Cămașa zburătoare și alte povești huțule

„Trebuie să înflorești numai acolo unde ai fost sădit. Așa îmi zicea mereu ma­ma, Dumnezeu s-o odihnească. Că dacă floarea e scoasă din pământ și mutată în alt loc, nu va mai înflori la fel de frumos. Numa’ că noi am fost siliți să fugim din Ucraina și să luăm viața de la început. Și ne-am învrednicit cât am putut să trăim la fel de fru­mos și de sănătos ca și îna­inte. A fost tare greu, dar cu vrednicie și credință le-am trecut pe toate. Că și calul, cu patru picioare, tot se mai împiedică, darămite omul. Numa’ durerea și dorul după locurile lăsate acolo nu le-om putut ostoi niciodată”.

Natalia cu ochi albaștri

Natalia Torac împlinește la sfârșitul lui iulie 84 de ani. Am ajuns la ea spre seară. Știam că numai atunci se mai oprește din treburi și poate să stea de vorbă cu mine. Mă întâmpină ne­mișcată din pragul casei, spunându-mi bun venit pe un ton aspru și ferm, aproa­pe bărbătesc. La lumina moale și roșia­tică a înserării chipul ei pare sculptat în piatră. Doar ochii albaștri, ca cerul adânc, de vară, de pe obci­nele bu­co­vinene, îl îmblânzesc cumva nefiresc. Natalia e huțulă din Brodina, un sat aproape de granița cu Ucraina. La intrarea în sat, chiar pe șosea, se înalță o poartă uriașă din lemn, semn că tocmai ai intrat în țara huțulilor. Nu există în țară alt loc în care lim­ba veche vorbită, meșteșugurile și portul să se fi trans­mis atât de curat până în zilele noastre. Casa Na­taliei e așezată la poala muntelui, departe de șosea, la câțiva pași de râul Suceava. E o casă veche de aproape o sută de ani, impecabil păstrată, fără nici măcar o șipcă schimbată vreoda­tă. Fe­meia mă poftește într-o mică bucătărie și mă întreabă dacă vreau să beau un ceai. Pe soba veche, de fontă, fierbe o oală mare cu apă, pes­te care Natalia presară câteva plante uscate, mărunțite între degete. „Ceai de pelin. E bun pentru fiere, se bea maxim de două ori pe săptă­mână și te simți curat ca un prunc”. Îmi toar­nă cam o jumătate de cană și mă în­deamnă să gust. „Dacă-i prea amar, puneți puțină miere”. Pe rafturile unui dulap stau grămezi de pungi pline cu tot felul de plante. „Asta e farmacia mea, eu n-am nevoie de me­dicamente sau de doctor. Merg la pă­dure sau în grădină și am tot ce-mi trebuie. Acu’ vreo doi ani, m-a dus nora mea la doctor, în Suceava, că nu-mi era prea bine. Mi-a dat trei feluri de pastile, și după vreo cinci zile mi-au ieșit bășici pe tot corpul. Am zis: «Lăsați-mă în plata Domnului cu pasti­lele voas­tre». Și n-am mai luat nimica, m-am întors la plan­tele mele și m-am făcut bine. Uite, aici am rubarbă. E o minune de plantă. Bună pentru ficat, stomac, pentru tensiune, te ferește de cancer și îți dă parcă putere mai mare. O țin în borcane peste iarnă și fac din ea compot, plăcintă sau dulceață. Mama făcea sarmale cu frunze de rubarbă și din podbal fiert făcea un piure cu smântână. Asta era mâncarea noastră, când eram copii, nu ca acum, când iei din magazin numai mâncare plină de otrăvuri”. Sus, deasupra ușii, stă agățat un tablou cu doi tineri îmbrăcați în bundițe și cămăși brodate cu modele huțule. „Îs părinții mei”, zice femeia. „Poza au fă­cut-o cu puțin timp înainte de refu­giu. Uitați-vă la ei, ce grijă aveau în ochi, parcă știau ce-o să fie”. „Și ce a fost?”, o întreb cu sfială, știind că huțulii nu-s totdeauna prea gene­roși, când e vorba de povestit. Nata­lia se așază în fața mea pe un scaun și mă privește parcă dojenitor. „La ce vă trebuie poveștile mele? Nu vedeți dumneavoastră că nimeni nu mai dă astăzi doi bani pe trecut? Asta nu-i lumea în care-am trăit noi, e o lume tare urâtă și strâmbă. Noi am fost necăjiți, foarte necăjiți, dar am trăit cu dragoste de Dumne­zeu și-am avut sfetnici la drum nu­ma’ binele și frumosul. Așa să știți. Eu am muncit de la șapte ani, mul­geam singură două văcuțe și căram donițele pline cu lapte. Iar azi am 84 de ani și muncesc cât trei la un loc. Și dacă vrei acum să te-nvoiești cu careva la cosit fânul, îți întoarce spatele și pleacă la cârciu­mă. Asta-i lumea de astăzi, cine mai stă să asculte povești?”

Refugiați pe viață

Natalia Torac avea doar șase ani și jumătate când într-o noapte de coșmar, părinții ei au luat-o pe sus din pat și au fugit de acasă. Era în anul 1944, în satul numit Seletin, care în acea noapte avea să fie ocupat de armata roșie și integrat în componența Ucrainei sovietice. Familia Torac avea atunci nouă copii, iar pe cel mai mic, de numai doi ani, l-au că­rat în noaptea aceea într-o desagă. Au luat cu ei doar câteva țoale și o lădiță în care au în­căput câteva mărgele, cununa de nuntă a mamei, niște docu­men­te și cinci monede de aur. În rest, toată agoniseala, o casă mare și arătoasă, câteva vite, oi, porci, cai, un deal întreg de fâneață, o grădină mănoasă, că­mări pline cu de-ale gurii, toate au rămas la che­remul bolșevicilor „Îmi amintesc foarte bine”, zice femeia. „Era o beznă grea, ca smoala, soldații trăgeau spre noi cu mitraliera și noi fugeam așa, în zig-zag, pe dealul de la marginea satului. Așa ceva nu se poate uita. Am fugit vreo trei, patru kilometri, până am ajuns la Lupcina. Am dormit câteva nopți pe la oameni și apoi, o soră de-a mamei, care avea casă în Ulma, ne-a dat vreo cinci ari de pământ aproape de locul pe care s-a pus hotarul cu Ucrai­na. Îmi aduc aminte cum mama tot spera că într-o zi o să ne întoarcem acasă, și de-aia au zis să fie mai aproape de graniță. Tata a ridicat degrabă un bordei din lemn pe pământul acela, a tăiat copaci, a uns podelele cu balegă, a cumpărat câteva oi, porci și vaci, și a făcut niște grajduri lipite de casă. Și așa, încetinel, vedeam cum se prinde iară o nouă gospodărie. Numa’ că la vreo doi ani și ceva, au venit la tata niște militari români și i-au spus că trebuie să părăsim locul ăla, pentru că suntem prea aproape de hotar. I-au zis: «Tkaciuc (așa îl chema pe tata), nu te dăm înapoi în Ucraina, dar ai 48 de ore să părăsiți locul ăsta». Vă dați seama cum a picat peste noi vestea asta, parcă era un blestem care ne urmărea. Așa că ne-am mutat iară mai încoa­ce, în Lupcina, și tata a început să ridice din nou o casă, și-abia după vreun an am început să trăim și noi ca oamenii. Tare greu a fost. Îmi aduc aminte că începusem școala și mergeam zilnic câte cinci kilometri pe jos, și erau lupi, haite întregi de lupi, care dădeau iama prin sat și mâncau porcii și vitele oamenilor, iar tata ieșea mereu cu furca înaintea noastră să ne apere de jivine”.

Năframa mamei

Natalia se oprește din povestit și merge în altă odaie, de unde aduce un teanc de lucruri. „Uite, asta-i basmaua pe care a purtat-o mama atunci, în noaptea refugiului. Are peste o sută de ani și mi-e tare dragă”. Îmi arată apoi mai multe cămăși cu modele și culori superbe, bro­date de mâna ei, acum, la 84 de ani, cu multă migală și fără ochelari. „Am moștenit de la ma­ma harul ăsta. Ea era cea mai pricepută din sat, nimeni nu lu­cra mai frumos”. Ia apoi bas­maua și o lipește tandru de obraz. Mama ei era o femeie frumoasă, se vede asta și din fotografia de deasupra ușii. Și, după spusele Nataliei, așa a fost până în ultima zi. „Îmi aduc aminte cât de tare suferea de dor după rudele lăsate la Seletin, mai ales după bunica ei, pe care n-a putut s-o mai vadă niciodată. Țin minte că aveam nouă ani când am aflat că ea, străbunica mea, a murit. Noi tresăream de câte ori auzeam de dincolo de graniță cum sună trâm­bița, adică un fel de bucium, care se folosea numai primăvara, când mer­geau oile la munte, sau la înmormântări. Și de câte ori suna trâmbița, ne cocoțam pe dealul de lângă graniță și ne uitam în sat, în Seletin, să vedem cine o mai murit. Nu era voie să facem nici asta, să privim dincolo de gra­niță, dar de obicei ne ascundeam după o piatră mare și de-acolo se vedea cel mai bine ce se întâm­plă prin sat. Așa am aflat că a murit străbunica. Am auzit trâmbița și am urcat cu mama la piatra din deal. Avea parcă o presimțire, așa de tulbu­rată era. Și de-acolo, din deal, am auzit-o pe Varvara, mătu­șa mamei, cum plângea și striga «mamoșca, ma­moșca». N-am văzut-o niciodată pe mama așa de necăjită, plângea și tremura, și eu o strângeam cu putere de mână, că mi-era teamă că o să se por­neas­că s-o ia la fugă încolo, la vale, spre Seletin. Și-am stat acolo până seara, când totul s-a liniștit. A fost așa, ca și cum a mers și mama la înmormân­tare, și-apoi a făcut toate pomenile după rânduială. Abia prin 1962, după ce-a murit Stalin, a reușit să meargă cu tata la Seletin și să-i aprindă bunicii ei o lumânare la mor­mânt”.

Natalia s-a reîntors în satul ei natal de două ori. Prima dată în 1980, când se mai putea trece granița în Bucovina de nord, dacă primeai de-acolo o tele­gramă, prin care erai înștiințat de decesul unei rude. Totul i s-a părut sumbru. Poșta luase foc, cen­trul comercial era pustiu, oamenii erau necăjiți, iar în casa ei locuiau acum două familii pe care nu le știa. A doua oară a fost de curând, în 2019. De data asta, nu prea știe ce a simțit. Au trecut prea mulți ani, și poate că legăturile sufletești s-au mai domo­lit. Casa ei e parcă dintotdeauna aici, la Brodina. Aici și-a crescut copiii, aici are nepoții, aici e tot rostul ei. „Cea mai mare bucurie a mea e familia. Am niște nepoți minunați, care iubesc toată tra­diția noastră, a huțulilor. Iar ăsta e un lucru rar în ziua de azi. Trebuie să-l cunoașteți pe Paul, unul din ne­poții mei. Are o colecție de straie și obiecte tradi­ționale cum n-ați mai văzut. Știe tot despre hu­țuli, de mic mă punea să-i spun tot felul de po­vești. Trebuie neapărat să-l cunoaș­teți, îs tare mândră de el, pentru că știu că rămâne în ur­ma mea cineva care trudește să țină în viață toată istoria noastră”.

Stăpânul poveștilor

A doua zi l-am vizitat pe Paul To­rac, nepotul Nataliei. Are 27 de ani și e consilier cultural la primăria din Bro­dina. Ne-am întâlnit la casa în care își ține toată colecția lui de obiecte, o casă veche, de peste o sută de ani, pe care a cumpărat-o de cu­rând și vrea să o păstreze așa cum arată acum. A început să colecționeze lucruri de prin clasa a opta. Primise deja niște costume populare chiar de la bunica lui, Natalia, care de câte ori i le dăruia, îi spunea și câte o poveste legată de ele. Cine și cum le-a con­fecționat, cât timp a durat să le facă, cine le-a purtat și cu ce ocazie. Așa a în­ceput să caute tot mai multe obiecte, încer­când de fiecare dată să afle și istoria lor. Astăzi, colecția lui Paul conține peste o sută de cămăși populare, zeci de costume cu tot felul de accesorii, nenumă­rate obiecte vechi de uz casnic sau religios, lăzi de zes­tre, cergi, cu­verturi, păretare, tot felul de podoabe, bani vechi sau fotografii, toate având legătură nu­mai cu tradiția huțulă, și fiecare din ele având po­veștile lor, uneori fasci­nante. „S-au adunat obiecte care mai de care mai frumoase”, îmi spune, poftin­du-mă bucuros să intru în casa veche de peste o sută de ani. „Însă dacă le cunoști și po­veștile, le îndră­gești și mai mult. Le dai parcă viață, le transformi în personaje față de care te ata­șezi. Poate vi se pare că sunt un ciudat, dar asta simt. Eu și cu mama mea, cea care, alături de buni­ca, mi-a insuflat pa­siunea asta pentru tradiție, dăm periodic de pomană și ne gândim să facem și-un praznic pentru toți acei care au pur­tat lucrurile astea și azi nu mai sunt”.

Totul arată ca într-un veritabil muzeu. Trei odăi înalte și largi, pline cu obiecte frumos aranjate, haine populare puse pe câteva manechine, păretare, teancuri de cergi așezate pe lavițe sau pe cufere și multe alte obiecte, toate expuse cu bun gust, într-o armonie desăvârșită. Paul îmi face o scurtă prezen­tare a locului și apoi ia dintr-un cuier o pălărie apa­rent banală. „Uite, asta e o pălărie cu o poveste tare simpatică. Poate că știți, dar la huțuli toate căsăto­riile erau înainte aranjate de părinți. Criteriile de bază erau ca băiatul să fie bogat și fata vrednică. Rar se căsătoreau doi huțuli din dragoste. De aceea se întâmpla uneori ca bărbatul să-și găsească o «drăguță» – așa zicem noi la ibovnică – la fel cum și fe­meia se întâmpla să-și găsească vreun «drăguț». Fe­meia care mi-a dat pă­lăria fusese căsătorită de părinți cu un om cu vreo 16 ani mai bătrân decât ea, pe care nu l-a iubit niciodată. Așa că și-a găsit un «dră­­guț» cu care se întâlnea pe ascuns. Ba și mai rău, soțul ei i-a purtat, fără să aibă habar, scrisorile dintre ea și amant. De câte ori avea să-i transmită ceva, eventual unde să se întâlnească, îi scria iubi­tu­lui un bilețel, pe care apoi îl punea sub ban­da de piele de la pălăria soțului. Și cum cei doi bărbați se întâlneau adesea la crâșmă, unde toată lumea își lăsa pălăria într-un cuier, «drăguțul» ajun­gea să ia bilețelul și să lase și el, în același loc, un răs­puns. Bărbatul păcălit, des­pre care se știa că avea și el o «drăguță», a murit fără să afle vreodată că purtase trădarea cu pălăria lui”. Apoi Paul scoate dintr-o cutie o monedă mare, din argint. „Uite, încă o po­veste. Moneda asta am pri­mit-o de la o colegă de-a mea. Bunicul ei a fost pri­mar la Brodina. Când era mic, fusese luat de suflet de un bătrân care nu avea copii. Mergând într-o zi amândoi la o nuntă, când a fost să plătească «paharul dulce» (așa se zice aici la darul de nuntă), bătrânul a vrut să scoată din buzunarul chimirului două monede de aur. Însă una i-a căzut pe jos și nu și-a dat seama. Copilul a ridicat-o și a pus-o la el în buzunar. Când au plecat, pe drumul spre casă, băiatul a scos moneda și i-a înapoiat-o bătrânului. Din acel moment, așa mare încredere a prins bătrânul în băiat, că într-o zi i-a spus: „Uite, când o să mor eu, să mergi în podul casei și să numeri bârnele dinspre apus. La a zecea bârnă, o să găsești un loc în care stă ascunsă o cu­tie cu monede de argint. Le iei de-acolo, plătești în­mormân­tarea mea, și restul îți rămâne ție. Moneda asta e una din cele găsite acolo, în cutie. Se pare că valora destul de mult la vremea aceea”.

Cămașa zburătoare

Paul se oprește din povestit și mă privește întrebător. „Să-mi spuneți dacă v-am plictisit. Dacă ar fi după mine, aș vorbi pân’ la moarte despre nea­mul nostru, al huțulilor. Se poate scrie o istorie cu obiectele din mu­zeu. Unele din ele au legătură cu lumea de dincolo. Magia e foarte puternică la huțuli. Despre asta vă mai spun o poveste. Ultima. O poveste despre o cămașă de nuntă. Am găsit-o la o femeie amărâtă, care o ținea uitată într-un sertar. Era murdară ca o cârpă de praf, nu credeam că mai poate fi recuperată. Noroc că era cusută cu o ață de foarte bună calitate, cumpărată, probabil, de la un centru comercial evreiesc, de la Seletin, pentru că numai acolo găseai așa ceva. Am adus-o acasă, am spălat-o, am lăsat-o la soare și după câteva ore a ieșit la iveală o minunăție. Era o cămașă tipic huțulă, cu cusătură galben cu roșu, cu­lori specifice la huțuli. Ne-am bucurat tare mult de ea, au probat-o cu toții, și mama, și sora mea geamănă, i-am arătat-o pe skype și mătușii mele, din Italia, ce mai, a fost o adevărată sărbă­toa­re în familia noastră. Seara, am pus-o într-o ladă de zestre, laolaltă cu alte cămăși, și am mers la culcare. A doua zi dimineață, ia cămașa de unde nu-i. Am căutat-o peste tot, și prin dulapuri, și în sertare, deși știam clar că o puse­sem în ladă. Parcă o înghițise pămân­tul! După câteva zile de căutări, ne-am resemnat, deși a fost un șoc pentru noi, să știm că a dispărut așa, fără nici o explicație logică. După aproape o săp­tă­mână, am stat de vorbă cu un preot, care ne-a spus că nu trebuia să ne bucu­răm așa de tare și că trebuia mai întâi să o îmbrace cineva și să meargă cu ea la biserică. În seara aia m-am rugat la Dumnezeu să ne ierte că n-am făcut cum a zis preotul și a doua zi, minune! Cămașa era acolo unde-o pusesem, în lada în care-o căutasem de zeci de ori. Mama a îmbrăcat-o și-am mers cu ea la biserică. A fost o întâmplare care ne-a pus tare mult pe gânduri. Pentru cei mai mulți, toate astea nu sunt decât bali­verne. Pentru mine, însă, ele înseamnă foarte mult. Lu­crurile astea vechi au viață, adună în ele drame sau bucurii. Au fost oameni care mi-au oferit mulți bani pentru un obiect anume, pentru o catrință, de exemplu, dar n-aș putea să le dau pentru nimic în lume. Țin la lucrurile astea, la fel cum țin la bunica mea, care mi-a dezvăluit această lume de care apar­țin. Bunica are o vorbă pe care probabil v-a zis-o și dumneavoastră. Că trebuie să înflorești acolo unde ai fost sădit, altminteri, floarea mutată nu va înflori la fel de frumos. Poate asta-i menirea mea, să adun lucruri care să spună po­vești. Să las să înflorească trecutul huțu­lilor, într-un muzeu sătesc.”