Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

FORMULA AS ÎN ȚARA NĂSĂUDULUI

– Actor de bază al „Teatrului nescris din Șanț”, Badea Alexandru Danciu, în vârstă de 82 de ani, este artist la fel de mare și în viața de toate zilele, pe care o pune în scenă cu un umor uriaș. Să întâlnești un om atât de inteligent și de mare povestitor este o bucurie la care ne dorim să vă facem și pe dvs. părtași. Să-l ascultăm –

Soacra cu mers legănat

Alexandru Danciu

Așezat pe prispa casei bătrânești, Badea Alexan­dru pare că dormitează în scaun, cu clopul tras pe ochi. Doar pare, pentru că ăsta este, de fapt, felul său de a observa „tot ce mișcă în sat și în univers”. M-a dus la el Vasile, vecin de gard. Odată intrați în curte, Badea Alexandru a sărit în picioare și părea că ne așteaptă de mult…

– Hopa! Pe cine ai adus la mine, vecine? Un domnișor de la București? Hopa! Hai în casă! Tu, Vasile, aprinzi becu! Traje scaunu să șadă domnu! Domnișoru Manole stă aici, pune ibricu cu apă la încăl­zit să facem un cafei, că avem de discutat! Eu stau aici, mai la intrare. În­rejis­trezi, domnișo­ru­cule? Îi bun! Hai Vasile, șezi, că fașem acu un stu­diu, mai ceva ca Dimitrie Gusti!

– Câți ani ai, bade Alexandru?

– Eu sunt aici de 82 de ani!

– Dar câți ani aveți?

– 84.

– Și doi ani unde ați fost?

– În pântece la mama! Ha, ha, ha! Ți-am zis, Vasile, că iese un studiu important! Așe! Înainte de-a mă întreba altele domnișorule, să îți spun că eu am făcut 25 de ani de închisoare! 25 de ani de închisoare pe muchie, din cauza soacrei, uite e aici, Vasile îi martor! În șapte temniți din România am fost!

– Pentru ce? Ați fost deținut politic?

– Vă explic acum pentru ce. Socrii mei or avut zece copii, cinci fete și cinci băieți. Eu am fost sin­gur la părinți. Eu am făcut armata la Grăniceri, la Jimbolia, trei ani și trei luni, și după armată, mama cu tata or zis să mă însor și să iau una dintre cele cinci fete. Așa că m-am dus la socrii și am zis: „Bună sara-bună sara, io am gătat armata și aș vrea ca aceea, ni, să-mi fie femeie”. Singur m-am dus. Oamenii ăia or zis: „Ni, mă, tu ești nebun?”. „Nu-s, am venit să îmi iau nevasta!”. Și până la urmă, ne-am înțeles, mi-au dat fata și am venit cu ea acasă, am făcut nuntă. Ne știam numa așe, din vedere, de la plantat de puieți la pădure. Ca să nu vă plictisesc, să vă spun cum o fost. Că într-o vară pe vremea fânului ce m-am socotit eu? Stai să mă duc până la soacră-mea, să văd ce face. Era vreo doișpe, pe la amiaz, și am luat-o peste grădini, cu niște papuci în picioare… Io n-am știut că-i și socru-meu acasă… Bat la ușă… „Ptiu, ucigă-te crușea, da ce cați pe-aici?”, zice soacra. „Taci”, zic, „gura mică… da de ce să nu vin? Că dară țîn fata ta, ni mă…”. Ea lucra afară, așe, la un cuptior de făcut pită, și pe masă erau niște tipsie cu aluat, să bage la cuptior, și avea și o cocioarbă de-asta, de bagă pâi­nea în cuptor, o lopată lungă de lemn, și am zis cătră ea: „Am venit să-ți ajut să bagi pita în cuptior”. Ea o zis numa: „Du-te de aici!”, da nu o zis și: „Vezi că-i socru-tău acasă”. Și iaca așa merem amândoi la cuptior, ea cu mersu cam legănat, de-i juca rochia pe șolduri. Și pune ea lo­pata ceea pe marginea cup­tiorului să o bage cu pită. Și pune o pituță, pune două, și când să o pună și pe a treia, numa ce zic: „Năzeu cui te-o făcut astăzi și mâine…”. Și, vup rochia în vârfu ca­pului! Dară când mă uit în spate, numa ce văd că vine socru! Și cum venea să îmi dea una în vâna asta, la grumaz, aci, ni, io mă feresc și poc îl trăz­nesc în frunte! Buf! Se lovește cu capu de-o mu­chie și cade cu pula-n sus, mort! Soacra zice „Ao­leu, îi mort!”. Eu: „Îi mort, dară! De ce n-ai zis că e acasă? Amu, pu­pala-i în pulă”, zic! 25 de ani mi-o dat, dom­nule! Omor prin impru­dență… adică imprudența că n-am băgat de seama că era și socru acasă…

Turnătorii din Șanț

Sărbătoarea secerișului pe Someș

– Pentru asta ați făcut închisoare?

– Ha! Nu-i adevărat nic’ domnișorule! Io am poveșți de două feluri: ierbicidate și neierbicidate. Asta a fost din categoria a doua. Ha! Ui ce râde Vasile, da stați să vă spun eu cine e Vasiluț, vecinul ăsta al meu, care mi-a mâncat sănătatea, da’ ne înțelejem bine. Acu, na, ca în­tre vecini, de patru ori a în­cercat să mă omoare, da n-a reușit. Ca să vezi cine e ve­cinu meu, uite aici la mine (scoate din portofel o hârtie scrisă de mână)! De 30 de ani am biletu ăsta. A cui e semnă­tura asta aici? A lu Vasile! Eu pe atunci aveam unica drujbă particulară din sat! Zice așa aici: „Tovarășu Alexandru, poți să tăi o mașină de lemne la Coaci-Baci, da undeva la Fluieroasa, să nu se vadă din drum. Semnat, pădurarul Va­sile”. Eu n-am păstrat asta ca să îl supăr, că dară suntem vecini aici… Ha, ha, ha! Mai am în portofel o listă! Uite ce scrie aici! Tabel nominal cu turnătorii din comuna Șanț, până în anul 1989. Îi am pe toți, din toate domeniile. Ăștia m-a dus la Securitate de patru ori, că am zis bancuri…

Din Românica în Sicilia

Fete din Șanț, în costume populare

– Faceți parte din „Teatrul nescris din Șanț”, vechi de aproape o sută de ani. Ce fel de teatru este acesta? Cum se nasc piesele pe care le jucați?

– Teatru de-ăsta nu există nicări în lume, numa la noi. Cu costumație neschimbată: strai popular, vechi de o sută de ani. În Românica, am jucat în 158 de localități, în străinătate am fost în Serbia, Sicilia, Italia, Grecia, Turcia, Basarabia. Sicilia era îngustă, a dracu, nici autocaru n-a încăput pe străzile alea! Niciodată nu a fost să luăm premiul doi sau men­țiune. Numai premiul unu, sau de excelență, sau marele premiu. Și la concursurile astea, dacă ai de­pășit un minut, pfuit, afară! Piesele noastre sunt numai cu poveștile din zona noastră, cu boacănele oamenilor, șmecheriile, curvășagurile, averea îm­păr­­țită la copii și alte treburi de-astea. Noi le auzim și le facem piesă de teatru și le jucăm pe scenă. De exemplu, l-o prins bărbatu pe unu cu femeia lui și o sărit ăla pe oblon afară, da’ pățitu’ o fugit după el, prin mălai, l-o prins, l-o bătut, o venit înapoi, or mers în judecată… da câte nu se întâmplă în sat! Și furturi, și câte… și cu primaru, cu popa care face șme­cherii cu prescuri, cu diacu sau cu poliția… Dar dacă noi azi am jucat pe scenă într-un fel, mâine îl jucăm pe altă scenă alt fel, că nu e nimic scris, e după cum ne vin nouă în cap replicile. De-aia, noi nu avem sufleori pe după scenă, pe dinapoi, nimic. Am intrat și vup, jucăm! Cu decoruri țărănești, făcute de noi! Noi singuri ne formulăm replicile în cap și singura condiție este să prindă la public. Și tre să aibă trei înțelesuri – început, mijloc și final. În secunda în care publicul bate din pălmi des, e bine! Badea Constantin Iugan a făcut teatrul ăsta la noi în sat, cam pe când a fost domnu Gusti cu cer­cetarea aici, deci prin treizeci și ceva.

– Problemele satului pe care le puneți în scenă se rezolvă? Au vreun ecou?

– Păi dacă merem amu amândoi și tăiem un lemn din pădure, vine poliția și ne leagă imediat. Dar dumneata știi câte lemne se duc de aici? Este un afacerist aici, care din vârful muntelui Ineu și până în vale taie tot. Nu discută decât cu ministrul Mediului și cu Bruxelles-ul. Are 49 de nave de transport cu remorcă și cară zi și noapte lemn. Are fabrică adusă din Austria și taie 500 de metri cubi pe zi! Păi, mișcă vreun primar în fața lui? La pri­mărie, din 13 consilieri locali, 7 sunt pădurari. Ce caută pădurarii în Consiliul local? Ăștia nu sunt agenți economici, sunt borfași! Cinci piese de teatru avem pe tema asta, și oamenii râd o seamă, apoi se întreabă „Mă, da ce să le facem?”. Și n-ai ce să le faci… Înainte se țineau „Poruncile” în fața Primăriei – primaru avea bihalu acela, o carte mare une scria așe, în ie, ce să facă în comună. Și când veneau oamenii de la biserică, el ieșea în fața primăriei: „Haidați o țâră mai aproape! Oameni buni, uite care e socoteala, ce s-a întâmplat în timpul săptă­mânii și ce vrem să facem!”. Cutare, cutare… da ho­țiile ce le făcea în primărie nu le spunea… Noi zi­ceam la acelea, La Paradă, sau La Porunci. Că dară în primărie nu se fură… se ia așa, încetuț, se împin­ge, nu se fură… Cu pandemia asta, nici „Poruncile” nu prea se mai țân…

Hristoșii horelor

Pe scuter, prin sat

– Poruncile sunt un obicei vechi din satul Șanț. Vă mai amintiți cum era viața aici, în tinerețea dumneavoastră?

– Mai în vechime nu era cămin cultural, se făceau nunți și joc în șură sau în grădină și în căși particulare. Băgau acolo mese și scaune, cu druște cu colăcari, cu cai, cu trei ceterași – contrabas, sau cum zicem noi – gordună, contrălău – care făcea numa o figură și primașu cu prima vioară. Ăștia trei erau hristoșii horelor. O nuntucă mai micuță se făcea în căși. Să striga găina cu socăcița, apoi cu făgăduitu sau cu daru. Veneai cu un tindeu, cu ștergar cu flori pă el, și mereai pe la toți, pe la masă. La nuntă era gulaș cu carne și cartofi și o friptură și o glajă de jinars (o sticlă de țuică). Ici, colea, câte o sticlă de vin. La nunta mea, în 1962 era o socăciță care gătea, acu e o firmă care face mâncarea și-o face standard, nici nu îi interesează a cui e nunta. Apăi, cu socăcița era altă hore. Făcea cu o săptă­mâ­nă înainte colacii, apoi făcea mâncarea în căldări mari, la foc, și erau blide pentru felu întâi și felu doi – aia mai lătucă jos, aia mai scufundoasă în ea și gata! Și colac tăiat felii! Eram tăți îmbrăcăți țărănește, nu vedeai unu îmbrăcat dom­nește, inclusiv nănașii. Și pe ceterași îi ducea și le dădea mân­care și un picuț de țuică, că oamenii nu aveau voie să le dea de beut, că de se îmbătau și nu mai cântau le spărjeau oamenii gorduna și le băgau găluște pe ceteră! Nu era voie! Banii se strân­geau tăți grămadă și se numărau față de nași. Tăiau oamenii un vițel sau și un porc. Mai greu era cu țuica pe atunci, că nu erau cazane atâtea. Am prins vremuri faine, nu mă plâng. Că atât cât aveam, împărțeam și trăiam în bună înțelegere.

Strungaș la oi

Satul Șanț

– Aici, în zonă, ciobănitul avea o mare tradiție. Astăzi mai țin oamenii oi? Se mai face ciobănie ca altădată?

– Asta pot să vă spun, că eu, după ce am făcut șapte clase, am plecat cioban la oi. Că părinții tăt cu animalele se ocupau și nu aveau alte posi­bilități. Când ești tânăr și micuț, ești strungaș la oi, așa cum am început eu. Adică, ai misiunea: să mergi când se bagă oile la muls, la spătari, tre să închizi zăvoarele din spate, să nu iasă oile, și să îndemni oile spre muls. Și oile mai șchioape sau cu proble­me la o unghie sau ceva, nu mereau cu tătă turma, rămâneau la strungă, cu strungașu, și eu le aduceam apă cu o găletucă, vedeam de ele. Am fost cu oile pe mai mulți munți, vi-i spun acum complet: la Per­șuța, în Suhard, în Făgețel, la Vârfu Omului, la Stănișoara și la Vârfu Roș. Îi cunosc ca în palmă! Nu mereai oriune, numai unde avea satu loc! Printre sălbăticiunile muntelui trăiai. Cunoșteam și cocoșii de munte și urșii sau lupii. Erau opinci pe-atunci, cu ele te descurcai, indi­ferent de vreme! Dejeaba te uscai, că te udai pe iarbă și tăt ud erai. A plouat odată șase săptămâni încontinuu, de puteai să tai negura cu cuțitu, de-am vrut să fugim tăți de la stână! Tăiam lemne cu fierăstrău ca să ne încălzim, să facem o țâră de foc, și dor­meam cu capu pe câte o coajă, și adă­postu era din scânduri rare, de te bătea vântu prin ele… Era meserie grea ciobă­nia… Și azi sunt oi destule în sat, da amu să vezi păcurarii de azi! Că ăia de-i vezi în Parlament, la televizor, îs gozuri (ni­micuri) pe lângă ei! Păi, păcurarii de-amu, din munții ăștia ai noști, au telefon mobil absolut complet, stație de emisie-recepție absolut complet, lumină de-așeia de neon ce se încarcă la panouri solare, absolut complet, saltea de dormit de două pălmi, televizoare, ține cont!, staul absolut îngră­dit și cu lămpi automate și cu trompete automate și câte alte drăcării, de dorm ca butucii… Dară ce bani primesc! O-ho! Dară ce femei merg să ia brânză de la ei! O-ho-ho! Planificat! Țigări și brichete și pită și bucate, de nu știu ce să mănânce! Și-n pătul, colo, unde trebuia să fie brânză, să se scoacă, îs glăjile de jinars, stau ca cartușele în cartușieră. Și îmblă numa rupți de beți, mire-se lumea de pula lor! Și amu, nu mai e cu strungaș din cela ce zicea la oi să meargă, au un câne din cela micuț, negru, și grăiește cu el: „Pfuit! Bobby! Să vie!”. Și cățelușu ăla, tic-tic-tic, aduce oile! S-or schimbat vremile, pula soarelui!

– În zilele noastre, oamenii se plâng că ursul vine și le atacă animalele. Înainte, se întâmpla tot așa?

– Am auzit și eu că o vinit ursul și i-a luat omului din frigider borcanul cu miere! Ha, ha, ha! Venea ursul, că dară noi eram în casa lui! Eram cu badea Anton și un ursac ne-a spintecat o oaie într-un pârâu. Ne-am pus cu câinii pe el și l-am gonit și am pus oaia într-un molid, că am zis să venim și să o luăm mai târziu. Ne-am întors după ea și badea An­ton a luat-o în spate și mergea înainte și eu după el. Și numa ce am simțit că mă aruncă în ferigă, m-a aruncat așe, dintr-o lovitură… era ursacul! Și a mers mai departe să ia oaia din spate de la badea. Dară el nu a știut, a crezut că sunt eu, și ursu trăjea să îi ia oaia din spate și el zicea „Lasă, că o mai duc eu!”. Noroc că o simțit câinii și or venit de-am scăpat. Ha, ha, ha!

Grădina cu nemți

Suhard. Muntele ciobanilor

– Cum vi se pare viața asta modernă, în care ciobănia nu mai este cum o știați? Cum se vede lu­mea de pe prispa dumitale?

– Păi cum să se vadă? Or zis că nu știu care o zburat în cosmos nu știu câte minute, și să mergem pe Lună în excursie și alte treburi de-astea. Da ce facem cu ceia care au două frunze de brusture, una în față și una în spate, n-au buletin, n-au știință, n-au religie, nimic? Cu aceia cum fa­cem, până să ajunjem pe Lună? Nu îmi pare că stă bine cu logica lumea asta modernă. Mă uit la tineri… băieți vânjoși, frumoși, mai mare dragu! Fac liceul și vin aici și trăiesc din pen­sia părinților, că s-au des­fiin­țat tăte firmele. Și ei stau tătă ziua cu deștu pe tablete, pac-pac-pac, și cam atât. Dară eu când eram ca ei munceam la oi, cu noapte cu zi. Cinci centre de colectare erau aici pentru zmeură, mure, ciuperci, afine, mai făcea omu un ban, tăt s-a desființat. Erau două mori de apă, cu cetârne și podele de lemn. Îți lua moraru uium: care femeie era mai frumoasă îi lua mai puțân și care era mai hâ­ducă, mai mult, ha! Da hu­ruiau morile în tătă ziua și făceau oamenii bucate. Amu, nu știu ce-or mânca oamenii din ziua de azi, că la câmp nu îi prea mai vezi, morile nu se mai aud.

– Locuiți singur. Nu vă e urât? Nu vă apasă singurătatea?

La seceriș

– Am rămas văduv, și toți copiii or mărs în străi­nătate. Sunt singur, dar am vecini, am prie­teni, ne mai întâlnim cu teatrul… Și când e câte o zi de n-am cu cine vorbi, merg în grădină. Acolo am 24 de nemți și povestesc cu ei. Da, am 24 de nemți îngropați aici, în grădină. I-a adus tata cu mama, cu carul cu boi, de pe munții ăștia de-aici, și i-au îngropat în grădină, în 1944. Că or venit rușii, n-au apucat toți nemții să se retragă, și pe care i-au prins i-au împușcat. Era dealul plin de nemți morți, da nime n-a avut curaj să îi adune. Numa că părinții mei or găsit aici, pe Plaiul Mol­dovei, un neamț răzimat de-un molid, și cu o foto­grafie între degete, cu femeia și copiii lui. Așa mu­rise, privind la fotografia ceia. Atunci li s-o făcut milă la părinți, l-or luat și or început să îi adune și pe ceilalți, să le facă groapă creștinească. Eu aveam 6 ani pe-atunci. Îmi amintesc. Așa că nu sunt chiar singur – eu le povestesc ce mai e pe lumea asta și încerc să înțeleg ce îmi spun ei pe nemțește că se în­tâm­plă pe lumea cealaltă. Și îi traduc veci­nului Vasile. Ha!

Catalin Manole

Născut în 1978, la Călărași, dar crescut în Slobozia, a urmat la Bucurelti studii de Filosofie și Jurnalism. Lucrează ca reporter pentru „Dilema” și „Plai cu Boi”, colaborând în paralel cu BBC, Tele7abc, LA&I etc. În 2002, este declarat Reporterul Anului de către Clubul Român de Presă. Locuiește 3 ani la Paris, unde își aprofundează studiile de Filosofie la Sorbona și efectuează stagii de pregătire la „Liberation” și RFI. În 2005, se alătura echipei de reporteri de la „Formula AS”. „Reporterul are una dintre cele mai frumoase meserii: să pună în cuvinte misterul și emoția vieții”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian