Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

„Dealul cu părinții mei”

Mai întâi de toate, nu au fost cuvintele, ci lu­mina. Lumina blândă, din ochii lui albaștri. Apoi a fost privirea, ușor aplecată spre înăuntru, și abia apoi zâmbetul. Un zâmbet, și el, luminos, mai pu­ter­nic decât soarele înserării. Ceva mai târziu au venit cuvintele, iar poetul și preotul Ioan Pintea a început să povestească despre copilăria sa. Copi­lăria din Runcu Salvei, de pe „dealul cu părinții mei”. Și nu știu dacă a fost lumina, privirea, zâm­betul, cuvintele sau toate laolaltă, dar am simțit că trebuie să urc și eu pe dealul copilăriei, ca să-i întâlnesc pe Floarea și Anchidim. Acolo, în Runcu Salvei, unde ajungi urcând pe valea vălu­rită de verde a Bârgaielor, pe drumul încărcat de istorie al grănicerilor năsăudeni, prin liniște, lu­mină și verdeață, până la poalele Munților Ți­bleș.

Trebuie să treci mai întâi pe sub o poartă înaltă, sculp­tată în lemn și străjuită de două cruci, ca să intri în Runcu Salvei. Asfaltul te duce apoi mai depar­te, printr-un sat, în care doar căpițele de fân îți mai amintesc de viața de altădată. Peste tot se ridică clădiri noi, făloase. Bolțari care au înlocuit lemnul, mașini în loc de animale. O lume nouă, care s-a așezat peste temeiul celei vechi. Dar as­fal­tul se oprește la poalele dealului lui Floarea și Anchidim. Brusc. De parcă nici nu s-ar fi inven­tat vreodată. Drumul devine un urcuș pieptiș, pe o potecă acoperită de bolovani și clisă. Nu ai încotro, trebuie să urci. Sus te aș­teaptă o femeie de 80 de ani și un bărbat de 90, care, la rândul lor, trebuie să co­boare și să urce pe acest drum acoperit de bolovani și noroi. Singurul drum care-i leagă de sat, de biserică, de magazin, de ceilalți oa­meni. Dacă ei pot, ar trebui să poți și tu. Și ajungi.

Aici, sub o altă poartă sculptată în lemn, e o grădină fermecată, plină de rugi de zmeură, în care se află două case și o singură familie. Casa nouă a Mariei, a lui Nelu și a fiicei lor, Eleonora, și cea veche, a Floarei și a lui Anchidim. Maria ne pof­tește înăuntru, în casa cea nouă, părinții ei ne însoțesc. „Apăi, musai să intrați și-n casa noastră veche, când om găta vorbi­tul”, zice Floarea, iar ochii ei albaștri sunt vii, tineri, pătrunzători și limpezi. Ochii luminoși ai unei femei frumoase, care la 80 de ani nu a apucat încă să îmbătrâ­neas­că. „Da, da”, spune șoptit și Anchidim. În ochii lui, la fel de albaștri, strălucește lumina aceea adâncă, de rouă, a soarelui de dimineață. Așa începe povestea. Cu ochi albaștri. Cu lumină. Cu tăcerea bărbatului și cuvintele femeii.

Floarea a Sfinților

Ionuc cu mama și sora

Floarea era încă în fașă, când tatăl ei a plecat pe front. N-a apucat să-l cunoască, ci doar să-l simtă. Undeva, acolo, înăuntrul sufletului ei de copil, se cuibărise un cuvânt mai viu decât viața: TATA. „Îl iubeam fără să-l știu, mi-era dor de el fără să-l fi văzut. Nu mi-l aminteam, că dară eu m-am născut în 41 și el o plecat pe front în 42… Atât știam: că tata-i în război. Dară cuvân­tul ista, TATĂ, mă umplea de dragoste! Să știți de la mine, că și o poartă, d-apăi o fă­tucă, tot de doi stâlpi are nevoie, ca să steie în picioare. Stâlpii copilului îs mama și tata! Lumea nu e lume dacă nu-s amândoi cu tine!” Iar lumea aceea în care răsărise Floarea era mâncată pe dinăuntru de rău, de foa­mete, sărăcie și deznădejde. „Că n-am cum uita cum mi-o dat un bătrân o poală mare de sâmburi de caise, și mi-o zâs să-i duc la mumă-mea, poate-poate o ieși ceva dulce și pentru noi, copiii. Patru eram, și tăți micuți, vai de sufletul mamei mele, că greu trebuie să-i fi fost așa singură!”. Satul fusese golit de animale și roade, dar în toată negura care se așternuse pe lume, mai exista ceva ce purta viața mai departe: speranța. Când cerurile satului se um­pleau de huruitul avioanelor, o fetiță cu doi ochi uriași, albaștri, alerga desculță, în rochia ei albă, de cânepă, pe dealurile înverzite, abia atingând pă­mân­tul. „Alergam și alergam și alergam, și tot strigam la avioanele cele: «Lăsați-l pe tata jos, să vie să ne crească!». Și, zâ după zâ, tot în cer îl țineau avioa­nele pe tata! Da’ nici eu nu mă lăsam și mai tare strigam la ele!”. Floarea se oprește din poveste, tace. Ochii ei albaștri se umezesc de lacrimi. An­chi­dim i-a prins mâna și i-o strânge ușor. Roua al­bas­tră din ochii lui a început și ea să curgă pe obrajii albiți de timp. Sunt doi copii, ținându-se de mână în fața mea: Floarea, de 80 de ani, și Anchi­dim, de 90. „Nu s-or înduplecat avioanele de mine. S-o gătat războiul și tata tăt n-o ajuns acasă. Or venit de la primărie într-un an și ne-or zâs să-i facem parastas și cruce, că Alexandru tră să fie mort de acuma… Mama, Sânziana, nici gând să-i asculte: «Bărbatu’ meu nu-i mort», le zicea; «în rugăciunile mele, Măicuța Domnului tot viu îmi spune că este! Are să se întoarcă!». Nu era chip să-i schimbi gândul! Patru ani de pace or trecut, când într-o zi mămuca ne-o spus să ne gătim, că vine tata! În rugăciune o văzut că vine! Nu uit! Și când oi fi pe cea lume, n-am să uit! Numa’ într-un suflet am coborât dealul ăsta pe care venirăți, să-i ies în în­tâmpinare lui tata! Și îndat’ l-am recunoscut, făr’ să-l fi văzut vreodată! Și nu era că purta uniforma de militar, dar ochii lui, ochi mari, verzi, ochii ăia, erau în mine de când mă știam pe lume! Într-un suflet am alergat la el și i-am sărit în brațe. Așa o început pentru mine viața: cu doi ochi verzi!”.

Poarta casei

Tatăl i-a povestit fetiței ce l-a ținut în viață. O cruce mică, de lemn, pe care i-o dăruise un rus. Zice Floarea: „Numa’ ducea degetele peste cruciuță, și nici schi­je, nici obuze, nici gloanțe nu se mai atingeau de el”. Nici în lagărul sovietic, unde a fost ținut prizo­nier până 1948, lui Alexandru nu i s-a întâm­plat să sufere vreun rău. „Avea tătuca darul ăsta, să se facă iubit de toți. Și apăi, că tare mai era price­put! Odată ce vedea cum se face un lucru, făcea și el lucru’ șela, ba poate și mai bine! Apăi, că și asta l-o ținut în viață! Asta, cruciuța și dorul pen­tru noi! O fost el mai asprișor, da’ multe am avut de învățat de la el! Mama o fost mai molcuță, cum îs mamele cu copiii lor… Da’ ea tăt cu Dum­ne­zeu vorbea, și Dumnezeu îi punea ruga-n seamă! Apăi, că nu degeaba neamul din care mă trag l-o numit satul al Sfinților!”. „O fi fost și psal­tirea pe care mămuca o purta cu ea oriunde! Fie că merea la câmp, fie în grădină, fie în sat, nu s-o despărțât de ea niciodată! Și când o fost să moară, cu psaltirea la inimă s-o dus! Psaltirea asta o trecut din mână în mână, de la toate femeile din neamul meu și până la mine! Aia-i!”. Ochii albaștri ai Floarei sunt mai limpezi decât cerul. O întreb pe lelea Floarea ce te face sfânt pe lume. Îmi răspunde fără să clipească: „Bună­tatea! Bună o fost mămuca mea, că dacă vedea un om desculț, îi lăsa opincile lui! Bun o fost și tăticuțul meu, că nu era om, oricât de sărman, să nu primească adăpost și mâncare în casa lui! Aia te face sfânt pe pământ! Că și de-ai zbura, fără bunătate în suflet, nimic nu ți-a fi zboru’! Și bun îi și omul ăsta de lângă mine, Anchidim, și bun, și frumos o rămas tătă viața lui!”. Și Floarea se întoarce spre Anchidim și îi pu­ne palma pe creștet, ca unui prunc.

Caii lui Anchidim

În opinci, cu colegii de clasă din Runc

Anchidim se trage dintr-un neam de oa­meni puternici, neînfricați și drepți. Nu degeaba ținuturile acestea se numesc alea haiducilor. Au fost aici, au rămas, au îm­blân­zit pământul, l-au făcut să rodească. Oameni pe care nu ți-ai fi dorit să-i superi, pentru că nimeni nu mânuia cuțitul mai bine decât ei. Tăcut și drept și mândru a fost și a rămas Anchidim toată viața lui. Dar sufletul lui, precum pământurile înalte de aici, a prins rod și s-a umplut de bunătate. Așa se întâm­plă, poate, când oamenii pământului ajung alături de cei ai Sfinților. Când sădești Floarea pe pământul aspru. Din trăsăturile neamului său, lui Anchidim i-a rămas o tăcere adâncă și dragostea pentru cai. E de ajuns doar să pronunți cuvântul ăsta simplu, cal, și ai să vezi cum ochii lui albaștri se umplu, din nou, de rouă. Nu va vorbi prea mult Anchidim, dar lacrimile din ochii lui o vor face. Sunt mai bine de 65 de ani de când o fătucă cu ochi albaștri și-a îm­brăcat «pânza» de cânepă, a așezat peste ea zada și a legat o năframă viu colorată peste părul bogat și negru, și-a prins un bujor roșu la ureche, și a plecat în sus, pe deal, să-l vadă pe badea Anchidim, care, după 4 ani și jumătate de armată, se întorsese acasă. La nici 16 ani ai ei, Floarea abia dacă îmbobocise. Dar el, Anchidim, la 25, era bărbat în toată firea. Ea i-a vorbit cu bade, el i-a spus copiluță. Dar copiluța asta de 15 ani avea un bujor roșu prins în păr, iar ochii albaștri îi străluceau. Floarea și Anchidim, cu învoiala părinților și dragostea lor, au rămas de atunci împreună. Împreună a fost și tot satul la nunta lor. Trei zile s-a tot jucat în curtea casei de pe deal. Fiecare om a adus, cum era obiceiul, zece cupe de grâu pentru belșugul mirilor. Din grâul măcinat s-a făcut fărină. Din fărină, plăcintă cu brânză sărată. Din plăcinta sărată s-a făcut Roata Runcului: un cerc uriaș de aluat de grâu și brânză de oaie, din care fiecare om a luat câte o bucată. Tot din Roata Runcului s-a făcut «raiul pe pământ» și «nunta în cer». Apoi au cântat lăutele și țimbalele și a început jocul. Trei zile și trei nopți! Și zamă acră, din picioare de porc, dreasă cu lapte acru de oaie a fost pe masă, și tocană de miel și jinars cât îi lumea, și apă limpede, de fântână. Floarea și Anchidim s-au legat împreună. „Tăti șeli mi-or plăcut la omul ăsta! Da’ cel mai mult c-o fost om de omenie și bun!”

Cu armăsarii lui lângă el, Șar­gu cel alb și Țâganu cel negru, Anchidim lucra pământul ca ni­meni altul. Și nu era om, atunci când cobora la târg, să nu-i admi­re caii. Secretul lui Anchidim, pe care mi-l șoptește și mie, a fost mereu și mereu, dragostea. „Ca la un frate tră să ții la cal, și atunci și el are să asculte de tine. Cu grâu și mălai îi hrăneam, îi țesălam sară de sară, le luam ăi mai frumoși ciucuri roșii și zăba­le. Când iubești caii, vorbești cu ei și ei vorbesc cu tine. Nu-ți tră­bă vorbe ca la oameni, doar să le sâmți inima și ei o să sâmtă pe a ta!”. Acum 10 ani, când Anchidim a fost nevoit de bătrânețe să-și dea și ultimul cal, s-a sfârșit, de fapt, o lume. O lume veche, în care omul și ani­malele lui stăteau împre­ună între pământ, cer și ape. Ape pe care An­chi­dim le găsea mereu și mereu, la rădăcinile plopilor și ale răchitei, pe care le sfințea cu rugăciune și le stro­pea cu agheasmă, înainte de a le des­coperi de pă­mânt și a le preschim­ba în fântâni. Toate fântânile de pe dea­lul ăsta au fost săpate de Anchi­dim. Anchi­dim, omul ăsta, care atunci când fata i s-a îmbol­năvit de gălbi­nare, a plecat din vârful dealului, tăcut, pe cal, până la Bistrița, ca să cumpere din toți banii pe care îi mai avea, cea mai frumoasă păpușă. Un om aspru și blând, din care bunătatea țâșnește precum lacrimile din ochii lui albaștri.

Viața lângă un ceaun de lapte

Bătrânii, fata, nepoata și ginerele

Floarea și Anchidim s-au născut în lumea veche, a cerului și a pământului. Lumea în care mama bă­trână – Tâna Paraschiva – îi povestea Floarei de ursitorii de la ferestre, care îți meneau prin șoapte de vânt, bucu­riile și neca­zurile vieții. Între cer și pământ erau duhurile, iar oamenii știau a le auzi, la fel cum Anchidim își simțea caii. În lumea asta, bărbații se unduiau peste pământ, iar trupul lor devenea una cu fânul cosit. În lumea asta, femeile se­ce­rau cântând. Era o lume a muncii și a bucuriei, pentru că bucurie era, îmi spune Floarea, când copiii se adunau laolaltă jur împrejurul unui ceaun unde fierbea laptele și unde femeile presă­rau, deasupra, din belșug, tăieței. Și fiecare copil sosea cu lin­gura lui și lu­mea se făcea iarăși roată, roată de copii cu linguri de lemn, mân­când îm­preună tăiețeii cu lapte. „Nu era țucăr pe atunci, dar acu, că e, parcă ne-am înmuiat de la atâta dul­ce…”. Și nici un copil nu se deo­sebea de altul, și nu pentru că erau la fel, ci pentru că atunci când viața e mereu împreună, și copiii sunt egali între ei. Împre­ună la săr­bători, împreună la colinde, când un colăcel de grâu valora mai mult ca tot aurul din lume, împreună la înmormân­tări și necazuri, împreună în viața de zi cu zi, când orice ve­cin mânca oricând din blidul tău, întocmai ca la el acasă. Lumea asta, spu­ne Anchidim, n-a putut fi smin­tită de comunism. „Ne ascun­deam vițeii și caza­nele de țuică, să nu ni le ieie, dar ne plăteam dările. Dacă, numa’, ar fi venit să-mi ia caii, făceam moarte de om!”. Dar n-au venit. Așa strâm­bă cum a fost ea, oamenii ăștia au răzbit prin lumea aceea, și-au purtat mai departe viața lor veche, orânduită din bătrâni, și au dăruit-o mai departe, copiilor. Trei copii – Ioan, Vasile și Maria – născuți la 7 ani unul după altul. „Maria o rămas cu noi, după cum îi datina. Nici n-o fost ea du­cătoare, dar drept îi că nici noi n-om lăsat-o să umble pe la nunți, departe de sat… Va­salică a prins drag de oi, de când om tot mers cu el în vârf de munte, la stână, și amu îi cioban în zona Ba­natului. Cu Ionuc, tomnai vă întâlnirăți, la Bistrița, în oraș, și știți cu ce se ocupă. Da’ ce nu știți e cum s-o întâmplat să fie așa…”.

Copilăria lui Ionuc

Anchidim, Floarea și Ionuc

Ceva, însă, știu. Știu de la Bistrița, din­tr-o poveste spusă de Ioan Pintea, în seara aceea care s-a lăsat lu­minată de zâmbetul lui. Povestea simplă, a unui copil de pe un deal înalt, din Runcu Salvei, pentru care viața a început la lumina unei lămpi cu gaz. „Mă văd și acum aplecat peste o carte cu poze, cartea pe care părinții mei mi-au cumpărat-o de la târg. Prima mea carte! Văd lumina lămpii pâlpâind de undeva de sus, mă văd răsfoind vrăjit paginile cu desene și simt umbrele părinților mei, Floarea și Anchidim, una în dreapta, alta în stânga mea, privind încremenite, deasupra umerilor mei, în cartea aceea. Acolo, atunci, m-am trezit pe lume!”. Ursitorii de la ferestre vorbiseră: Ionuc avea să devină poetul și preotul Ioan Pintea. „Dă-i pace copilului!”, i-a spus Floarea lui Anchidim, într-una dintre puținele clipe când bărbatul a prins a se supăra că feciorul lui nu mai prididește cu cititul. „Băietul ăsta va trăi din cărți!”. Și așa a fost să fie. Pentru Floarea, povestea lui Ionuc a început odată cu moartea bătrânului învățător din Runcu Salvei. „Bun dascăl o fost, Dumnezeu să-l hodinească în împărăția Sa! Or rămas în urma lui cărți, de nu le mai știai de număr! Oamenii n-or știut ce a face cu ele, și le-or pus pe apă, să se ducă! Când o aflat Ionucu’ meu asta, ca vântu’ și ca gându’ o luat-o în jos pe deal la vale, să scape cărțile de la înec! O adu­nat cât o putut să adune… Parcă-l văd acolo, un boț de om, urcând dealu’ înapoi, cu trei lăzi în brațe, pline de cărți ude! Le-o lăsat să se usce de apă în grădină, la soare, și o plecat cu noi la treabă, la pășune. Sara, când ne-om întors acasă, iaca poznă mare! Vaca noastră, ieșită în grădină, tot mesteca din cărțile cele, mai ceva ca din iarbă! Când o văzut Ionuc ce se întâmplă, odată o început a plânge cu jale și cu sughiț, de nu-l mai puteai potoli! «Mă­mu­că, mămucă, unde-i car­tea cu Eminescu, unde-i?!». Cartea cu Eminescu era de amu în burta vacii, afu­risită ea să fie! I-am zâs copilului, când am văzut ce jale mare era în sufletul lui: «Nu mai plânge, mă, Ionucule, că-ți ia mama carte cu Eminescu!». A­păi, că i-am luat! Și de atunce, ori de câte ori me­ream la târg, nu era dată să nu-i aduc o carte. Apăi că băiatul ăsta, dragul ma­mii drag, se hrănea cu cărți mai ceva ca cu pită! Nu-i mai trebuia mâncare dacă avea de citit! La fân, tot cu Eminescu după el umbla! Cum ne hodineam o clipă, cum scotea car­tea de sub căpiță și începea a citi!

Case pe deal

Ne citea și nouă, dragul de el, de se mira tot satul de așa întâmplare! Unde s-o mai pomenit să cosăști fân cu Eminescu lângă tine?! Dar să știți de la mine, că și mie, și lui bărbatul ista, tare ne mai plăcea ce citea Ionucu! Parcă și munca era mai ușoară, când băietul ne citea din cărți! «Să-i dea Dumnezeu să-l ajute cititul ăsta!», așa mă tot rugam. Și uite că așa o fost, dra­gul mamii drag! Că parcă-l văd iară, umblând prin grădină, printre ardei și roșii și ceapă, cu un bostan prins cu sfoară în mână, și toooot cădelnițând în dreapta și-n stânga cu bostanu’ ista: «aliluia, ali­luia, aliluia…». Și, iacătă, iar l-o aju­tat Dumnezeu drăguțul, și o ajuns Ionucu’ meu și preot, nu doar scriitor mare de la oraș… Chiar: că mi-oți zâs că v-ați întâlnit la Bistrița… Îi bine, drăguțul de el? V-o zâs când a putea veni pân` acasă? Că așa dor de el ni-i, de numa’! No, haideți, haideți cu noi, să vă arătăm și casa cea veche, unde s-o născut Ionuc!”. Și Floarea îl ia de mână pe Anchidim și pășește înainte, luminând lu­mea cu o lumină mai puter­nică decât soarele verii.

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian