Sărbătoare și glorie la Sibiu – Festivalul Internațional de Teatru

Construim împreună speranța

Doar dimineața, în zori de zi, Sibiul este cuprins de o clipă de liniște. La ora 6, nu este niciun om pe strada pietonală a orașu­lui și Piața Mare este pustie. Și în Piața Mică domnesc doar ne­miș­carea și liniș­tea. Luminile sunt stinse. Apoi, deo­dată, se aude marele clopot al Bisericii Evanghelice: „Bang-bang-bang!”. Porumbeii zboară speriați și fâlfâitul aripilor lor traversează Piața Mare. Oare ce s-a au­zit a fost clopot, sau gon­gul gi­gan­tic, care anunță că mai începe o zi în care Sibiul devine o mare scenă de teatru a lumii? Să fie adevărate clădirile istori­ce printre care mă plimb, sau mă aflu într-un decor uriaș al unei piese de teatru ce tocmai urmează să înceapă? Îmi aud pașii pe stră­duțele înguste, în timp ce merg prin decorul me­dieval al orașului, printre casele vechi, acoperite cu țigle porto­calii. În soarele subțire al dimi­neții, apar primii oameni: vân­zătorii de înghețată, împin­gân­du-și, agale, tonetele. La te­ras­e încep să se deschidă umbre­lele. Câțiva chelneri aștern fețe de masă cu­rate, le netezesc, le îndreaptă colțurile. La o cafenea, o doamnă așează mici buchete proaspete de flori pe măsuțe. E opt dimineața, când clopotul bi­se­ricii bate din nou ca un gong și în Piața Mare se ridică cor­tina: la Festivalul Inter­național de Teatru de la Sibiu începe o nouă zi. Invi­tații încep să sosească. Primii sunt turiști cu rucsa­curi în spate, cu ghete de munte, mergând cu nasul în hărți. Apoi, la cafea se așează cei ce studiază programul de spectacole al zilei, răsfoind micul ghid al festivalului. Imediat încep să se formeze cozile la intrarea în muzee – Bruken­thal, Muzeul de Istorie, ba chiar și la primărie, unde există o expo­ziție cu desene făcute de regizorul Silviu Purcărete. La ora 10, Sibiul este în plină for­fotă. Străduțele devin neîncăpătoare, piețele se umplu de turiști, terasele sunt pline. Până să înceapă spectacolele de teatru, în prima parte a zilei sunt conferințe, întâlniri și dialoguri cu regizori, actori sau coregrafi celebri. La prânz, dansează pe străzi un grup din Polinezia Franceză, ieri au dansat oamenii-roboți din Rusia, mâine urmează un fla­men­co pe picioroange, din Olanda. Sibieni sau turiști, români sau străini, toți dansează și aplaudă împreună cu artiștii, se bucură, pe ritmuri de tobe sau acorduri de muzici exotice, care invadează stră­duțele și piețele. Un tată își ține fetița pe umeri, să vadă mai bine. Copila a rămas așa, cu înghețata uriașă în mână, privind costumele fabuloase. Până spre după-amiază, bucuria și entu­ziasmul ocupă orașul, parcurile, strada Cetății și coboară de-a lun­gul vechiului zid de apărare, în orașul vechi de dincolo de Podul Minciunilor. Și exact când pe străzi apar, de peste tot, saltimbancii, încep să se deschidă sălile de spectacol. Peste tot se joacă cu casa de bilete închisă. Doar dacă ai noroc mai gă­sești „un bilet în plus”, eventual vândut la in­trare. Freamătul sălii, bucuria de a fi din nou alături la un spectacol, mirosul scenei, luminile care se sting, actorii care apar și vibrația emoțională a pu­bli­cului, atâtea bucurii furate de pandemie s-au în­tors! Din­colo de plăcerea estetică a unor spectacole uimi­toare, am simțit la Sibiu fericirea publicului de a se reîntâlni cu artiștii, „în di­rect”. Viața a triumfat. O iz­bândă care și-a pus pecetea luminoasă pe Fes­tivalul de la Sibiu. În fiecare seară, oa­menii au stat până târziu să vadă spectacolele, fie că s-au jucat în săli și s-au terminat, câteodată, la două noaptea, fie că au fost afară, sub cerul liber și în­stelat al Sibiului. Și în fiecare seară, până târziu, pe străzile ora­șului au coborât, aie­vea, și câteva perso­na­je cunoscute din cărți, de la Ofelia lui Shake­speare, la mateloții din Moby Dick. Cerul a fost plin de dansatori prin­tre stele, ba chiar și un pian zbură­tor a cântat peste Piața Mare. Teatrul s-a revărsat pe străzile sibiene, arta și cultura au umplut sălile și bisericile.

Am stat și eu, la o te­rasă din Piața Mare, și am băut o cafea. Am privit spec­tacolele fabuloase din piață, dublate de specta­co­lul străzilor pline de trecă­tori, oameni veniți din toa­te colțurile lumii. Mi-a pă­rut că particip la o imensă piesă de teatru, în care toți actorii purtau pe față o mas­că a fericirii.

Capitala Mondială a Culturii

În primele zile ale Fes­tivalului Internațional de Tea­tru de la Sibiu am auzit pe cineva spunând „Sibiul este acum capitală cultu­rală a lumii”. Și după zile­le de festival la care am par­ticipat, m-am gândit că afirmația nu este departe de adevăr. Doar ca­talogul de prezentare a partici­pan­ților la acest eve­niment are 300 de pagini! Și nu doar aceste cifre uimitoare contează (au fost peste 600 de eveni­mente în cadrul festivalului), ci calita­tea lor. Spre deosebire de festivalurile de teatru de la Edinburgh sau de la Avignon, unde oricine poate participa în schimbul unei taxe, la Sibiu participă doar invitați! Doar trupe și artiști aleși cu respon­sabilitate și grijă, cei mai buni dintre cei mai buni! Cele mai repre­zentative trupe de teatru din Japonia, Rusia, Elveția, Israel… Lista e mult prea lungă ca să o pot repro­duce aici. În plus, la Sibiu nu e vorba doar despre teatru. Au fost spectacole de operă (fa­bulosul „La Serva Padrona”, în regia lui Silviu Pur­cărete și sce­nografia lui Dragoș Buhagiar), muzică clasică (în deschidere a fost un concert dirijat de Cristian Măcelaru, acum director al Orchestrei Na­țio­nale Franceze), spectacole stra­dale incredibile, adevărate mo­men­te de artă a spectacolului și acro­bații la superlativ, lansări de carte și spectacole-lectură, ateliere, expoziții. Dansul ocupă un loc dis­tinct și important în cadrul acestui festival, iar anul acesta au fost in­vi­tați unii dintre cei mai mari coregrafi ai lumii, împreună cu trupele lor – „Akram Khan” din Marea Britanie, „Israel Gal­van” din Spania, „Jan Fabre” din Fran­ța, și nu mai puțin de patru compa­nii de dans din Israel. Din Italia au fost invitate 11 spectacole, din Spa­nia 7, iar Franța a avut și ea o secțiune specială, care aș zice că a culminat cu premiera mondială a piesei „Shakespeare și Bach”, în care celebra actriță Charlotte Ram­pling recită fabulos din sonetele marelui dramaturg, acompaniată de violoncelul Soniei Ather­ton. La toate astea, se adaugă foar­te multe și foarte bune trupe românești de teatru, multe dintre ele inde­pendente. Sala a fost plină, și la „Salba Dracului”, regizată de Alexandru Dabija, și la „Chiritza în concert”, cu Ada Milea, dar și la „Familia Adams”, muzi­calul fermecător al lui Răzvan Mazilu. Nu am cum să nu amintesc și de spectacolele lui Silviu Purcă­rete, care sunt atât de iubite de public, încât par o secțiu­ne eternă a festivalului. Chiar și după 14 ani de la premieră, „Faust”-ul pus în scenă de el se joacă cu casa închisă… Dar la fel de impre­sionantă este și „Povestea prințesei deocheate” – o trans­punere, pe coordonate occidentale, a unei piese de teatru ja­ponez kabuki, cu incredibila și inepuizabila Ofelia Popii. Și, nu în ultimul rând, sălile de expo­ziții și muzeele au fost pline de eve­nimente spe­ciale. Ia întâlnește kimonoul este unul dintre ele, iile româ­nești fiind puse față în față cu kimonourile japo­neze, într-un dialog al tradițiilor și culturilor. Desenele monumentale ale lui Bruno Bradt au um­plut sala „Mu­zeului de Artă Contem­po­rană”, gravu­rile vechi ale Mu­­zeului Bru­ken­thal și-au aș­tep­tat admi­ra­torii.

Este imposibil să poves­tești în întregime acest fabu­los festival. Nu doar din cau­za numărului mare de spec­tacole și artiști, dar și din cau­za dezbaterilor pertinente și vii, pe teme de cultură in­ter­națională și artă. Sibiul a fost zilele acestea o planetă culturală în sine, dominată de emoție, artă și libertate. Am văzut la Sibiu o altfel de Ro­mânie – nu una posibilă, ci una adevărată, cu valori clare și rafinate, cu oameni inteli­genți și sensibili, cu artă și creativitate care contează la nivel internațional. Nu pot să nu mă întreb de ce nu privim mai des la astfel de lucruri, când vorbim despre România?!

Publicul

Pe Mikael l-am întâlnit în Piața Mare. Era la braț cu soția și se plimbau în așteptarea spectacolului de seară. Se vedea că nu sunt români, după felul în care erau îmbrăcați, niște exploratori cu rucsacuri în spate și părul zulufit, arși de soare. L-am întrebat de când sunt la Sibiu, dacă au văzut spectacole și cum li se pare at­mo­sfera.

„Este fantastic aici! Noi avem un prieten care s-a mutat din Am­ster­dam lângă Sibiu. A vândut totul de acolo și a zis că el vrea să tră­iască aici, în România. Acum am venit să îl vizităm, să îi înțelegem alegerea, și am nimerit fix în acest festival incredibil. Am zis că stăm două zile, și uite că e mai bine de o săptămână de când am venit. Am vă­zut un spec­tacol din Japonia, unul din Franța și mai multe de dans din Israel, și ab­solut toate au fost minunate! Am fost foarte no­ro­coși să prindem așa ceva. Iar Si­biul este o bijuterie! Ne place că are un aer pașnic și liniștit și niște împrejurimi fabuloase, cu multe tra­see pentru drumeții. Mâncarea e fantastică, oamenii foarte des­chiși… Acum înțelegem alegerea făcută de prietenul nostru și ne bu­curăm… O să îl vizităm mai des!”.

Pe o băncuță de pe pietonala Băl­cescu, „strada mare” a Sibiului, stau doi bătrânei și bat din palme în rit­mul nebunesc al tobelor ce defi­lează. Se dansează în jurul lor, se cântă, și ei participă, privind și bu­cu­rându-se de atmosfera de sărbă­toare din jurul lor. I-am întrebat de unde sunt, de ce au venit în Sibiu, și cum li se pare orașul cuprins de această frenezie a libertății de a fi din nou împreună după pandemie.

„Noi locuim în Germania, cu copiii și nepoții noștri, îmi spune Hans. Aici nu mai avem pe nimeni, doar părinții, la cimitir, în satul Daia. Însă venim în fiecare an să revedem Sibiul și Brașovul, de unde este soția mea. Suntem la pensie acum… Sibiul e schimbat în bine față de cum îl știam. De la an la an e mai bine. Stăm la un hotel ce dă către Piața Mare, și toate spectacolele le-am văzut și ne-au plă­cut foarte mult. E bine că oamenii se bucură, că sunt din nou împreună, că au scăpat de sperietura bolii care bântuie lumea. Ne simțim foarte bine! Suntem bucuroși că am venit la Sibiu”.

La o terasă, George stă cu încă doi prieteni. Sunt veniți de două zile din Călărași. Au mâncat de prânz și acum beau câte o bere în așteptarea spectacolului „Povestea prințesei deocheate”, în regia lui Silviu Purcărete: „Am venit special pentru festival. Din păcate, nu ne permitem să stăm mai mult de trei zile, că trebuie să ne întoarcem la muncă. Dar sun­tem abonați la Sibiu. Anul trecut am văzut «Faust» și ne-a plăcut foarte mult, anul ăsta am vrea să vedem «Prințesa deocheată». Nu am apucat bilete, dar mergem la un bilet în plus. Nu ne deranjează să stăm în picioare, doar să ve­dem spectacolul. Repre­zen­­tațiile în aer liber le-am prins pe toate. O să ne luăm va­canță specială la anul, ca să nu mai ratăm nimic. E fan­tastic aici, la Sibiu, nici nu zici că ești în România…”.

Artiștii

Cu artiștii e mai greu să vorbești într-un festival, că ei… sunt la muncă și emoțiile sunt mari, au nevoie de con­centrare maximă. Dar chiar și așa, câțiva și-au făcut timp pentru a răspunde la între­bări: Bogdan Sărătean, regi­zor și coordonator al unei sec­­țiuni importante din festi­val – cea a specta­colelor-lectură, mi-a declarat: „Am avut permanent sala plină, este incredibil! Ceea ce ne-am propus a fost să aducem niște texte mai «de avangardă» și să le jucăm așa, într-o for­mulă mai degrabă de teatru radiofonic, cu inserții video. În felul ăsta, explorăm dramaturgia de azi și vedem cam care sunt noile direcții. Ce am observat este că în teatru se discută azi foarte mult despre violență, este o temă frecventă, îi preocupă pe oameni. Și al doilea lucru este că vedem o în­clinație tot mai mare către limbajul poematic”.

Eugenio Barba este celebrul regizor italian stabilit acum în Danemarca, al cărui nume a fost dat uneia dintre sălile din Sibiu. Invitat din nou la fes­tival, el a spus: „Sunt pentru a opta oară la Sibiu și orașul ăsta nu încetează să mă uimească! Mă simt minunat aici! Ce mi se pare incredibil este că poți să ai în aceeași piață și un concert de muzică clasică, dar și un spectacol de acrobație, la mare înălțime. Și mai este impresionantă la Sibiu și diversitatea limbajului artistic. Asta face ca acest festival să fie unic în lume”.

Gayane Moghrovyan este actriță și a venit din Armenia. Este de șase zile la Sibiu, cu trupa alături de care joacă „Decameronul”. Când începe să îmi vorbească, îi dau lacrimile: „Festivalul ăsta este cea mai frumoasă experiență pe care am avut-o în viața mea! Și ca artist, și ca om. Atâta căldură din partea publicului ne-a copleșit! Am vorbit în fiecare zi la telefon cu soțul meu și i-am povestit cât de frumos este aici. Am fost așa de încântată, încât m-a în­trebat dacă nu vreau să ne mu­tăm în România. Hahaha ! Nu e o idee rea, cred. Îmi plac foar­te mult Si­biul și România!”.

Magicianul

Nimic din ceea ce vedem astăzi la Sibiu, în acest impresionant fes­tival de nivel european, nu ar fi fost posibil fără omul providențial, cel ce a reușit să adune oamenii, finan­țările, să facă un vis să devină rea­litate. Ambasadorul Germaniei la București l-a numit Zauberer, Ma­gicianul. Numele lui real este Con­stantin Chiriac, omul care a reușit, împreună cu echipa sa, să ne arate că România este o forță prin cul­tură și prin valori: „Sibiul, oraș ne­cu­cerit vreodată în istorie, a îngă­duit să fie cucerit de artiști. Ei au ocupat orașul, împrejurimile, spa­țiile de joc, piețele, bisericile, dar și inimile spectatorilor. În istoria de până acum a Festivalului Inter­național de la Sibiu, nu am simțit niciodată mai acută dorința de a construi împreună speranța, de a dărui împreună frumusețe, emoție, miracol. A fost o ediție, fără a fo­losi cuvinte mari, eroică, pe care am făcut-o cu bucurie de nedescris, dar și cu eforturi uriașe. Faptul că putem să gândim împreună o astfel de normalitate, care să ne ducă mai departe visele, năzuințele, pu­te­rea de a crea, puterea de a crede și bucuria de a întâlni frumusețea este reazemul pe care îl avem în tot ceea ce facem. Când viața ne este pusă în primejdie, realizăm cu asupra de măsură ce înseamnă bucuria creației, zâmbetul, speranța, ce înseamnă acel «Mul­­țumesc!» negrăit, dar ilustrat pe fața celor ce primesc aceste daruri. Pen­tru acest zâmbet uriaș ne luptăm și facem o reverență în fața tuturor celor ce susțin această muncă a noastră”.