Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Bisericuța călătoare din Bolda

Sărbătoare în Beltiug

„Doi, doi, doi…”, spune o voce la microfon. Un tânăr aduce camera de filmat și o așază pe trepied. „Facem o probă?” „Facem”. Camera se răsucește în stânga și-n dreapta, filmează pridvorul de lemn, pe bătrâni, fixează cerul, dârele de cretă pictate de-un avion, coboară apoi spre câmpuri, trece mai departe peste păduri și rămâne acolo o vreme: fo­cus pe verdele stins, de început de toamnă. „E bine”, spune tânărul, „doi, doi, doi”, răspun­de vo­cea de la micro­fon.

În satul Bolda, din comuna Bel­tiug, la nici 40 de kilometri de Satu Mare, a coborât fri­gul. Un abur lăptos, lipit de șindrila bi­se­ricii. Oa­me­nii pă­șesc tăcuți, doi câte doi, pe ulița de pă­mânt și de piatră. Se opresc la poartă, pri­vesc spre cer, se în­chi­nă și intră.

– Neața, mă Du­mi­tre, mă!

– Neața, mă, Ioa­ne! Ia să te văd! Tot frumos te ține Dumnezeu! Nu­ma’ zbârciturile astea pe față, când le-ai că­pătat?!

– Ăi, măi, Du­mitre măi, nu mai râde de oameni, că nici tu n-ai fi vreun tinerel!

Bărbații își zâm­besc, se iau în brațe. „Click”, se aude apa­ratul unui foto­graf, iar soarele – câteva raze gălbui, firave – se stre­coa­ră prin frunzișul unor plopi înalți. „A­păi, că cine a fi ista?”, întreabă în șoaptă o femeie și privește țintă către fotograf. „De un’ să știu eu, mă, Floare? O fi tăt de la oraș, de acolo, că dară de la noi, sigur nu-i”, răspunde omul, aplecat spre urechea femeii. „Nu-i, nu-i”, aprobă Floa­rea. Își potrivește mai bine bati­cul pe cap, să nu fie sur­prinsă neglijentă de foto­graf, apoi se uită lung la camera de filmat. O lumină albă coboară din frunzișul copacilor și îi mângâie fața. Mâinile, chipurile și părul acestor oameni rămân așa albe și strălucind, chiar și după ce soarele se ascunde iar în umbra plopilor înalți. Un murmur de voci ca un cuib de păsări umple încet curtea bisericii din Bolda. Chemați de clopot, oamenii ies din casele lor bătrâne și albastre: pășesc încet, în straiele lor de sărbătoare. Se opresc în drep­tul fiecărei mașini parcate și le cercetează în­de­lung, cu mirare de copil. „Asta-i din Sibiu, asta din Cluj, asta din Brașov, asta tomnai de la Bucu­rești. Cine o fi venind de la București până la noi, la Bolda?”. Unii sunt sin­guri, alții vin însoțiți. Se strâng la biserică. Își zâmbesc unul altuia, șușotesc, privesc în jur cu mirare de copil. Și clopotele cântă mai departe, îi cheamă pe oameni din casele lor bătrâne, alungă duhurile piezișe, înconjoară satul cu ecoul lor de bronz, iar ecoul urcă de la oameni spre cer și rămâne acolo, sus, laolaltă cu toți îngerii cei ne­văzuți. În sus, spre cer, privește și Ioan Me­zei, clopotarul. De parcă ar ști, de parcă ar vedea ceva ce nu se vede. Apoi își întoarce privirea spre pă­mânt, apucă sforile groase și face iar clopotul să cânte. „Ajunge, mă, Ioa­ne, ajunge! Mai mulți de atât n-avem cum ne strânge!” Ioan dă scurt din cap: a înțe­les. E sărbătoare în Bol­da, e Nașterea Mai­cii Domnului, hra­mul acestei bise­rici vechi de aproa­pe două veacuri și jumătate. Slujba stă să înceapă.

Patruzeci de suflete

Sărbătoare în Bolda

„Binecuvântată este împărăția Tată­lui, a Fiu­lui și a Sfân­tului Duh, a­cum și pururea și în vecii vecilor! Cu pace, Domnului să ne rugăm!”. „Doam­ne mi­­lu­ieș­te!”, cântă Dumi­tru și Ioan, cu voci tre­murate, precum aburul lăptos care plutește acum peste dranița bi­se­ricii. „Pentru pacea de sus și pentru mân­tuirea sufletelor noas­tre, Domnului să ne rugăm…”. Lumea se închină. Un clopot de liniște acoperă curtea. Sunt ceva mai mult de 40 de suflete adunate aici. Copii, câțiva ti­neri, oameni trecuți de prima tinerețe, bătrâni. Mai ales bătrâni: mâna de oameni care mai locuiește în Bolda, satul acesta uitat, din Țara Co­drului. O lume pestriță, cu orășeni veniți de departe și codreni rămași în ogrăzile lor bă­trânești. Se aud cocoși, un câine trece printre oameni, îi adulmecă, mirat să-i vadă laolaltă. „Click”, face camera foto­grafului, iar câinele în­cre­menește pe lentila apara­tului, în memoria aces­tei clipe, pentru totdeauna. „Pentru Sfânta Biserica aceasta și pentru cei ce cu credință, evlavie și frică de Dumnezeu intră într-însa, Domnului să ne rugăm!”, se aud iar vo­cile lui Dumitru și Ioan cân­tând.

Povestea bisericii călătoare

Toacă mecanică din Bolda

Soarele trebuie să fi fost aproape și atunci, în urmă cu 500 de ani, când turmele de oi au ajuns până în locurile acestea. Doi ciobani au fost la înce­puturi, doi frați care s-au oprit din drumul lor și au spus aici. Locul în care săpăturile arheologilor de la Muzeul din Satu Mare au scos la iveală nenumă­rate vestigii dacice. Călătoria celor doi frați ciobani n-a însemnat decât același drum vechi, al turmelor de oi spre casă. Unul dintre frați a rămas în locul ce avea să devină satul Bolda, iar celălalt avea să întemeieze satul Stâna. Sate vechi, românești, în­fră­țite prin rădăcinile ascunse ale credinței. Din cele cinci bisericuțe de lemn care au rămas și astăzi în județul Satu Mare, două se află în satele Stâna și Bolda. Oamenii le știu bine povestea. În Bolda a existat o biserică mult mai veche, ridicată chiar pe locurile acelea în care arheologii au descoperit vestigiile dacice. Orice bătrân din sat știe să poves­tească cum atunci, demult, o viitură mare a rupt pământurile și a înghițit în adâncuri bisericuța cea dintâi. Pământ viu, care se surpă ori de câte ori ploile cele mari se abat peste locul ăsta, lăsând satul complet izolat. Pământ vechi, pământ cu o biserică în pântecul lui. Apoi a venit biserica de acum. Sunt două veacuri deja, de când a plecat spre munte, din satul Socond, pe roți mari, din pietre de moară. Șvabii, sosiți în câmpia Sătmarului la 1724, nu mai aveau trebuință de bisericuța mică, în care doar românii simțeau să se apropie de Dumnezeu. Apoi, orice șvab știa foarte bine că un lemn, fie el și stejar, era mult mai greu de întreținut ca un zid de piatră. Când au aflat că românilor din Bolda le-a înghițit pământul biserica, n-au stat pe gânduri. Au suit-o pe-a lor într-un car, privind cu palmele strea­șină la ochi, cum 16 boi aveau să o ducă peste câm­puri și dealuri, într-un alt sat. Așa a ajuns bisericuța călătoare din Socond în Bolda, unde a prins rădă­cini. Sunt două sute de ani de atunci, două veacuri de când un sat întreg își duce mai de­parte credința, întărind-o cu rugăciuni, cu fiecare botez, joc de nuntă și plâns de înmormântare. Două sute de ani neîntrerupți, de când în talpa bisericii a fost așezată o piatră mare, de moară, ce a fost când­va roata de la un car cu boi…

Comorile din Bolda

„Fericiți cei blânzi”, rostește preotul, iar oa­me­nii murmură șoptit mai departe: „că aceia vor moș­teni pământul…”. Pământul lor, muncit atâta vreme cu drag și sârg, pământul lor, rupt astăzi de lumea cea mare, pământ de pe care tinerii au tot plecat spre oraș, pământul ăsta însingurat, unde mai tră­iesc doar o mână de oameni, albiți de vremuri și de ani. Oamenii aceștia, adunați azi la hramul bise­ricii, luminați de bucuria sărbătorii care a umplut iarăși satul. Azi, boldenii nu mai sunt singuri. Ioan Mezei face iar clopotele să cânte, iar ele acoperă lumea cu bucuria lor. „Așa ce mă bucur c-oți venit la noi!”, șoptește femeia de lângă mine, iar brațul ei, subțire ca o aripă de pasăre, îl cuprinde pe al meu. Nu ne cunoaștem. Sunt omul din mașina cu număr de București și e prima oară când mă aflu în Bolda.

Sunt unul dintre acei oameni veniți de de­parte, care tot fotografiază lucrurile din jur. Am ajuns aici, chemat de Mihaela Grigorean, cerce­tător la Muzeul Județean din Satu Mare, care mi-a spus: „Veniți! Cu ocazia hramului, vom organiza o expoziție cu toate comorile pe care le-am desco­perit. Masa altarului, de pildă, este unică! E cio­plită din bardă, dintr-o singură bucată de stejar. Unică este și toaca mecanică, pe care oamenii încă o mai fac să cânte! Credeți-mă, e un muzeu viu bisericuța din Bolda! Și au rămas doar cinci. Cinci biserici de lemn, în tot județul Satu Mare! Împre­ună cu echipa de restaurare, am investit tot sufletul nostru în păstrarea comorilor ăstora! O să vedeți și niște țiitoare de prapor, și ele cioplite în bardă, din lemn de stejar. Ar mai fi și o cruce de proce­siune, o splendoare și ea, pe care colegii mei au reușit să o restaureze. Sau un policandru cu scri­pete, care încă este folosit la slujbă. Eu, personal, n-am mai întâl­nit niciodată așa ceva! Oamenii încă mai aprind lumânări acolo! În podul bisericii, am descoperit un candelabru din lemn de tei, pictat în culori naturale, de pământ. Orice om îndrăgostit de viața veche a satului românesc ar trebui să vadă comorile astea! Nu mai vorbesc că un pic de me­diatizare ar ajuta enorm satul ăsta… Mai trăiesc doar câțiva oameni în Bolda. Un sat… departe de lume, însingurat”.

Dumitru Buzaș

Și am venit. Dis-de-dimineață, înainte ca soa­re­le să încălzească lumea, eram aici, în curtea bise­ricii. Și am tot privit cum oame­nii s-au strâns împreună, unul câte unul, doi câte doi, până când un braț subțire ca o aripă de pasăre m-a cuprins și m-a strâns aproape. Nu soarele mi-a încălzit inima până în adân­cul adâncu­rilor ei, ci gestul ăsta simplu, care m-a făcut să simt într-o clipă ce în­seamnă să fii om pe acest pă­mânt: „Doar bisericuța asta ne mai aduce pe toți îm­preună. Că altfel tot sânguri sun­tem. Să veniți și mâine la noi, când a fi pustiu…”. Terezia, femeia asta micuță, cu păr argintiu ascuns sub broboa­dă, îmi strân­ge mai de­par­te brațul cu căl­dura aceea de aripă în cuib. „O să vin”, îi răs­pund. Femeia dă din cap și zâmbește: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte Fără de Moarte, miluiește-ne pre noi!”, mur­mură, odată cu rugăciunea preotului.

Toate clopotele de dinăuntru

Malvina și Ioan Mezei

În afara bisericuței din Bolda și a co­morilor ei, am găsit în Țara Codrului o altă comoară, încă mai prețioasă: oameni vii ai satului, împreună cu neamul lor cel ador­mit – familia Finta, familia Opre, familia Tru­faș, familia Chereji. „Dumnezeu să-i odih­nească și să-i primească în Împărăția Sa!”, spune preotul.

Dumitru Buzaș are 84 de ani, e fostul pădurar al satului, cel care, cu vocea lui de stejar bătrân, a cântat cât a fost slujba de lungă. Acum ridică bâta pe care se sprijină, îmi arată cerul și îmi spune că acolo, în roata soarelui, în coarnele mereu schimbătoare ale lunii și în lică­ritul stelelor, tatăl său, odihnească-se-n pace!, citea mereu, fără greș, cum vor arăta vre­murile, când vor cădea ploile, când va veni frigul. Îmi vorbește despre un dar al oamenilor de dinainte de a vedea cele ce nu se văd, un har care astăzi s-a pier­dut. Îmi vorbește des­pre o copi­lărie în care fericirea era să mergi des­culț, înaintea boilor, pe brazdă. 160 de familii erau în Bolda pe atunci, acum nu mai sunt nici 20. Îi e dor să mai joace la o nuntă, aici, în curtea bise­ricii, îi e dor de oa­meni. Zâmbește amar și oftează.

Ioan Variu zâmbește senin, la cei 85 de ani ai lui. A stat alături de preot când a sfințit strugurii, iar clo­potele au încetat să mai bată. Îmi spune să gust din ciorchi­nele de pe ștergarul alb, să-mi fie spre veselie, că rodul viței e binecuvântat de Dum­­nezeu, „prin buna în­tocmire a văzduhului, prin picătu­rile de ploaie și prin li­niș­tea vremii”. Îmi spu­ne că până nu de­mult, tot satul urca, la vre­mea aceasta de toam­nă, pe deal, la vie, că exis­tă obi­ceiul să se pu­nă boabe de strugure pe o troiță, iar apoi începea o sărbă­toa­re care ținea până în zori de zi. Ni­meni nu mai face asta acum. „Nici coa­sa nu se mai aude în Bolda, și tare mi-i dor de foșnetul ei prin iarbă!”.

Malvina Mezei, de 78 de ani, îmi spune că „mult popor a fost în sa­tul ista, dar acuma ni­meni nu-i!”. Și că atunci când au venit comuniștii cu colec­tivizarea „ca pe niște vite ne-or ținut. Ne băgau într-o remorcă pe toți, grămadă, și ne lăsau în câmp, la muncă”. Și că ar fi bine acuma dacă n-ar veni iarăși, de mâine, singurătatea. „Copiii ni-s plecați tăți, cu slujbe departe, mulți nici n-or putut să ajungă acasă, c-o fost zi de lucru. Om fost mulți la hramu’ ista, da’ nu cât trebuie”. Îi e dor să mai dănțuiască o dată, că tare i-a plăcut bucuria pe lume. „Acu, numa’ păsările ce mai cântă-n Bolda…”.

Terezia

Maria Finta, 60 de ani. Îmi spune că fiul ei, Ser­giu, are de gând să se întoarcă în Bolda și să pornească o afacere. Că nu e săptă­mână de la Dum­nezeu să nu vină iarăși aca­să, la liniște. „Băiatul meu nu poate trăi fără satul în care s-o născut! O firmuță, ceva, tot s-a face aici, și-apoi om merge mai departe cu toții, că n-avem voie să lăsăm Bolda să piară!”

Ioan Mezei privește în sus când vor­bește. De parcă ar vedea ceva ce nu se vede. La 79 de ani, vorbește aspru și adânc, la fel cum a cântat întreaga slujbă. Vorbește des­pre vre­mu­rile în care sin­gurul om care îl ți­nea în brațe era bunica lui, oarbă. Doar cu ea mai rămăsese pe lume. „Eram un băietan când o murit și mămuca. De inimă rea s-o dus, că ne-or luat comuniștii tăt: și pământ, și porc, și coasă! Și nu m-aș fi învățat să duc sângur viața, dacă n-ar fi fost Tatăl Ceresc cu mine. El o umplut în inima mea toată dra­gostea de care aveam trebuință. El mă poartă și acum, cu piciorul meu beteag, pe deal, până aici, la biserica ista, să trag clo­potele și să cânt de sărbătoare. Tătă dra­gostea me’ îi pusă-n clopotele de aici! Cân­tă clopotele, cântă și inima me’ cu ele! Că nu-i duminică să nu vin să le fac să cânte, că vine preotul la slujbă, că nu, clopotele tre­buie să se audă în Bolda, la sărbătoare! A­tâ­ta semn de viață avem. Câtă vreme s-aud, satul ista n-o să se gate niciodată!”.

Ioan Variu

„Și clopotele din Bolda se aud și când nu se aud”, spune Florin Chereji, unul din­tre oamenii care a plecat, lăsându-și însă inima acasă, în sat. „Acolo, pe unde ați tre­cut ca să ajun­geți în sat. Acolo unde e un izvor și pământul se tot surpă… Acolo a fost biserica dintâi, cea pe care a înghițit-o pământul. Acolo, mi-a spus tatăl meu, iar tatăl meu n-a min­țit niciodată în viața lui, că în Noaptea de Înviere, din pământ, se aud clopotele cântând. Trebuie doar să pleci urechea, cu sufletul des­chis, și să le asculți! Sunt acolo, înăuntru! Cântă mai departe, de sute și sute de ani!”.

Camera de filmat fixează cerul, apoi se răsucește spre pământ și îi urmează pe toți acești oameni, care pășesc în jurul bisericii cântând, cu icoana Maicii Domnului în față: „Tu ești scara cea din flori, Maica Soa­relui/ Până la cerul fără nori, Maica Soa­relui”. Se aude iarăși clo­potul, cânte­cul lui ne aco­peră inima.

Foto: SEVER MOLDOVAN (2)

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian