Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

„Pădurea spânzuraților” este cea mai prețuită carte a lui Liviu Rebreanu. Povestea lui Apostol Bologa, tânărul ofițer din Primul Război Mondial, executat prin spânzurare, o știm cu toții, de la orele de literatură română. Ce nu prea știm e adevărata poveste a eroului care a inspirat cartea, Emil Rebreanu, fratele mai mic al marelui prozator. Povestea începe în Maieru, un sat năsăudean de pe Someș, și se mută direct în istorie: tragedia ostașilor ardeleni înrolați în armata austro-ungară, obligați să lupte împotriva fraților români. O lecție de istorie peste care nu putem trece: din muzeele în care a rămas uitat, chipul blând al sublocotenentului Emil Rebreanu ne privește fix, conjurându-ne să pomenim zbuciumul și suferința unei vieți de martir, sfârșită în ștreag, la numai 26 de ani…

„Împărăția zmeilor” de la Maieru

Emil Rebreanu, în uniforma de ofițer al armatei imperiale

„Din vârful Măgurii, soarele privește satul ca un ochi de foc, ocrotitor. Lumina aurie îl mângâie și îl leagănă, iar Someșul îl spa­lă gingaș, ca pe un copil răsfățat. Sat mare, nici măcar cu închipuirea nu-l poți cu­prin­de! Dincolo de apă, doar ce ieși și îndată pășești în îm­părăția zmeilor…”.

Poveș­tile lui Liviu Rebreanu despre Ma­ieru scapără sub pulberea ma­gică a copilăriei, petrecută, împreună cu frații săi, în satul așezat pe Someșul năsăudean. Emil n-are decât vreo 4 ani­șori, când Liviu, cel mai mare dintre copiii dascălului Re­brea­­nu, părăsește Maieru, ca să ia drumul „școalelor”, mai întâi la Năsăud și Bistrița, apoi toc­mai la Sopron, în Ungaria, la Școala Superioară de Honvezi.

Apăsați de lipsuri, cu o duzină de copii de hrănit, profesorul Vasile Rebreanu și soția sa, Ludovica, își pun toate speranțele în eminentul Liviu: o carieră de ofițer în armata austro-ungară însemna o soldă bună, din care s-ar fi descurcat și ei, în familie, și din care puteau fi ajutați și copiii mai mici – Emil, Ghilu și Liviuța – să-și facă un rost în viață.

Dar Liviu pleacă la drum cu inima grea. „De la Maieru la Năsăud, cale de 5 ore cu trăsura, am plâns amarnic, parcă instinc­tul mi-ar fi spus că nu voi avea niciodată bucuria de viață ce am simțit-o în comuna mare, bogată, de la poalele Ineului”. Liviu por­nea spre lumea mare – și, fără să știe, spre literatura mare – în mer­sul hurducănit al trăsurii, lăsând moștenire „Împărăția zmeilor” din Maieru, fratelui său, Emil.

Fotografia din muzeu

Potret de erou

Sunt chiar în Maieru, în „Cuibul visurilor”, muzeul înființat de re­gretatul profesor Sever Ursa, un loc de pelerinaj dacă ai drum prin Țara Năsăudului. Într-o încăpere mare, la etaj, ești părtaș la întreaga sagă a Rebrenilor, de la fotografia veche, patriarhală, înfățișându-l pe asprul dascăl Vasile, alături de vrednica sa soție, Ludovica, la imaginile fericite, în care toată familia zâmbește din curtea verde a casei din Maieru.

Dar, dintre toate fotografiile, există una care te țintuiește în fața ei: portretul lui Emil Rebreanu, fratele cel mic al lui Liviu. Dintr-o ramă de epocă, un tânăr fru­mușel, șaten, te privește fix, de parcă ar vrea să îți spună ceva, să-ți încredințeze o taină. Uniforma imperială, rigidă, din Primul Război Mondial, pli­nă de decorații grele, agățate de gu­lerul vestonului, contrastează cu chipul de adoles­cent. Dedesubtul fotografiei se află scrisorile autentice trimise de adolescent, de pe front, celor dragi. Și în dreapta, într-un colț de vitrină, sen­tința prin care tânărul ofițer e condamnat la spân­zurătoare, după încercarea eșuată de a trece din armata austro-ungară de partea românilor…

Maldărul de scrisori

Pe front

Privesc sentința, scrisă într-o maghiară rece, marțială și prin minte îmi trece finalul lui Liviu Rebreanu din „Pădurea spânzuraților”. Mi-l imaginez pe fratele cel mare reconstituind, răvășit, în crucea nopții, la lumina lumânării, ultimele clipe de viață ale lui Emil.

Cine s-ar fi gândit că cei doi frați, pe care hățișurile vieții i-au ținut mai mult despărțiți și care nu s-au mai văzut deloc după ce Liviu s-a mutat la București, se vor reîntâlni, peste ani, într-unele dintre cele mai dramatice pagini din istoria literaturii noastre? Prin ce întâmplări ale destinului fratele mai mic ajunge personaj în opera fratelui mai mare? Și cum devine mare erou copilașul firav, lăsat acasă cu fetele când Liviu fugea, pe furiș, la scaldă, în Someș? Toate întrebările astea mă frământă în timp ce cobor din salonul de la etaj al muzeului. S-au scris tomuri întregi despre Apostol Bologa, personajul principal din „Pădurea spânzuraților”, dar știm atât de puține – nimic, de fapt, în afara cumplitului sfârșit! – despre marele erou, despre eroul în carne și oase care a fost Emil Rebreanu!

„Au murit mulți de aici de la noi, din Maieru, în Primul Război Mondial. I-ați văzut, sunt scriși pe monumentul din curtea bisericii. Au murit, bieții, pentru <<Drăguțul de Împărat>>. Dar, pentru mine, singurul erou din Maieru e Emil Rebreanu. Doar el a murit pentru cauza României!”, îmi spune un sătean sfătos, arătându-mi o placă pusă nu de mult pe peretele muzeului din sat: „În memoria lui Emil Rebreanu, eroul măierean din Primul Război Mondial, prototipul lui Apostol Bologa din <<Pădurea spânzuraților>> de Liviu Rebreanu”.

Privirea pătrunzătoare a tânărului sublocotenent Emil Rebreanu continuă să mă urmărească, ca o umbră. Pornesc pe firul poveștii sale de viață ajutat de ghidul nostru prin părțile Năsăudului, poetul Ioan Pintea, care-mi pune la dispoziție bogata corespondență pe care Emil a ținut-o cu colegii de școală, cu „drăguțele” sale și cu membrii numeroasei familii. Mă trag din arșița verii mai la umbră, într-un colț al muzeului de la Maieru, satul de naștere al lui Emil Rebreanu. Frunzăresc, febril, vraful de scrisori și-mi dau seama că țin în mâini o adevărată comoară! Iar povestea zbuciumată a lui Emil Rebreanu începe să prindă contur încă de la primele rânduri care-mi cad sub ochi…

„Agitator naționalist”

„Câte lovituri nu primim de la viața asta ne-mi­loasă! Câte am în­durat și eu! Și încă nu-mi pot nu­măra anii, decât pe 19 roze, cum zice Bolin­tineanu. Multe trebuie să răbdăm, că noi, româ­nii, așa suntem meniți de la soarte! De câte vea­curi răbdăm, și când ne-a mai veni un 1784, un 1848, un Horia, un Iancu? Am 19 ani, și am fost de două ori eliminat din școli până acum, pentru românismul meu”, îi scrie Emil unui prieten apropiat, în 1911.

Sunt mai multe școli prin care trece Emil, decât anii de studiu! Sărăcia îl urmă­rește, scai, peste tot, dar vigilența autorităților maghiare și mai și. Emil Rebreanu are în foaia matricolă, încă din primii ani de școală, „ștam­pila” de agitator naționalist. Peste tot pe unde ajun­ge își afirmă cu mândrie românismul, iar asta îl bagă în multe baiuri. Mai întâi, e elimi­nat de la Școala de băieți din Bistrița, în urma unui scandal cu elevii maghiari. E obligat să re­vină acasă, la Maieru. Face munci umilitoare, ca îngrijitor la școala din Prislop, satul apropiat, apoi e funcțio­nar la Zimbor sau ajutor de notar pe la țară.

Ajuns la Pata, lângă Cluj, face împreună cu învățătorul din sat o formație de teatru în limba română și organizează o „petrecere română” de toată po­mina. În plină ofensivă de maghiarizare forțată a Ardealului, și acest episod se lasă cu represalii: dascălul e dat afară din școală, iar Emil își pierde urma pe la Turda. Persecuțiile îl ajung și aici. Fuge în Sălaj, la Șimleul Silvaniei, unde, sfârșit de alergătură și foame, își dă examenele cu efor­turi supraomenești. La final, când află că a trecut clasa, adolescentul leșină de bucurie în cance­larie! Dar nici lipsurile, nici amenințările perma­nente ale autorităților nu-l sperie pe mân­drul măierean: „Oare când ne-om răzbuna, noi, ro­mânii? Cum aș fi eu primul care să meargă înainte!”.

Frați de suferință

Liviu Rebreanu, în primii ani la București

Pribeag prin Ardeal, fără sprijin de acasă, la fel de zdrențuros ca tânărul Mihai Eminescu în anii adolescenței, Emil apelează, adesea, la ajuto­rul fratelui său mai mare. „Iubite Liviu, am rămas gol în toată privința. Haine nu am, ghete, pălărie, iar nu. Te-aș ruga, dacă poți, trimite-mi câteva parale să-i plătesc păpucarului. Am fost silit să-mi fac o păreche de ghe­te”.

Numai că, exclus din armata austro-ungară și fu­git în România, un­de-și încearcă noro­cul, fratele cel mare, Liviu, nu-i deloc omul providențial pe care-l visaseră părin­ții, când l-au trimis la Școala de Hon­vezi. Liviu se im­pu­ne cu mare greutate în lumea literară de la București, unde – când nu e ocolit pentru bănuiala răutăcioasă c-ar fi „spion impe­rial” – e bălă­cărit pentru stilul bolovănos al pro­zei sale. Până în 1916, nimic din ce scrie nu are ecou în lumea lite­rară. Într-o zi, prietenii îl găsesc în Cișmigiu, „dormind pe o bancă, fără casă, fără masă și fără măcar 5 parale în buzunar”…

Chiar și fără ajutorul fratelui său, micul Emil se încăpățânează să se țină de școală. Într-un final, primește de la Liviu bani, pentru examenul de Ma­turitate. Dar nu și pentru ban­chetul de absol­vire: e singurul din clasă care, umilit, lipsește de la tradiționala sărbătoare a tineretului studios năsăudean.

Marele vis: România

„Visul meu e să urmez Filosofia, anume – să fiu profesor de Limba română și de Istorie, la care am fost mai tare, decât orice eminent din clasă”. Mama, Ludovica Rebreanu, se îngrozește la ideea de a avea doi scriitori în casă, și nici un venit sigur pentru numeroasa familie, dar Emil visează cu ochii deschiși să ajungă și el în capi­tala României. „Mă aflu rău pe aicea, nespus de rău… Vai, și nu-i nimeni să țeasă vreo dungă de rază de lumină, cât de palidă, în întunericul traiului meu”. E dispus să urmeze și Medicina, numai să ajungă la București. Dar ungurii îi pun bețe în roa­te când vine vorba de elibe­rarea pa­șa­portului. „Lozinca li-e aceasta: «It elude, haluod kell!», «Aici trăiești, aici mori!».

Cu toate lozincile lor, eu sunt pe deplin hotărât să trec în România. Nu am pla­nuri, ci numai un scop, spre a cărui realizare vreau să mun­cesc și să sufăr. Și acest scop mi-e să trec în Ro­mânia, în a cărei serviciu doresc să-mi pun toa­te pu­terile și de la care îmi aștept binele ce-l pu­tem avea în această viață vremelnică… Ce-mi pasă că voi fi dezertor, ce-mi pasă că voi zgri­buli între stâncile Carpaților și ce-mi pasă de moarte, când știu că mă jertfesc pentru realiza­rea unui scop sfânt și nobil?!”, i se destăinuie lui Liviu, într-o scrisoare tulburătoare prin pre­moniția sa.

Haina albă, din duminica despărțirii

Emil Rebreanu, la Bacalaureat

În vara lui 1914, imediat după moartea ta­tălui său, viața lui Emil Rebreanu ia, la numai 23 de ani, o întorsătură cu totul neașteptată. Lipsit de orice mijloace materiale și apăsat de sărăcia fa­miliei, în loc să fugă în România, cum plănuia, se înscrie în armata austro-ungară, pentru Marele Război. Ce-o fi fost cu adevărat în sufletul lui Emil în acele zile? Privesc, în lumina ce bate prin fereastra muzeului din Maieru, o fotografie din ziua Bacalaureatului, care îl înfățișează cu părul lung, dat pe spate, întocmai ca Eminescu în tine­rețe, și-mi vine greu să-l suprapun peste imaginea cazonă de ofițer, cu pieptul plin de decorații. Mai mult ca sigur, cu planurile pentru București zădăr­nicite de izbuc­nirea războiului, Emil găsește în înrolare singura variantă de avansare rapidă în ca­rieră pentru a-și putea ajuta familia, rămasă de izbe­liște. Din anii de-atunci s-a păstrat și o scri­soare pentru o iubită.

„Parcă te văd în haina albă, din duminica de despărțire, când ochi-mi te-au sorbit, poate de cea din urmă oară. Cu chipul tău în suflet, plec în răz­boi, și cu caldul dor de a te revedea, mă voi reîntoarce să-mi întâlnesc comoara iubirii”. Din tran­șeele mâloase ale Pri­­mului Război Mondial, Emil Re­breanu trimite unele dintre cele mai ex­presive scrisori de cătănie din istoria noastră.

Gândul la „mândruțele” de a­ca­să îi încălzește su­fletul, în timpul lun­gilor asalturi de pe fronturile din Galiția și din Italia. Familia îi e împrăștiată prin lumea largă, un alt frate e și el în prima linie în răz­boi, iar Emil ține legătura cu toți și-i îmbărbătează pe fiecare în parte. Bra­­vează mereu când vorbește cu mama și cu surorile lui despre chi­nuitoarele gărzi de noapte ca artile­rist: „Acuma duc viață pariziană: noaptea veghez și ziua dorm!”.

Jurnal de front

Fragmente din scrisorile trimise de Emil

De fapt, Emil n-o duce deloc bine. Iubita îi scrie rânduri mai reci ca zilele de iarnă, tatăl fetei îi refuză cererea de căsătorie, așa că primul Crăciun de război îl prinde părăsit, bolnav și îngrozitor de singur. Per­secuțiile din partea ungurilor nu îl slăbesc nici în război. E unicul român din tot regimentul, și primește misiunile cele mai riscante: e pus să comande unități pe care, în mod obișnuit, le conduc soldați inferiori în grad; în ciuda faptelor de vitejie, promovările se amână luni de zile. De teama cenzurii, nici măcar nu mai poate scrie cuvântul „România” în scrisori, iar pe Liviu îl roagă, nu care cumva să-i trimită reviste bucureștene: „Nu-mi trimite nici o gazetă. Cunoști șovinismul hon­vezilor!”.

În jurul său, nu­mai moarte! „Nu mă pot îm­păca cu gândul că pacea e atât de departe, iar moartea deasupra mea. Și unde-mi sunt visurile visate, pentru cari a trebuit să îndur atâtea dureri?”. Dar în ciuda fra­gilității trupești și sufletești, în ciuda numeroaselor răni că­pătate în lupte, Emil Re­brea­nu rămâne un ostaș mo­del. Se remarcă în mai multe rânduri prin faptele sale de arme, primește „Medalia de Aur pentru Vitejie”, cea mai înaltă distincție acordată ofi­țe­rilor.

Îl alină gândul că nu mai trebuie să se roage de nimeni pentru 50 de coroane. Dimpotrivă, din solda mărită, le trimite acum, din timp în timp, sume generoase mamei și suro­rilor lui. Experiența războiului îl apropie tot mai mult de Liviu. Îi scrie tot mai des, cu lux de amă­nunte, despre în­cleștarea teribilă de pe front: „Toa­tă viața-mi o să-Ți descriu toate luptele în care am luat parte și din cari n-am cre­zut să scap întreg”. După moartea lui, scrisorile lui Emil vor deveni veritabile „fișe de lec­tură” pentru „Pădurea spân­zurați­lor”. Multe din­tre detaliile trimise de Emil de pe front se regăsesc trans­puse în roman.

Liviu Rebreanu, de serviciu pe tun

Ultimele zile

Pe zi ce trece, lațul răz­boiu­lui se strânge tot mai mult în jurul sublocotenentului Emil Re­breanu. Din 13 ofițeri cu care pornise la luptă, ră­măsese, în 1916, singurul în viață. Umbra vreunui obuz rătăcit plutește permanent deasupra tran­șeelor, iar Emil decide, la un moment dat, să-și scrie testamentul.

Dar, mai greu de dus decât iminența înfiorătoare a morții e vestea intrării Ro­mâniei în război împotriva Austro-Ungariei și trimiterea regimentului său tocmai pe frontul de la Ghimeș-Făget, de lângă Bacău. „Rănile mi s-or mai vindecat, dar ce-s acestea pe lângă cele sufletești de-acum? Și nu mă voi afla bine și nu voi fi liniștit, până durează acest război și cât mă va mustra conștiința că poate chiar eu voi omorî pe… Liviu”, scrie Emil.

Imaginea aceasta, că și-ar putea împușca propriul frate, aflat de partea cea­laltă, în România, îl obse­dează tot mai mult. Ultima permisie îl găsește într-o stare deplo­rabilă: se ceartă cu toată lumea prin Năsăud, se desparte de iubită. Atmosfera pe front e, pe zi ce trece, tot mai irespirabilă și mustrările de con­știință, la fel. Cum poți trage în frații tăi?

Emil se hotărăște să dezerteze. Noi probleme „disciplinare” îi grăbesc decizia de a se alătura trupelor române. I se caută tot felul de vini, după ce-a îndrăznit să pună o placă cu muzică româ­nească la popota ofițerilor. E suspectat în legă­tură cu o explozie la depozitul de muniții al unității, iar casa de la Maieru e percheziționată de jandar­mii unguri. În ultimele scrisori semnea­ză cu alt nume, semn că plănuiește ceva.

Pus sub domi­ciliu obligatoriu la infirmeria brigăzii, eva­dează și fuge spre liniile românești, în noaptea de 10 spre 11 mai 1917. „Ce-mi pasă că voi fi de­zer­tor, ce-mi pasă că voi zgribuli între stâncile Carpa­ților și ce-mi pasă de moarte, când știu că mă jertfesc pentru realizarea unui scop sfânt și no­bil?!”. Premoniția se împlinește: Emil e prins între stâncile Carpaților și condamnat la spânzu­rătoare pentru dezertare. Pentru ce-a simțit în ul­tima clipă a vieții nu mai există scrisori…

Obiectele personale ale lui Emil Rebreanu

Bătăile din fereastră

Liviu Rebreanu și soția lui, Fanny, la mormântul lui Emil

La data execuției lui Emil, Rebreanu înce­puse deja să scrie la „Pădurea spânzuraților”, o poveste inspirată de o fotografie care-l mar­case: o pădure întreagă de dezertori cehi, spân­zurați de armata aus­tro-ungară, în Italia.

Mulți ani după scrierea romanu­lui și după succesul fulmi­nant al acestuia, marele prozator face o mărturisire impresionantă: „Începu­sem deja să scriu la roman, când am aflat că fra­tele meu, student devenit ofițer artilerist în armata aus­triacă, adus să lupte pe frontul românesc îm­po­triva românilor, a încercat să treacă la români, fiind prins, condamnat și executat prin ștreang. Nu se știa nici localitatea unde a fost executat, necum condițiile sau oarecari amănunte. Între timp, mă zbuciumam cu «Pădurea spânzura­ților». Mă înverșunam în fiecare noapte și lu­crul era în zadar. În schimb, în timp ce scriam, în liniștea apăsată, am început să percep niște bătăi ușoare în fereastra mea, delicate ca ale unor degete ima­teriale. Deschideam, cercetam întunerecul.

Nu era nimeni și nimic… când însă bătăile acelea mis­terioase s-au repetat nopți de-a rândul, insis­tent – fiindcă sunt credincios și superstițios – mi-am zis că nu poate fi decât sufletul fratelui meu, care cere îngrijirea crești­nească ce nu i-a fost acordată. Și atunci am pornit să caut și să gă­sesc negreșit mormântul fratelui spânzurat. După multe cercetări și des­tule peripeții, l-am desco­perit, în sfârșit, la Ghimeș, într-o livadă, la mar­ginea fostei fron­tiere. Locul nu era nici măcar în­semnat. De-abia cu ajutorul groparului din sat am putut stabili unde a fost executat și îngropat. Am fost în casa primarului de pe vremuri, unde a fost judecat și osândit. Am fost în odăița în care și-a petrecut ultimele ceasuri și de unde a plecat la supliciul suprem. Am trecut în satul vecin, în Făget, unde a avut ultima re­ședință. Am cunoscut pe preo­tul român care-i fusese prieten, dar care n-a fost ad­mis să-l însoțească la moar­te.

Am vorbit cu o fată de țăran, sprintenă și frumu­șică, la care am găsit câteva răvașe de-ale lui. Primarul mi-a dăruit șapca lui fără co­zoroc, pe care a trebuit să o schimbe cu o pălărie civilă, când a pornit pe ultimu-i drum pământesc. L-am dez­gropat apoi, și osemintele le-am mutat dincoace de pâ­râul care fusese graniță, pe pământul vechi românesc, așa cum ceruse și el în ultimele momente, și cum nu i se admisese. Și abia de-atunci am putut scrie liniștit la «Pădurea Spânzura­ților»…”.

Autorul le mulțu­meș­te profesorilor Icu Cră­ciun și Iacob Naroș, din Maieru, și poetului Ioan Pintea din Bistrița, pentru sprijinul acordat în docu­men­tarea acestui articol.

***

La mormântul lui Emil Rebreanu

Emilia, fata cu nume de erou

Cravașa de călărie a lui Emil Rebreanu

„Muzeul Național de Istorie” are în pa­trimoniu o emoționantă amintire legată de Emil Re­breanu: o cravașă din piele, cu mâner din argint, care i-a aparținut ofi­țerului. Piesa a fost donată în 1984 de către doamna Emilia Cofariu-Dum­breanu, care a lăsat mărturie, peste ani, po­ves­tea cravașei.

„În 1916, sublocotenentul Emil Rebreanu ajunge în satul Ibănești din Mureș. Învățătorul din sat, Du­mitru Cofariu, era în vizorul autorităților, pentru că își manifestase simpatia pentru armata română. Emil l-a sfă­tuit să treacă cu familia, o vreme, peste munți. I-a promis că are el grijă de mama sa, foarte bătrână, și de gospodărie. Revenită în sat, fa­milia a văzut că Emil își onorase promisiunea. Drept mulțumire, soția învățătorului, însăr­cinată fiind, i-a spus că micuțul ce va veni pe lume îi va purta numele. Emoționat, Emil i-a dăruit femeii cravașa sa de călărie, ca­dou, dacă nou-născutul va fi băiat, și o pereche de cer­cei din aur, dacă va fi fată. La scurt timp, s-a născut o fetiță, care a primit numele de Emilia și, odată cu numele, cadourile tână­rului ofițer”.

Iubirile lui Emil Rebreanu

Victor Rebengiuc, în rolul lui Emil, și Ana Szeles, în rolul Ilonei din filmul „Pădurea Spânzuraților”, regizat de Liviu Ciulei

Trei mari iubiri a avut Emil Re­breanu în scur­ta-i viață. De Anuța s-a îndrăgostit lulea, pe când era în clasa a VIII-a, la gimnaziu. Primele sale încer­cări lite­rare i se da­to­rează fru­moa­sei fete din Ilva Mare. Îna­­inte de in­trarea în ar­ma­tă, îi scrie: „Poate îți par exa­gerat în es­presiuni când simt a-mi re­înnoi cuvin­tele de atâtea ori spuse, că Tu-mi ești su­fletul sufle­tu­lui”.

Proto­popul Ieronim Dănilă refuză însă să-i dea mâna fetei sale, iar tânărul ofițer încearcă să uite totul, aruncându-se în brațele Elenei, fiica vicarului din Nă­săud, pe care o cunoscuse într-un scurt concediu. Elenei îi trimite numeroase ilus­trate cu reproduceri de artă, adno­tate romantic: „Am slăbit un pic, poate și de morb, dar mai întâi cred că de dorul după Năsăud”. Nici relația asta nu ține mult: „Dânsa vrea să nu mai corespondez cu nimeni pe lume afară de ea, căci numai așa i-aș putea dovedi un caracter firm”, se plânge el.

Cu câteva luni înainte de încercarea de fugă în Ro­mânia, o cunoaște pe Ilona, fiica primarului din Făget, care va servi drept inspirație pentru „Pădu­rea spân­zuraților”. De altfel, Liviu Rebreanu a cunoscut-o personal pe fată, de la care a primit mai multe răvașe semnate de Emil.

Ultimele cuvinte: „Trăiască România Mare!”

Condamnarea la moarte

Caporalul Emil Trif din Vâlcele, Cluj, mobilizat la Ghimeș, în 1917, a fost unul dintre soldații români duși să asiste cu forța la execuția lui Emil Rebreanu.

„Când mi s-a spus că con­dam­natul era român și că încercase să fugă la frații de peste munți, dădui târcoale clădirii unde era deținut. L-am văzut scriind, până la lă­sarea serii. Fuma țigară după țigară, își scosese vestonul și rămăsese în că­ma­șă, cu mânecile sumese. Pantalonii îi erau sfârtecați, semn că încercase să se strecoare prin­tre rețelele de sârmă ghimpată. În dimi­nea­ța zilei când tre­buia să se desfă­șoa­re execuția, a fost anunțat tot satul că seara va fi spânzu­rat «un valah spion și trădător». Eram singurul român din unitatea mea și mă durea că unul de-al meu tre­buia să sufere moarte de martir. În următoarea dimineață, am trecut să văd mormântul unde zăcea Rebreanu. Era presărat cu flori”.

Potrivit altor martori oculari, înainte de a fi executat, pe 14 mai, la lumina tor­țelor, Emil Rebreanu l-a dat la o parte pe călău și, în fața soldaților, mulți dintre ei români, a strigat cu putere: „Trăiască România Mare!”.

Croatul Kurici, ordonanța lui Emil

Monumentul de la Palanca

Deși sentința de condamnare la moarte a fost executată pe 14 mai, familia a aflat abia spre toamnă despre dispariția lui Emil Rebreanu. Bănuit că ar fi complotat cu ofițerul său, ordonanța lui Emil, croatul Jovan Kurici, a fost trimis la închisoare și n-a apucat să ia legătura cu Li­via Rebreanu decât în toamnă.

Scrise în limbaj de om sim­plu, scrisorile sunt impregnate de e­mo­ția momentului: „Onorată Dom­ni­șoră Livia, iaca iou, Kurici Iovan, vă ștințez că pre Domnul l-au spun­zurat încă din 14 mai, pentru că a vrut să fugă la Rumunia. Să nu mai trageți nădejde, că el să odih­nește la granița Rumunului, întra Gimeș și întra Pa­lanca. Îmi pare rău după el de o mie de ori decât după casa me, dar n-am ce face decât mă rog la bunul Dumnezeu. După îngroparea lui am fost de două ori și i-am chitit crucia cu flori…”.

Trei, Doamne, și toți trei!

Fratele mai mic, Sever, alături de mama Ludovica

Execuția lui Emil nu a fost singura dintre dra­mele îndurate de greu încercata familie Rebreanu în cursul anului 1917. În luna martie, unul dintre copiii mai mici, Sever, a încetat din viață la numai 13 ani, în urma unei pneumonii. Un alt frate, Virgil, Ghilu cum îi zi­ceau cei dragi, înrolat și el ca voluntar în armata aus­tro-ungară, a fost rănit şi, nerefăcut complet, a fost tri­mis înapoi pe fron­tul rusesc. Grav rănit de ex­plo­zia unui obuz, a ră­mas pa­ralizat și a încetat din viaţă într-un spital din Buda­pesta, pe 16 mai 1917, la numai 2 zile după ce fra­tele său fusese exe­cutat la Ghimeș-Făget.

Ciprian Rus

Jurnalist, trainer şi analist media. A debutat în 1997 şi a activat în presa studenţească până în 2001, după care şi-a continuat activitatea la „Monitorul de Cluj”, unde a fost, pe rând, reporter, editor şi redactor-şef. În 2008, a fost recrutat în cadrul trustului Ringier, ca redactor-şef al publicaţiei „Compact”, apoi ca online content manager al site-ului capital.ro şi ca redactor-şef adjunct al săptămânalului „Capital”. Din 2010 este reporter la săptămânalul „Formula AS”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian