NICOLA: „Mă uit în oglindă şi-mi place de mine mai mult ca niciodată”

„Alerg și-mi scutur problemele de pe umeri”

– Dragă Nicola, de când pandemia s-a lăsat peste lume, veștile pe care le primim de pe scenele muzicale au amuțit. Nu mai știm despre tine nimic. Cum te găseşte convorbirea noastră?

– Mă găseşte în mişcare. E o zi liniştită și căl­duroasă, numai bună pentru o tură prin parc. Poate altădată m-aş fi plâns de caniculă, de poluare, de aglo­meraţie… dar de ceva vreme prefer să tac. Nu mă mai lamentez pentru lucrurile pe care nu le pot schimba, aleg partea bună din orice. Cum ar fi azi: vin de la sala de sport, pe jos, prin parc. Printre copaci, pe la umbră. Cum spuneam, mi-am propus să fac cât de multe lucruri care-mi plac şi care îmi dau o stare bună. În această idee, fac și sport. Zilnic! Merg mult şi la sală, dar fac mişcare chiar şi fără rigoarea unui an­trenament: fie merg pe jos mi­nimum zece kilometri, fie înot, fie mă distrez pe role sau pe ghetele de zumba. Sportul a fost mereu terapie pentru mine. Vezi Bogdana, în vie­ţile fiecăruia dintre noi apar momente neplăcute, perioade grele, iar eu le-am avut cu vârf şi îndesat. În timp, am învăţat să nu ocolesc greutăţile, să le înfrunt cu fruntea sus. Pe multe din ele chiar mi le-am asumat. Am ştiut că anumite lucruri vor fi dificile, dar am considerat că fără aceste experienţe nu voi înţelege viaţa aşa cum trebuie. Aşadar, nu mai încerc să driblez dificultăţile, nu mai joc cartea si­gu­ranţei, în schimb, le contrabalansez cu acti­vi­tăţi care-mi fac plăcere. Aşa a devenit sportul o des­­cătuşare pentru mine. Alerg şi-mi scutur pro­ble­mele de pe umeri. Iar dacă sunt în natură, în parc, cu atât mai bine.

– De ce ai ales parcul IOR?

– Am renunţat de mult la Herăstrău, locul pre­ferat al multora. E prea aglomerat, prea „cu nasul pe sus”. În IOR, mă simt ca acasă. Când s-au în­chis sălile de sport din cauza pandemiei, parcul a devenit curtea mea, iar când s-a închis şi el am su­ferit enorm. Cred că pot egala tristeţea închiderii parcului cu cea a anulării spectacolelor. Locul aces­ta chiar îmi este un prieten de nădejde, îmi oferă tot ce am nevoie. Alerg cu plăcere pe aleile lui, mă caţăr pe toate treptele şi dealurile lui, fac pa­uze în hamac sau pe malul lacului şi urmăresc familiile de raţe dând ture în şir indian pe luciul apei. Îl numesc „acasă”, atât de mult îl iubesc. Ştii ce-mi place cel mai mult? Simplitatea unei plim­bări în parc. Când s-au închis parcurile, câţi oa­meni care nu se opriseră în via­ţa lor în ele s-au uitat cu jind că nu pot intra? Nu le-a păsat cât timp le erau la îndemână, abia când nu le-au mai avut au realizat că par­curile ar fi putut face parte zilnic din vieţile lor. Cred că asta în­seamnă să apreciezi lucrurile sim­ple şi să înţelegi că ele aduc fe­riciri adevărate.

„Oricând prefer o gustare pe o bancă, în parc”

– Să înțeleg că deviza vieții tale e simplitatea? Bucuriile în picături mici?

– Am fost mereu aşa, acum doar conştientizez cel mai bine valoarea acestor „picături”. Indiferent de momentele vieţii mele, mai îndestulate sau mai puţin, eu am rămas mereu aceeaşi. Nicio­dată nu m-a interesat luxul, niciodată nu m-a atras procesul a­ces­ta de a acumula lu­cruri materiale. Şi când mi-a mers cel mai bine din punct de vedere financiar, tot am preferat cam­pin­gul, în locul hotelului de lux. De ce? Pentru că acolo e distracţia, acolo sunt oamenii care privesc răsăritul, care construiesc cas­te­le de nisip, care joa­că volei pe plajă… Nu-mi plac fiţele! Eu nici la terasă nu am răbdare, oricând prefer o gus­tare pe o bancă, în parc. În felul acesta nu sunt obli­gată să privesc la buchetul imobil de flori de pe masă, ci am toată natura în faţă, vie, schim­bătoare, dinamică. Şi înainte de pandemie preferam lucru­rile simple, acum, însă, le preţuiesc de-a dreptul. Cred că perioada aceasta m-a învăţat cel mai bine să fac tot mai puţine alegeri greşite, tocmai pentru că pun pe primul loc sănătatea, frumosul și bucu­ria. Şi încă un lucru: mi-am cernut tolba de prie­teni şi este foarte re­confortant să ştiu că pu­ţinii rămaşi sunt cu su­fletul lângă mine. Sita prieteniei a fost pusă în funcţiune şi a dat roade. Am o intuiţie bună. Da­că sunt conştientă de vreo calitate de-a mea, aceas­ta este: vocea mea in­te­rioară spune adevărul. Mă bazez pe intuiţie şi ea are grijă de mine su­ficient de bine. Când nu am ascultat-o, am avut cele mai mari decepţii în via­ţă. Nu judec, nu re­nunţ la o mică doză de credulitate, de inocenţă, de frică să nu mă acresc şi să nu-mi dispară total încrederea în oameni. „Să nu ai aşteptări niciodată”. Cum vine asta? Ce ex­presie lipsită de sens, care se vrea şi „filosofie” de viaţă… Păi, cum să nu te aştepţi de la cineva să fie integru, respectuos, bun? Cum să nu te aştepţi de la tine să realizezi lucruri? E ca şi cum ai renunţa la visuri.

„Toată viața mea a fost și este doar muzică”

– La muzică mai visezi? Ne e tare dor de vocea ta frumoasă și pătimașă…

– Muzica nu este un vis. Ea este realitatea vieţii mele, una constantă, palpabilă. Toată viaţa mea a fost şi este doar muzică. Niciodată, nicio secundă, nu am avut altă meserie. Rolul ei este atât de mare pentru mine, încât mi-e greu să-i gă­sesc un atribut care să-i definească perfect însem­nătatea. Da, este cert că nu mai sunt atât de activă muzical, dar această situaţie nu a depins de mine. De când a venit pandemia pe capul nostru, artiştii au cel mai mult de suferit. Eu nu am mai urcat pe scenă de mai bine de un an. Am fost la emisiuni de tot felul, dar concerte nu am avut, şi-mi lipsesc ca aerul.

– Dincolo de barierele pandemiei, îți mai găseşti locul în muzica generațiilor de azi?

– Eu nu am absolut nicio problemă cu noua generaţie. Dimpotrivă. Nu sunt un om nostalgic, nu prefer muzica veche. Ascult numai muzică ac­tuală, îţi spun sincer că sunt mai informată decât foarte mulţi tineri. De-a lungul vieţii am gustat din toate genurile: am cântat şi jazz, şi rock, şi pop, dar şi trance, am învăţat, am studiat şi exersat mereu. Nu cred în ideea că trebuie să te fixezi pe un anumit tip de muzică. „Eu sunt rocker!”, zic unii. Refuză orice altceva. Nu văd cum ai putea să te dezvolţi ca artist, purtând cu încăpăţânare oche­lari de cal. Dacă urmărești marii muzicieni din alte părţi ale lumii, vei observa cum de-a lun­gul timpului au introdus în muzica lor elemente actuale. Că sunt cei de la Rolling Stones sau un DJ, precum Armin van Buuren, cu toţii au înţeles şi au curiozitatea de a adăuga sonorităţi de ultimă oră muzicii lor. La noi povestea e puţin altfel, des­chi­derea nu e atât de mare, iar acest lucru afec­tează mai ales ar­tiştii din generaţii mai vechi. Nici publicul, dar nici industria muzicală nu digeră uşor artişti vechi în haine noi. Faptul că unii cântăreţi sunt mai prezenţi decât alţii nu ţine de ei, nu e vina ni­ciunei generaţii, ci vina industriei muzicale. Aces­ta este şi răspunsul la întrebarea ta. Ce să fac eu, dacă la noi nu e America, unde să existe radio­uri pentru fiecare gen muzical, scene pentru toată lu­mea, toate gusturile, toate stilurile? Dar, se va în­toarce şi vremea mea! Succesul vine în valuri, tre­buie doar să fii atent să te caţeri pe el, ca un surfer agil.

„Voi trece peste zidul așezat în fața mea”

– Nicola, ating un subiect mai sensibil: dacă întrebi publicul care a fost perioada ta de glorie, va răspunde că aceea în care îţi compunea Mihai Alexandru… Are oare publicul dreptate?

– Au trecut şaisprezece ani de atunci, iar lumea nu încetează să pomenească despre asta. Unii poa­te cu nostalgie, alţii cu puţină răutate. Înţeleg in­tenţia ta de a lămuri acest subiect şi voi răspunde. Dincolo de faptul că am fost căsătoriţi, eu şi Mihai am avut o perioadă în care am colaborat muzical foarte bine. O relaţie strânsă, în care am lucrat împreună extraordinar. La compoziţiile lui am contribuit foarte mult şi eu, am creat împreună. Chiar şi azi cânt cu plăcere acele piese, dar trebuie să se înţeleagă faptul că ele sunt de domeniul tre­cutului. Când eu şi Mihai am decis să mergem pe căi diferite în viaţă, am făcut-o cu totul. Dacă mu­zica aceea a dăinuit în timp, dacă încă degajă emoţie, înseamnă că scopul ei a fost atins, iar valoarea îi este indiscutabilă. Dar viaţa merge îna­inte, iar eu nu pot sta pe loc nici în viaţă, nici în muzică. Eu trebuie să mă dezvolt, să experimentez încontinuu. Muzica este ceva dinamic, ea nu acceptă plafonare, acesta este crezul meu legat de această artă. Am idei, sunt mereu creativă, cred că la un moment dat se va sparge iar gheaţa pentru mine. Voi trece peste zidul aşezat în faţa mea în ultimii ani. Până atunci, voi continua să cânt, să o fac cât pot de bine, pentru mine şi pentru public. Mai mult, cred că trebuie să existe un respect reciproc între artist şi cei din faţa lui. Dacă ţi-a plă­cut cineva la un moment dat, dacă arta lui a schim­bat ceva în tine, cred că ţine de curtoazie să întorci favorul acelui artist, cumpărându-i discurile, plătind bilet de intrare la spectacole. Cum ar putea trăi un actor, dacă oamenii nu ar cumpăra bilet la teatru? Da, publicul este clientul, el apreciază dacă „marfa” e bună. Dacă e valoroasă, atunci ea merită cumpărată. A cânta, a juca teatru, a picta sunt meserii, ele implică muncă, pasiune, dăruire, cheltuieli, meserii care nu pot supravieţui dacă produsul final nu e vândut. Când cumperi un bilet la un concert, te gândeşti nu numai că-ţi faci ţie o plăcere, ci şi că astfel îl răsplăteşti pe cel care a creat.

– N-ai mai urcat pe scenă de mai bine de un an. Cum te descurci, totuşi?

– Mă descurc, pentru că nu pun prea multe greutăţi pe umerii mei. Predau muzică şi îmi face bine această activitate. M-am detaşat de presiunile vieţii în ultima vreme. Am învăţat din greşeli şi încerc să nu le mai repet. Multă lume e nefericită, pentru că intră în această buclă a erorilor din care nu mai ştiu să iasă. De ce? Pentru că oamenii nu prea învaţă din greşeli, nu şi le recunosc, nu şi le asu­­mă. E ca şi cum ai rămâne corigent la o ma­terie, dar tot nu înveţi să iei notă de trecere, iar până la urmă rămâi repetent. Repetent la şcoala vieţii. Cum spuneam, eu am făcut un pas înapoi, în ultima vreme, las lumea să facă ce vrea. Copiii mei sunt prea mari ca să-i mai pot struni. Muzica e pe un făgaş pe care nu-l pot controla, dar pot continua să o iubesc, să cânt, să scriu, să compun. Copiilor de la şcoală le dăruiesc tot ce e în inima mea, în mintea mea, dar mai departe, e misiunea lor să folosească aceste informaţii cu inteligenţă. Oamenilor din jur nu le mai dau sfaturi decât atunci când mi le cer, şi astfel evit pri­vi­rile încruntate şi judecăţile. Şi atunci sunt fericită cu mine, cu natura, cu sportul, cu parcul… Apreciez iarba asta atât de verde, apa, vânticelul răcoros în plină zi toridă. Sunt liniştită. Mă uit în oglindă şi-mi place de mine azi, mai mult decât oricând. Uite, dacă am chef, ţup pe leagăn şi mă distrez ca un copil. De fapt, chiar o fac foarte des.

„Dacă e de joacă, sunt prima”

– Să rămâi copil în spirit – este acesta un mod de a fi fericit?

– Absolut! Eu am două emisfere egale: una de adult şi alta de copil. Am re­fuzat toată viaţa să renunţ complet la co­pilul din mine. Dacă e de joacă, sunt pri­ma, poate de aceea mă şi iubesc co­piii atât de mult. Evident că partea cea mai mare din timp sunt obligată să fiu un adult responsabil, dar pe mine mă ajută foarte mult să ştiu că e viu copilul din mine. Să nu-i dau drumul să plece. Sunt foarte jucăuşă, ador copiii, m-aş putea zbengui cu ei zile întregi. Intru foarte uşor în mintea lor, în felul acesta pur în care ei se joacă, în care per­cep lumea din jur. Copiii sunt adevăraţii specialişti în fericire, avem de învăţat enorm de la ei.

– Dar pe copiii tăi unde i-a dus viaţa?

– În primul rând, sunt bunică! Băiatul meu cel mai mare, Andrei, are o fe­tiţă: Rhea Maria. Mi-ar plăcea să mă joc mai mult cu mititica aceasta apă­rută în familia noas­tră, dar fiul meu şi fa­mi­lia lui locuiesc în Anglia. Nici nu mai trebuie să spun ce frustrantă e a­ceas­tă pandemie şi din acest punct de vedere. Aşadar, abia aştept să vină ei aca­să, în România, în vara asta, şi să mă umplu de dră­gălăşenia primei mele nepoate. Mă bucur pen­tru Andrei, pentru mine, pentru toţi… E un sen­ti­ment aparte să ai nepoţi, nu neapărat acela de bu­ni­că, dar mai degrabă acela că pruncii tăi au co­pii la rândul lor. Jonathan şi Maria, copiii mai mici, sunt mai aproape de mi­ne şi au rămas aceiaşi doi încăpăţânaţi foarte ta­lentaţi. Johnny face Con­servatorul a doua oară, adică mai adaugă o specializare la cea pe ca­re o avea deja, cu mas­ter cu tot. Este un muzician desăvârşit, și joacă teatru alături de Kira Hagi. Ma­ria predă muzică, dar nu vrea să cânte, nu-i place să fie ea în faţă. Îmi este atât de ciudă că nu o pot convinge, pentru că are o voce sen-za-ţio-na-lă! E sensibilă, cred că asta o împiedică să depăşească tracul şi să-i placă scena.

– Felul în care ne cresc copiii, oamenii care devin, spune multe despre ce părinţi suntem, nu-i aşa?

– Copiii ajung într-un moment în care drumul lor nu mai este o hotărâre a părinţilor. Noi îi aşe­zăm cât putem de bine pe un făgaş pe care-l ima­ginăm pentru ei, le urmărim vocaţiile, le im­pri­măm principii de viaţă, le dăm sfaturi, dar vine clipa în care nu mai avem nicio contribuţie în vieţile lor. Mai ales când ai copii încăpăţânaţi ca ai mei (râde). Totuşi, deciziile pe care ajungem să le luăm la maturitate au legătură şi cu felul în care am fost crescuţi. Mie, de exemplu, mi-a fost enorm de greu în adolescenţă, mai ales în ceea ce priveşte reuşita în muzică. M-am luptat singură, sin­gură, singură. Nu am avut niciun ajutor, niciun sprijin din partea nimănui, nici chiar a părinţilor. M-au iubit foarte mult, dar nu au crezut în pasiunea mea pentru muzică. Au acceptat-o până la urmă, dar totul s-a limitat la: „bine, fă ce vrei”. Lupta a fost doar a mea. Aş fi putut să mă înrăiesc, dar eu am ales con­trariul: orice ajutor pot da, aco­lo sunt cu inima deschisă. Pre­dau muzică, îmi place mult şi simt că aşa ajut. Cea mai fe­ricită sunt când am în faţă tineri ambiţioşi, aceasta e cea mai mare încântare. Îmi aduc amin­te de mine când eram la vârsta lor şi simt că, oferindu-le ex­pe­rienţa şi cunoştinţele mele, fac exact ceea ce nu s-a făcut pen­tru mine în tinereţe. În altă or­dine de idei, pe mine mă sperie foarte tare când un tânăr nu ştie ce vrea să devină în viaţă. E deja la vârsta acestor decizii, iar el habar nu are care-i sunt pa­siunile, aspiraţiile. Pe cât de încântători sunt tinerii ambi­ţioşi şi pasionaţi, pe atât de tare mă îngrijorează cei care nu-şi găsesc drumul. Poate frica asta este şi o trăsătură părintească: aceea de a-ţi vedea pruncii aşezaţi cum trebuie pe cărarea vieţii lor.

– Să rămânem copii şi să în­cheiem cu un joc: dacă acum, pe malul lacului, ţi-ar sări în braţe peştişorul de aur şi s-ar oferi să-ţi împlinească o dorinţă, care ar fi?

– Vaaaai, ce întrebare grea! Mai întâi, i-aş cere puţină răb­dare să mă gândesc. Apoi, cred că aş renunţa la împlinirea unei dorinţe unice, pen­tru că eu vreau şi prinţul pe cal alb, vreau şi o mare de oameni în faţa scenei pe care cânt, vreau şi să­nătate, vreau şi capacitatea aceasta de a-mi crea mereu stări de bine. Cred că l-aş cam bosumfla pe peştişor, l-aş cam pune la treabă. Ha! Ha! Dar apoi ar realiza că eu de fapt îmi doresc lucruri cât se poate de normale. E firesc să vreau iubire, sănă­tate, linişte şi cariera pe care cred că o merit. Poate că peștișorul m-ar bate pe umăr şi m-ar încuraja să nu mă schimb, să nu mă înrăiesc, să nu las greu­tăţile să-mi tulbure liniştea şi să alunge copilul din mine.