Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Părintele GEORGE REMETE (Sebeș, jud. Alba): „Orice om care pleacă din România îi e dator pe vecie acestei țări”

Într-unul dintre puținele cartiere de blocuri din Sebeș, aflat în imediata vecinătate a doi coloși industriali, poluatori de top binecu­noscuți și permanent contestați de societatea civilă – Kronospan și Holzindustrie Scheeighofer –, se află o bisericuță. Mică, albă, cu turla rotunjită și clopotele așezate trainic, într-un fel de clopotniță ce străjuiește poarta, bisericuța pare un copil de la țară, rătăcit prin labirintul de beton al orașului. Aici l-am întâlnit pe părintele George Remete, cel care păsto­rește comunitatea din acest cartier de mai bine de 35 de ani. „Am ținut mult la simțul acesta al sta­torniciei”, spune. „Dacă nu te ții de treabă și te tot muți dintr-o parohie într-alta, cu siguranță nici spor nu vei prea avea, nici omenește, nici duhovnicește”.

Șiragul de sfinți

La început, a slujit într-o biserică veche, de lemn, de pe la 1774. A fost bine o vreme, până când parohia a crescut, a tot crescut, și lăcașul a devenit neîncăpător. Pe la începutul anilor 2000, a mai fost înființată încă o parohie, pe lângă cea existentă deja. „Aveam parohie, aveam credin­cioși, dar n-aveam biserică în care să slujesc”. Nici bani de construcție nu erau, căci credincioșii din parohie sunt oameni cu venituri modeste. Și-atunci a lucrat Dumnezeu, așa cum o face de fiecare dată, fără să lase lucrurile neterminate. Arhiepiscopul de-atunci de Alba Iulia, Andrei Andreicuț, a dăruit nou înfiin­țatei parohii o bisericuță la care trudeau câțiva călu­gări de la Mânăstirea Poșaga. „Era ridicată într-o poie­niță, în pădure, în apropierea mânăstirii, și nu era finalizată încă. O bijuterie de lemn”, spune părintele Remete.

Meșteri pricepuți au desfăcut-o bucată cu buca­tă și au refăcut-o, mai apoi, la Sebeș. Lângă truda lor, s-a așezat generozitatea unui sponsor, iar bise­ri­cuței i s-au dublat dimensiunile. Părea stingheră în simplitatea ei, în spațiul acela îngust dintre blo­curi. Ca să fie, însă, mai rezistentă în timp, a fost tencuită și zugrăvită în alb. Pe sub poa­la acoperișului, chipuri de sfinți au fost așezate unul lângă altul, ca un șirag de mă­tănii. Și s-a găsit loc, de jur împrejurul bisericii, și de alei, și de straturi de flori. Dar mai cu seamă loc s-a făcut pentru pașii sfioși ai credincioșilor, pentru rugă­ciunile lor purtate în suflete curate și mari.

Părintele Remete e pensionar de câțiva ani, dar continuă să slujească în bisericuța care-i e atât de dragă, alături de alți doi preoți, ce i-au fost studenți.

„Sarea pământului și lumina lumii”

Bisericuța cu șirag de sfinți

„Biserica asta s-a ridicat, cumva, fără bani, pentru că n-a existat un buget de care să dispunem când a fost necesară construi­rea ei. Dar asta nu înseamnă că s-a ridicat fără muncă. Au trudit săracii oameni din parohie de nu vă pot spune! Era noiembrie când s-au ridicat bârnele de lemn, și au venit o mul­țime de oameni să ajute, făceau foc să se încăl­zească, iar femeile le aduceau plăcinte și vin. Pen­tru mine, asta a fost o dovadă că în țara asta nu există doar oportuniști și oameni slabi, ci și destui oameni de treabă”. Vorbind, părintele George Re­mete se înflă­că­rează ușor. Suntem doar noi în bise­rică și, totuși, parcă toții enoriașii parohiei ne-ar privi de undeva, smeriți. „Convingerea mea este că nu există altă șansă și nu se poate face un alt reviri­ment al societății actuale decât pornind de jos, de la oame­nii aceștia simpli, credincioși, poate igno­ranți și fără școală. Oricât i-am disprețui, ei sunt talpa țării. Credincioșii simpli, preoții simpli, călu­gării simpli – aceștia sunt forța, sarea pământului și lumina lumii. Sigur, și printre ei sunt și buni, și răi, nu se poate altfel, că trăim în lume, nu trăim nici în rai, nici în iad. Totdeauna a fost așa. Dar cei buni sunt destui și pot repune lumea pe o temelie rea­lă. Doar omul credincios o poate face, căci om deplin, om cu șanse e doar omul credincios, care are putere, are dinamism, are conștiință și suflet.

Ar trebui să nu ne mai grăbim să-i disprețuim pe oamenii simpli, care fac și greșeli adeseori, pentru că sunt multe lucruri pe care nu le înțeleg. În viață, însă, nu e cel mai important să fii informat sau șco­lit, ci să fii om normal, să funcționezi cu bu­nătate, cu înțelegere, cu simpatie și prietenie, să ai simțul da­toriei, al respectului față de celălalt și față de comunitatea în care trăiești. Ar trebui să înceteze îngâmfarea celor care nu fac decât să-i condamne pe oamenii simpli, așa cum ar fi bine să încetăm și să ne autodenigrăm, ca români, la nesfârșit.”

„Să ai în vedere lumina, nu întunericul”

– Pare tot mai greu de văzut binele în lumea în care trăim, părinte!…

Catapeteasma

– Pare, dar important e că el, binele, există, totuși. Însă, ca să te poți bucura de lumina unui ade­văr și a unei înțelegeri, trebuie să ai în vedere lumi­na, nu întunericul. Nu te lăsa copleșit de rău nicio­dată! Nu contează dimensiunea răului, ci dimensiu­nea binelui. Nu contează că există răul, contează dacă există binele. Nu contează dacă ai întâlnit în viață un milion de păcătoși, ci dacă ai întâlnit un singur om bun. Față de acest om bun, adevărat, întreg, ceilalți sunt nimic.

– Să fie asta valabil și în cazul preoților, pă­rinte? Sunt printre ei și unii nevrednici și, din cauza lor, atacurile la adresa Bisericii Ortodoxe sunt tot mai dese.

– Suntem mereu șocați de câte rele aflăm că se întâmplă printre preoți, eu însumi le-am sem­nalat o viață întreagă, cu duritate, dar, cu toate astea, ade­vărul întreg este binele. Imediat ce au­zim de un scandal, de un preot ce face o boacănă, află toată țara. Dar sunt atâția care fac, împreună și pentru credincioșii lor, o mulțime de lucruri bune, dar rămân, undeva, în anonimat. De ce? Pentru că nu sunt „distractivi”. Toți căutăm dis­trac­ție și numai distracție. Până și binele ne place cel distractiv, nu cel simplu. Iar, de multe ori, răul e mai distractiv decât binele și de aceea ne atrage mai ușor.

Mulți sunt scandalizați că preoții sunt puși doar pe câștig. Dar câți dintre denigra­tori știu cât de greu își duc viața, de pe o zi pe alta, preoții din sa­te­le românești? Știe cineva că preotul acela scoate, de multe ori, bani din buzunarul propriu, ca să plătească dările către instituțiile ierar­hice? Și el are familie, n-are dreptul să și-o întrețină? Normal ar fi să plece din biserică, ar fi cinstit, drept, just. Dar, deși o duc greu și ar putea să-și cau­te un ser­viciu mai bun, mai bănos, totuși rămân în biserică. De ce? Pentru că-i reține ceea ce nu place multora: credința față de Dum­nezeu și răspunderea față de oame­nii din comunitatea unde-au fost trimiși să slu­jească. Sigur, răul făcut de câte unii trebuie condamnat, dar nu pentru că sunt popi, ci pentru răul pe care s-a dovedit că l-au făcut.

„Educație împotriva educației”

– Vorbeați de oamenii simpli, fără prea multă școală, dar care dovedesc calități umane de excepție. Educația lor sunt cei șapte ani de acasă și exemplul părinților. Un model care astăzi, în lumea supra-civi­lizată, se pierde. Și odată cu el și morala…

Părintele George Remete

– La nici un nivel intelectual din țara noastră nu se poate vorbi despre morală fără a vorbi despre edu­cație. Din păcate, toată educația făcută acum e o educație împotriva edu­cației. Toate reformele care se vor aduse educației sunt bune doar pentru dis­trugerea ei. În școli, nu mai sunt profesorii cei care au autoritate, ci elevii asupra profesorilor. Ori­ce idee de autoritate este socotită condamnabilă acum, iar acesta este cel mai mare atentat din istoria omenirii. Până și părinților li se spune că nu trebuie să aibă autoritate asupra propriilor copii, doar să le dea mâncare, bani, să-i înstărească. O greșeală imensă!

Știți unde duce educația aceasta total greșită? Cei care pleacă din țară și decid să rămână pe aiurea ajung să considere că totul li se cuvine, în special cei care au posibilitatea să facă studii superioare. Pri­vesc cu dispreț în urmă și, pentru că România nu e capabilă să le ofere nimic pe măsura „genia­li­tății lor” (ceea ce nu e adevărat!) – își consideră ple­carea din țară ca pe o datorie, nu doar ca pe un sim­plu drept. Și nu prea aud pe nimeni să-i conteste!

Orice om care pleacă din România îi e dator pe veci acestei țări. Căci fără părinții lor români, oa­meni simpli, de care adesea le e rușine să-și amin­tească, cum ar mai fi existat, cine i-ar fi năs­cut? Dacă nu ar fi învățat la o școală „amărâtă”, la o facultate „amărâtă” din România, mai ajungeau genii prin străinătate? Toată educația ta, tot geniul tău a fost construit de această țară. Fără astea, erai zero, de aceea ești dator în vecii vecilor acestei țări. Și nu e vorba doar de cali­tățile pe care ți le-a culti­vat țara, ci chiar de niște cheltuieli enorme cu șco­la­rizarea, cu educația. Ța­ra asta amărâtă, țara asta proastă, ignorantă și nepu­tincioasă a cheltuit enorm pentru educația de bună calitate a atâtor genii care pleacă în alte părți. Și, de 30 de ani, nu i-am auzit pe prea mulți criticând aceas­tă extrem de rușinoasă atitudine a „geniilor” care părăsesc țara. Poate vi se pare dur ce spun, dar cam așa arată realitatea. Și, dacă vă întrebați ce au toate astea cu biserica, cu preoția, îmi per­mit să vă spun că aroganța și lipsa bunului simț nu au ni­mic de-a face cu imaginea omului credincios, cu care eu mă întâlnesc zi de zi.

„Iisus a lucrat cu materialul clientului”

– România e o țară bo­ga­tă în credincioși. Bise­ricile noastre sunt încă pline. Cu toate astea, există și o în­stră­i­nare, mulți oameni spun că ei au rugăciunea în suflet și nu mai au nevoie de preoți, de slujbe, de spovedanie.

Iisus Hristos Pantocrator

– Asta se întâmplă și din greșeala oamenilor bisericii. E adevărat, uneori greșelile din biserică sunt revoltătoare. Pe de altă parte, ar trebui să fim mai raționali și mai cins­tiți: totdeauna a fost așa. Iisus a lucrat cu „materialul” clien­tului. Oamenii pe care a vrut să-i schimbe, să-i facă mai buni, nu erau marțieni, erau oameni cu păcatele lor, cu lipsurile lor, material de foar­te proastă calitate, dar din care totuși se poate scoate ceva. Dacă ai un copil care nu e genial, nu te mai ocupi de el? Ba da, prin educație, cu răbdare, îl poți ridica cât de puțin. La fel și oamenii bisericii, nu sunt marțieni. Atunci de ce suntem neraționali și le pretindem să fie supra­oameni? Nu trebuie să fie sfinți, ci să fie drepți. Suntem exact ca microbiștii de pe margine, care bagă de vină fotbaliștilor că n-au marcat, n-au jucat bine. Ia intră și tu în joc! Cei care se ocupă doar de condamnarea păcatelor preoților joacă de pe mar­gine, nu dinăuntru. Cei implicați în viața bisericii și care cunosc dinăuntru ce se întâmplă nu mai condamnă așa ușor. Ba, dimpotrivă, cei mai neier­tători critici ai păcatelor bisericii sunt cei dinăuntru, cei care cunosc fenomenul.

Dar, așa cum vă spuneam, oricât de grele și de multe sunt relele din biserică, nu ele sunt impor­tante, nu acesta e adevărul fundamental, ci binele. Fiecare vede, însă, doar ce vrea să vadă. Numai bunătatea din tine poate recunoaște bunătatea din celălalt. În jurul lui Iisus au fost mulți care au văzut tot ce-a făcut și, cu toate astea, l-au urât. De ce? Pentru că răutatea din ei nu putea vedea bunătatea, pentru ei asta nici nu exista, era doar o închipuire. Dacă vrei să vezi binele, caută să fii și tu mai bun, și-ai să-l găsești, poate chiar în fiecare om, în fiecare popă ne­dreptățit.

„Credința este puterea vieții”

– Să fie credința salvarea vieții noastre, acum, mai mult ca oricând?

Maica Domnului

– Cu siguranță. „Ființa și credința” este chiar titlul uneia dintre cărțile mele. Eu cred că acestea două sunt noțiuni com­plementare. Nervul, esența, pu­terea vieții este credința. Dar credința nu este doar înțele­ge­rea unor adevăruri sau aderarea la niște principii valoroase, ci este însăși viața, puterea vieții. A fi credincios înseamnă a trăi deplin. „Câtă credință, atâta ființă”, îmi place să spun. Dacă ești credincios, ești mai tare, mai încrezător, mai optimist, mai eficient și mai bun în tot ce faci. Nimic nu se poate face fără credință, fără încrederea că poți duce lucrul la bun sfârșit. Altfel, de ce te-ai mai apuca? Ca să învingi, trebuie să fii convins de victorie, să te vezi învingător. Treptele credinței și necredinței sunt foarte multe, infinite, dar pot fi urcate. Cu cât ai mai multă credință, cu atât obții mai multă forță, sănătate, putere, și vei fi sigur mai eficient, vei trăi o viață mai adevărată și mult mai bună. Oare de ce erau mai puternici cei dinainte? Pentru că erau mai credincioși. Simplu. Credința înseamnă adevăr, putere și viață. Omul, cu cât slă­bește din credință, devine mai laș, mai fricos, mai stresat. Stresul este boala necredinței, o boală dom­nească, pe care nu și-o permite oricine. Nu există om credincios stresat. El are mereu câte ceva de lucru și-și vede de lucrul său. E de datoria fiecăruia să încerce să fie cinstit. Să recunoască când gre­șește, când minte, când e ticălos. Să se pocăiască de toate, să aibă cinstea de a recunoaște și să vorbească deschis cu Dum­nezeu. Cine face asta e pe drumul adevărului.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian