Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Anchetă „Formula AS”: Unde să fugim de-acasă?

– Vara se transformă în toamnă, dar buletinele meteo nu țin seama de anotimp. Nici Covidul. Nici veștile proaste de la televizor. Oare există vreun loc pe lume în care să poți evada? Să scapi de „fe­no­menele extreme” și să rămâi sănătos, și la trup, și la cap? –

Patru doamne distinse și talentate răspund la întrebări

Monica Pillat

„Numai mintea se poate ridica deasupra extremelor”

Pentru a răspunde la această întrebare, îmi vine în ajutor un citat din „Jurnalul fericirii”, în care Nicolae Steinhardt mărturisea cum, în momentele cele mai grele ale existenţei lui, o anume amintire din copilărie l-a făcut să poată supravieţui. El evo­ca „imaginile plim­bă­ri­lor pe care le făceam cu ma­ma pe jos, până la şosea, după sfâr­şitul iernii. Tro­tuarele din nou cu­rate. Aerul iute, ce­rul îndeobște albastru. La începutul după-amiezii, lu­me puţină. Mergem departe, ne înapoiem niţel obo­siţi, luând-o pe Calea Victoriei. Oprire la cofetăria Nestor: o prăjitură com­pactă, un pahar de apă rece, sorbit (…) În zilele de sete, în zilele de zăduf, în zilele de ger, la puşcărie, din amintirea clipelor acelora banale îmi scoteam – ca dintr-o fântână fermecată – puteri şi consolări. Şi mai ales puterea de a mă concentra ca să mă rog”.

Mă alătur şi eu gândurilor sale, ob­servând în con­tinuare forţa salvatoare a memoriei în care ne refugiem în cli­pele de disconfort şi de cumpănă. De­oarece trecutul nu este un depozit de trăiri ui­tate, ci un hambar al preţioaselor recolte de o viaţă, cu care ne vom hrăni până la capăt. Un alt mijloc de evadare din strâmtoarea sufocantă ar putea fi proiectul facerii de bine, în oricare domeniu ne-am afla specializaţi. Altruismul lasă în urmă neferi­ci­rea, nemulţumirea, plângerea de sine şi victimi­za­rea. Desigur, e foarte cald, va fi din ce în ce mai cald până la toamnă, până la iarnă, când ne va fi din ce în ce mai frig. Numai mintea se poate ridica dea­supra extremelor, asigurându-ne o climă tem­perată nouă şi celor de lângă noi. Să ne bucurăm de ce avem, aşa cum ne bucurăm de ceea ce am strâns în hambarul timpului, căci toate vor trece…

Liliana Ursu

„Mica și binecuvântata mea «patrie»”

Eu m-aș refugia la munte. Ideal ar fi la Sinaia, la Păltiniș, sau la Șirnea, refugii sigure în calea vipiei. Născută fiind în miezul verii, în luna lui Cuptor, sub geana munților, la Sibiu, mi-aș petrece acum, ca-n copilărie, verile în casa umbroasă cu grădină a bunicilor. Mamei îi plăcea tare mult să-mi povestească despre „pre-întâmpinarea mea”, despre acea zi de duminică de iulie di­naintea nașterii mele. „Era îngrozitor de cald și, dis-de-dimineață, ne-am hotărât să evadăm din oraș. Am luat cu noi un coș cu pâine, brânză și ro­șii și două sticle cu apă, în care am stors două lămâi. Eu am luat pălăria săsească de pai, cu boruri mari și panglică, și am pornit curajoasă, cu tatăl tău, spre dealul Gușteriței. După două ore de mers, cu pauze dese, pe lângă o tufă de zmeură, sau la umbra câte unui nuc matusalemic, sau în pădurea de frasini, am ajuns pe vârful dealului. Ne-am așe­zat la um­bra unui stejar. Un arbore ca un simbol al izbânzii noastre asupra caniculei acelei zile de ne­uitat. Apoi ne-am împodobit dimineața cu adie­rile timide ale brizei de munte. Tatăl tău mi-a cules flori de câmp, și când am coborât în oraș, aveam brațele pline de gențiane, de margarete și de al­băstrele, și uitasem de vipia verii, fiind cu­prinși de Bucuria sfântă a iubirii și a așteptării ve­nirii tale pe lume. A­junși acasă, am um­plut toate vazele cu florile culese pe deal, iar spre seară, tatăl tău a luat o foaie de hârtie și a început să mă deseneze. A doua zi te-ai născut.” Am și acum înrămat frumos portretul acela fascinant al mamei. Portretul unei zile fericite.

Din păcate, refugiile mele împotriva caniculei în aceste zile au rămas mai cu seamă cele virtuale, precum cele ale amintirilor. Pandemia ne-a li­mitat mult călătoriile, și cani­cu­la o înfruntăm fiecare aca­să, în orașele încinse, biciuite de căldură și cu din ce în ce mai puține spații verzi.

Din fericire, eu am un loc binecuvântat, unde mă ascund de vipiile verii. Un loc ferit, cum îmi pla­­ce să numesc și să descriu eu refugiul meu cel de toa­te zilele din București: Cotroceniul, care îmi îm­brățișează fru­mos viața, de mai bine de o jumă­tate de veac. De oriunde aș veni, când ajung în Pia­ța Ope­­rei, trec Dâmbovița și ajung la biserica Sfân­tu­lui Elef­terie, ocrotitorul cartierului meu, simt cum inima îmi bate mai repede, simt că am ajuns acasă.

Sibiul meu natal și Cotrocenii mi-au modelat ființa. Dacă nu ar fi existat aceste locuri, locuiri, altfel ar fi arătat și viața și poezia mea. Sunt por­turile mele. Ieșirile la liman. Sunt mica, binecu­vân­tata mea patrie, cea care m-a făcut să nu pă­ră­sesc România. Civilitatea, frumusețea lor m-au ținut vie, cu bucuria de a ști unde să caut fărâme de senin, serenitate și intensitate lăuntrică sau des­pre lecțiile cele bune. Știți, cunoașteți, cred, acel ochean din copilărie, care prin rotire reface din aceleași mici pietricele colorate, diferite imagini, flori, ghirlande, fascinante jocuri ale culorilor. Ei, bine, tot astfel, Cotrocenii îmi compun și recom-pun stări, sentimente, întâmplări, într-o simul­ta­nei­tate a vârstelor uimitoare. De neuitat Cotro­cenii copilăriei mele, cu străzile lui cu nume de doctori, cu casele lui albe, cochete, umbrite de tei, cu îngustele grădini, pline de trandafiri, de crini, de hortensii, de glicină și mai ales de caprifoi. Străzile pietruite, care nu se încingeau verile cum se încinge asfaltul de azi, cu străjerii plopi și parfumații salcâmi, înfruntând cu folos vipiile verilor bucureștene. Acele străzi răsu­nau de glasurile coșarilor, ale tăietorilor de lemne, ale geamgiilor și ale tocila­rilor, ale flașnetarilor, ale vânzătorilor de pepeni, dar mai cu seamă de tropotul cailor, care trăgeau după ei căruțele cu lungi bucăți de gheață, pentru răcitoa­rele noastre, care abia mai făceau față verilor toride.

Multe din casele Cotrocenilor sunt pline de amintiri și de vieți mari, mai cu seamă de scriitori și de artiști. Elec­tricitatea emoției întâlnirii chiar numai cu numele lor te face parcă să suporți mai ușor verile toride sau iernile grele ale orașului nostru. Iată-i pe câțiva dintre ei: Alexandru Da­vila, Vasile Voiculescu, Ion Barbu, Dumitru Ghia­ță și Aurelia Ghiață, Liviu Rebreanu, Alexandru Lascarov Mol­do­vanu, Ion Minulescu și Claudia Millian, Marin Pre­da, Octavian Paller, Os­car Han, George Chiriță, Șerban Cioculescu și Bar­bu Cio­culescu, Miron Ra­du Paraschivescu, Horten­­sia Papadat-Bengescu, Vin­­tilă Horia. Cât despre re­fugiile mele în caniculă, ele sunt Parcul Romni­ceanu și Grădina Botanică, la primele ore ale dimineții, dar și micul meu apartament în care scrisul e cel dintâi loc ferit. La fel, muzica, mai cu seamă Mozart, Vivaldi și Handel cu „Muzica apelor”, dar și răsfoirea albumelor de artă, în care privirea mea caută cu aviditate zăpada răcoritoare în peisajele de iarnă semnate de Ion Țuculescu, Gheorghe Petrașcu, Nicolae Tonitza, Pieter Bruegel, Hendrik Aver­kamp, Claude Monet sau Alfred Sisley. Iar ca lec­tură, frumoasele lecții despre anduranță ale lui Syl­vain Tesson: „În pădurile Siberiei, 6 luni pe malul lacului Baikal” și „Leopardul zăpezilor”.

Magdalena Palada-Nicolau

„Când vipia arde în tine, nu o mai simți pe cea de afară”

Ultima dată când ne-am întâlnit pentru un in­terviu, eu conduceam colectivul de la Parcul den­drologic din Simeria. Între timp m-am pensionat, am avut mai mult timp liber și am reușit să-mi împlinesc un vis mai vechi. Am absolvit de curând Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, secția Artă sacră – murală și mozaic. Vă rog să mă iertați că am început cu aceste detalii, dar ceea ce v-am spus este chiar începutul răspunsului la între­barea dvs. Locuind într-un oraș mic, Simeria, într-o casă la curte, am suferit mai puțin decât alții în zilele caniculare ale acestei veri. Nu am o grădină foarte mare, dar chiar și așa, am zilnic ce să fac pentru a îngriji gazonul, care a suferit foarte mult din cauza secetei, și mușcatele, care sunt florile mele preferate. Am adus lăstărași de pe unde am fost, dacă am văzut vreun soi nou, pentru că îmi sunt tare dragi, și am luat de la toate mânăstirile pe care le-am vizitat flori care cresc doar acolo. Trece vreme des­tulă până le cureți de toate frunzele uscate, așa că nu pot să spun că m-aș plictisi sau că nu aș avea ce să fac. Observ doar că ceea ce altădată făceam din două, trei mișcări, acum fac mai încet: orice muncă durează mai mult, puterile parcă nu mai sunt cele de altădată. Pare că se scurtează și timpul, dar asta aduce drept compensație o mai mare atenție la tot ceea ce ne înconjoară, grijă mai susținută față de locul în care trăim, o comunicare mai profun­dă cu cele ce sunt și trăiesc alături de noi.

Foto: Shutterstock

Am stat în casă atunci când a fost foarte cald, pentru că am avut foarte mult de lucru, așa că nu am simțit prea mult canicula. De cu­rând, am terminat lucra­rea de absolvire a Fa­cul­tății, un mozaic mare, cu chipul Maicii Dom­nului. Lucrarea este ex­pusă acum la Musei­kon, la Alba Iulia. A fost muncă multă, e o lucrare de mari dimensiuni și mă bucur că lucrările noastre, ale primilor absolvenți ai secției de Artă Sacră, vor fi expuse la Viena, Tesalonic și Ravenna. Vedeți, am pornit de la căldura de afară, și am ajuns la un alt tip de căldură, aceea a creației. Dacă Dumnezeu a îngăduit ca focul acesta al inspirației să ardă în tine, nu se poate să nu-ți dai silința, să faci tot ce poți, ca să-l întreții. E nevoie de multă muncă, dar și de căutare interioară pentru a te pune în rezonanță cu voia divină. Nici nu mai simți vipia. Nu știi cum să ajungi mai repede la locul tău, la șevalet, nu știi cum să rezolvi iute toate acele mărunțișuri zilnice, necesare, ca să te eliberezi de orice corvoadă și să fii liber pentru a crea, pentru a lucra. Poate să ningă, poate să plouă, să ardă soarele, să fie vijelie, nu le vezi și nu le simți, dacă ești modest și știi că ai un anume lucru de dus la capăt.

În general, mozaicarii lucrează cu pietre de Murano, aduse din Italia, care sunt artificiale. Eu lucrez doar cu pietre naturale din Turcia și de aceea nuanțele pe care le pot combina sunt mai armo­nioase. Nu există două pietre la fel, și căutând de fiecare dată piatra potrivită, alegând-o dintre multe altele, încercând să o potrivesc cu celelalte, de multe ori m-am gândit că și noi, oamenii, suntem unici, ne potrivim sau nu în locurile în care ajungem, dar ne zbatem să facem lucruri bune, să rămână armonie după noi. Cred că ar trebui să luptăm mai mult ca să ne adaptăm la lumea în care trăim, chiar și la aceste episoade caniculare. Schimbările, intervenția nepotrivită a oamenilor în cursul firesc al vieții naturii nu au fost niciodată de bun augur. Trebuie să avem grijă de pământ, el este casa noastră, locul care ne poate adăposti de orice vitregii.

Otilia Țeposu

„În miezul vieții, pe o culme de deal înflorit”

Am plecat devreme de acasă. După clasa a opta, am părăsit locul natal, pentru a merge la liceu, la Cluj. Din acel moment, locul nașterii avea să fie pentru mine un loc de refugiu imaginar în toate momentele grele care au apărut în viața mea. Simțeam că acolo, în locul acela, pot găsi resurse pentru a trece peste toate hopurile. De multe ori, îmi era suficient să-mi amintesc o întâmplare anume, chipurile celor dragi, cântecul unui vecin, un colț din grădina copilăriei, o vorbă a cuiva, ca să prind puteri și să descâlcesc cele ale vieții. După ce casa copilăriei a rămas pustie (și se știe că o casă pă­răsită se îm­bol­năvește de supă­rare), de câte ori mă gândeam la locul acela ca la o posibilă salvare, se întâmpla să ob­țin rezultatul con­trar. Mă întristam și mai mult. Până la urmă am înțe­les că locul acela nu mă mai poate salva, atâta vreme cât a rămas fără oamenii lui. Peste me­lancolia po­me­nirii lor s-a așezat, de fiecare dată, umbra unor regre­te târzii. Și-atunci am căutat un alt loc, care nu are ni­mic de-a face cu viața mea de di­nainte. L-am des­co­perit acum câți­va ani, pe un deal dintr-un sat de munte, și tare m-am împrietenit cu el. Și când spun asta, mă gândesc la acea prietenie care poate să se nască între un om umblător, plimbăreț, și niște ființe silite să rămână pe veci în același loc: niște copaci, mai tineri și mai bătrâni, câteva tufe de zmeură și-o mare de cimbrișor sălbatic, ce acoperă ca o mantie rozalie jumătate din deal. De multe ori, în zilele mele de orășancă, mă gândesc la locul acela cu drag, mi-e dor de el și cred, spun asta cu un pic de sfială, cred că și lui îi e dor de mine. Îmi amintesc uneori si­lueta firavă a unui arbust, revăd în gând linia unduioasă a unei crengi care coboară până la pământ și, câteodată, dacă mă străduiesc tare, reușesc chiar să simt par­fumul iute al cimbrișorului stârnit de căldura amiezii. De obicei, pornesc de dimineață spre locul acela, pe drumul care urmează îndeaproape, ca o umbră nemişcată, trupul masiv al munţilor. Nu mă opresc deloc pe că­rările înguste, mărginite de flori sălbatice. Mă grăbesc să ajung sus, de unde satul rămas în urmă se vede ca-ntr-o uriaşă tapiserie medievală.

Acolo e vâltoarea norilor, unde se adună și se frământă aerul venit din câmpie, cu cel adus de vân­tul răcoros, coborât dinspre munți. În locul ace­la nu poți păși normal, așa cum se întâmplă jos, în vale, pentru că, de cum ai ajuns, te simți parcă dintr-odată foarte ușor. Plutești, oare­cum, pe deasupra cărărilor umbroase, și aproape că simți că ai putea să-ți iei zborul spre dealurile vineții, ce se văd până de­parte, de jur împrejur. Te temi că s-ar putea întâmpla să te trezești lângă oile ce pasc răz­lețite pe-o culme, ori poate lângă stejarii bătrâni care se înlănțuie la marginea unei poieni. Iar sen­zația aceasta de plutire, de mergere pe deasupra lumii ți-o dă mai ales mișcarea neîncetată, neo­bosită a ierburilor, a frunzelor și a copacilor. Vântul este suveran acolo, pe înălțimi, și glasul lui trece dintr-o octavă în alta, într-un registru larg, aproape amețitor, de la grav, la delicat, de la șuier, la adiere.

Ajung acolo în fiecare an, atunci când pământul e greu de iarbă, înainte de vremea cositului. Prin ierburile înalte, veșnic neliniștite, văd în depărtare munţii fumurii și, mai aproape, creste pleşuve de dea­luri, ce par coamele unei herghelii în fugă. Cenuşii, fumurii. Şi mai aproape se întind păşunile, pe care prin lumina tremurată a amiezii văd vaci şi oi, păscând nemişcate, parcă încremenite în soare. Spectacolul verii văzut de sus este impresionant, iar întâmplările oamenilor zăriți de acolo par scene dintr-un film de demult. Așa am văzut odată într-o curte un car plin de fân şi mi-am dorit să dorm măcar un ceas acolo, în vârful lui, în mirosul ame­ţitor al florilor uscate. Pe o uliţă de lângă pădure am zărit altădată o femeie trupeşă, cu o pălărie mare de paie pe cap. Se chinuia să prindă un vițel scăpat din ţarc. În mijlocul satului, în piața din fața bisericii, se adună mereu cosași veniți de departe, de la câmpie, așteptând să fie tocmiți la fân. Văzută de de­parte, agitaţia oamenilor are o blân­deţe pe care numai lumina verii o poate filtra. Şi pare că în locul de la marginea satului în care mi-am găsit adăpost vara e blândă, blândă dintotdeauna, și clipele trăite acolo sunt tare tihnite. Nimic nu poate fi mai liniştitor decât să te afli în miezul zilei de vară, în miezul vieţii, pe o culme de deal înflorit!

Cum să nu-mi doresc locul acesta, cum să nu visez la el, când orașul încins pare un balaur sfo­răi­tor care-și dă duhul în miasme și chinuri?

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian