proprietar ambițios, dornic de progres. A captat un izvor și a adus apa la conac, printr-o conductă din ceramică, pe o distanță de câteva sute de metri. Avea mașină, pietruise drumurile până sus, la co­nac, și trăsese chiar și linie telefonică. Avea însă și o fire violentă. Era vânător împătimit, cu panoplia plină cu arme, iar gura lumii a pus pe seama sa câ­teva omoruri. „Am aflat din mărturiile sătenilor mai în vârstă că ar fi ucis un soldat venit de la Seve­rin să transporte nutreț pentru caii cazărmii. L-ar fi omorât pentru o lubeniță. Pe un locuitor din Ne­grești l-a bătut până l-a lăsat jos, fără suflare. Ioni­ță Bumbaru își conducea moșia cu mână de fier”, îmi spune preotul Gheorghe Negrescu. Co­nacul e acum o ruină, dar așa părăginit cum e, păs­trează parcă în zidurile roase de vreme ceva din firea apri­gă a proprietarului de odinioară. Clădirea zace pă­răsită și prăbușită pe alocuri, în pustietatea verde a colinei. Ioniță a fost mutat cu domiciliu for­țat la Bo­toșani, în 1947, apoi la Craiova. A fost în­mor­­mântat într-un cimitir din Drobeta Turnu Se­verin. Conacul a fost transformat în sediul I.A.S.-ului, iar chefurile boierului, înlocuite de chefurile colhoznicilor din par­tea locului. Clasele sociale s-au schimbat, dar pof­ta pentru chiolhan a rămas aceeași. Șeful I.A.S.-ului ar fi sacrificat cel mai frumos taur, pentru o petre­cere cu ștabi de la Severin. O negură groasă învăluie posteritatea lui Ioniță Bumbaru. Oficial, a fost însu­rat cu fiica unui fabricant de cazane. Sătenii din Negrești și din vecinătate au susținut versiunea că boierul nu a avut copii cu soția legitimă, dar ar fi avut doi urmași, o fată și un băiat, cu o țiitoare din sat. „Femeia s-ar fi încurcat până la urmă cu un cioban, iar boierul, mânios, ar fi refuzat să-și recunoască paternitatea”, spune preotul. A fost eliberat însă un certificat de naș­tere, cu numele de familie Bumbaru. Primăria a retrocedat, în cele din urmă, sute de hectare din pământurile lui Ioniță, boierul de odinioară.

Casele prin care mișună gâze

Peste drum de conac, pe culmea prelungă a dealului, se întinde satul Negrești. Mai toți lo­cuitorii se numesc Negrescu. Întemeietorii așe­zării ar fi venit mai dinspre munte, de la Ne­grușa. Cine știe ce motiv au avut să plece, dar mai ales ce motiv au avut să rămână aici, pe coama dealului, plin de hățișuri… Poate i-a ademe­nit priveliștea asta splendidă, locul ăsta de unde cuprinzi cu o singură privire jumătatea de nord a Olteniei, mărginită de munți, și dacă te întorci puțin, vezi Dunărea, abia scăpată din defileu. Poate li s-a spus că pământul e prielnic viței-de-vie și vor avea destul vin să bea și ei, și să-l împartă și cu morții. Traiul nu le-a fost ușor. Porcii lor n-au dezgropat comori. Au muncit din greu, iar când n-au avut, s-au împrumutat de la boie­rii ale căror moșii le înconjurau satul.

Urc pe șoseaua proaspăt asfaltată și mă uit peste garduri, în curți pără­site. Numai gâzele mai mișcă prin iarba necosită, și roiuri de fluturi, prin aerul luminat de soarele primă­verii. Unele case, așa tăcute cum sunt, mărturisesc că proprietarii de altădată au fost oameni gospodari. Profesorul Stelian Irod, care a scris împreună cu soția sa, prof. Tatiana Irod, o monografie consistentă a co­munei Husnicioara, de care a aparți­nut un răstimp și satul Negrești, men­ționează că, în mare parte, locuitorii aveau la început case cu o singură cameră, nepardosită, dar apoi s-au mai înstărit și au construit și case cu două și chiar trei camere. Construcții din cărămidă au apărut după 1910, în urma aplicării Codului silvic, care a îngrădit drastic accesul la pă­du­rile care umbreau împrejurimile. În secolul XX, cu precădere în comunism, au fost activate „aspira­toarele urbane”, care au absorbit mare parte din su­flarea acestor sate: s-au deschis șantiere mari, spre care s-au revărsat mii de tineri de prin cătunele atârnate pe dealurile Mehedințiului. Ei au lăsat plugul și au îmbrățișat una din zecile de meserii a­du­se de industrializare: șofer, fierar-betonist, strun­­gar, macaragiu, fochist… La Severin și chiar mai aproape, la Halânga, au fost construite numeroase fabrici, locuri de muncă salarizate erau berechet. Cei dornici de învățătură au mers la liceu, la facul­tate, au ajuns profesori, medici, preoți, ingineri. Comunismul s-a întins și pe dealurile Mehedin­țiului. Sătenii au fost obligați să intre în colectiv: neajunsurile fiecăruia au fost puse laolaltă și a re­zultat un neajuns mai mare, numit C.A.P. Țăranii înstăriți au fost deportați în Bărăgan. Din Husni­cioara, au fost deportate opt familii: Borcilă, Cre­țescu, Tomescu, Zaharia, Tîrîșescu, Iovan, Șchio­pescu și Urdă, în baza unei decizii a guvernului de atunci, care avea un diferend cu Iugoslavia și considera că într-o zonă de 25 de km de la graniță s-ar afla „elemente periculoase” statului român și favorabile statului vecin. Pe listă au fost incluși și chiaburii din sate și comune. Bărbați și femei fără nicio vină și fără nicio judecată au fost săltați noaptea și aruncați în trenurile pentru vite. La fi­nalul celei mai nefericite călătorii din viața lor, au fost duși în plin câmp, la Ciulnița, unde au fost obli­gați să doarmă în bordeie, traiul mizer provocân­du-le boli și suferință.

Prin soare, cu copilul în brațe

Sofia Tîrîșescu era de loc din Negrești și lucra ca învățătoare la școala din satul vecin, Celnata, unde se căsătorise. Soțul ei făcea par­te dintr-o familie înstărită. În paginile mono­grafiei menționate mai sus, sunt publicate amin­tiri pline de dramatism: „În data de 18 iunie 1951, la ora 4 dimineața, ne-am trezit cu casa înconjurată de armată. Patru milițieni au intrat în casă, ne-au adunat pe toți, pe noi și pe socri, într-o cameră, ne-au luat buletinele, spunându-ne ca în patru ore să ne facem baga­jele, că vom pleca din sat. ( … ) Am parcurs cei 6 km prin soare cu copilul în brațe, am ajuns la o tăbliță cu nr. 77, acesta fiind numărul „casei noastre”, în câmp, sub cerul liber, fără o brumă de umbră, în soare, fără mâncare, fără apă, fără a putea să-i fac baie copilului”. Soții Tîrîșescu s-au întors în sat abia după cinci ani, dar casa din Celnata era distrusă: „Țigla de pe casă era luată, chiar și tâmplăria de la geamuri și uși, sobele din camere lipseau”.

Comunismul, cel puțin aparent, a nivelat lumea și aici, în satele de pe dealurile Mehedințiului. Diferența au mai făcut-o nivelul de salarizare de la mină, de pe șantier, de la C.A.P. sau din instituțiile statului, și ciubucul, cui îi dădea mâna să-l încaseze. Satele s-au depopulat masiv, întrucât colectivul nu aducea bunăstarea promisă la început. Școala gene­rală din Negrești stă pustie, la o răspântie. Ore nu se mai țin aici de dinainte de revoluție. Orașele ofe­reau alt fel de trai. Chiar dacă locatarii erau nevoiți să trăiască în blocuri, departe de grădina din sat, beneficiau, to­tuși, de utilități: apă curentă, gaz, electricitate. Plus străzi as­faltate. La Ne­grești, abia după anul 2010 a ajuns asfaltul până în marginea satului, iar recent, a fost asfaltat și drumul care trece prin sat și urcă pe culmea dealului, până acolo unde se deschide priveliș­tea frumoasă, de vezi jumătatea de nord a Olteniei și Dunărea sclipind în vale. Rețeaua de apă s-a potic­nit, deocamdată, din mo­tive tehnice, dar sătenii spe­ră că în curând va curge apa și la robi­netul lor. Simțind acest avânt economic creat de adera­rea la Uniunea Europeană și văzând cu ochii lor că satul în­crememit în timp pare să se trezească la viață, cei plecați la oraș sau prin țări străine au început să se întoarcă la vatră, fie și pentru un sfârșit de săptă­mână sau pentru un conce­diu. Mai vezi o poartă nouă, un acoperiș nou, un solar cu verdețuri, o grădină bine în­grijită.

Ferma recunoștinței

Încă din interbelic ar fi fost săpată o mină de căr­bune în satul Dumbrăvița, situat pe valea unui pârâiaș, la poalele dinspre sud ale dealului prelung pe care sunt înșirate satele Negrești și Celnata. Apoi, mina s-a în­chis, timp de zeci de ani, și a fost redeschisă după 1970. Tot atunci, la o arun­cătură de băț de mină, spre apus, a fost deschisă și cariera de cărbune. Excavatoarele-gigant au mă­cinat pământul, l-au ros încet-încet, până au deschis o breșă uriașă în pei­sajul local. Cu ani în urmă, galeriile au fost astupate, dar cariera a rămas activă. Excavatoarele mușcă din pământurile stăpânite odinioară de boierul Ioniță Bumbaru, din pădurea de stejar și din grădinile și casele abandonate ale Dumbrăviței. Sătenii au fost despăgubiți, și-au luat banii și lucrurile și au plecat unde au văzut cu ochii, lăsând în urmă un sat fan­tomatic. Cupele imense ale unui utilaj stau proptite în marginea unei grădini care va fi prefăcută în curând într-un morman de pământ. Până atunci, un cal singuratic retează iarba crudă. În curând, aici va fi un hău. În jur, peisajul este cu adevărat selenar, totul arată ca o rană des­chisă în trupul naturii. Un abis brun și gălbui, căscat brusc și absurd, în curge­rea molcomă a colinelor. La numai un kilometru spre răsărit, în apropierea gurilor de mină acum betonate, se află o fermă cum nu găsești prin apro­piere. Zeci de vaci negre, din rasa Angus, originară din Scoția, pasc liniștite pe o pășune verde și curată ca în palmă. E un contrast evident între terenul fermei și pustiul din apropiere, răscolit de excava­toare, al fostului sat Dumbrăvița. E ferma lui Gigi Negrescu, ai cărui părinți s-au născut sus, în Ne­grești, dar au luat și ei, la vremea lor, drumul Severinului, ca să lucreze în domeniul construc­țiilor. Tatăl lui Gigi a fost un bărbat munci­tor și organizat, care, după revoluție, și-a câștigat traiul pe șantier cu un camion al lui. L-a luat și pe băiat alături, au muncit împreună, și-au dezvoltat aface­rea, cumpărând alte camioane, au ajuns să încheie contracte cu firme mari, care construiesc autostrăzi.

În 2012, tatăl a murit subit. Urmașul său a mai con­tinuat un timp să lucreze cu camioanele lui pe șan­tiere, apoi s-a apucat să construiască de la zero o fermă de vaci, pe terenul cumpărat de la moșteni­to­rii boierilor Bărbulești, chiar aici, aproape de gura minelor și aproape de satul strămoșilor lui. Bărbatul a renunțat la afacerea în construcții. S-a dedicat întru-totul fermei sale, pe care o con­sideră un fel de omagiu adus tatălui său. În același timp, fermierul a restabilit legătura cu satul său, situat pe deal, cu viața la țară, în general. E un navetist între fermă și oraș, situație care-i convine de minune. „Eu și pă­rin­ții locuiam în Severin, dar veneam des la bunici, sus, la Negrești. Acum urc în fiecare zi, din oraș la fermă. Venim cu toții, eu, soția și cei doi copii, când nu au școală. Aici e liniște, aer curat. Mi-am dat seama că liniș­tea asta e unul dintre cele mai mari bunuri de pe pământ”, îmi spune fermierul privindu-și mândru văcuțele negre, răsfirate pe pășunea verde și curată. Gigi Negrescu a reușit să con­struiască aici o mică operă agricolă. A făcut saltul de la agricultura de subzistență a satelor din împrejurimi la o fermă-model, cu zeci de ani­male. Când le vine sorocul, intră pe marile rute co­mer­ciale internaționale: „Am aflat că tăurașii din ferma mea ajung în cele din urmă în Arabia Sau­dită”. Tăurași care pasc pe pajiști curate, fiindcă fer­mierul a optat pentru agricultura în sistem ecologic. Energia electrică este obținută cu ajutorul echipa­men­telor alternative, mai exact cu panouri fotovol­taice. Sus, în Negrești, casa bunicilor stă ne­locuită, dar fermierul a plănuit să o renoveze. Tim­purile s-au depus ca straturile geologice în cariera de lignit. Pe un areal de numai câțiva kilometri pătrați, străbați secole de viață omenească, deși așezările sunt răs­firate, pierdute în verdele vegeta­ției. Ai impresia, une­ori, că nici nu există, că în jur sunt numai dea­luri, cu păduri și mărăcinișuri. Acolo, pe colină, se ruinează conacul boierului pătimaș, Ioniță Bum­baru. Pe culmea dealului sunt casele să­tenilor din Negrești, iar un pic mai departe, ale celor din Celnata, case de unde au fost săltați oameni nevi­novați și duși să sufere în Bă­răgan. În vale, la Dum­brăvița, excavatoarele uriașe mușcă zi de zi din grădinile și casele părăsite. Alături, Gigi Negres­cu crește tăurașii An­gus, care vor ajunge în Arabia Saudită, și își luminează ferma cu elec­tricitate produsă cu ajutorul panourilor fotovol­taice. Și pes­te toate acestea, speranța că lumea acestor dealuri nu se va scufunda cu totul, ci va su­pra­viețui, cu tainele și poveș­tile ei cu tot.