Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

– În lumea ei aparte și plină de culoare, cunoscuții o știu ca pe o fetișcană plină de vervă și mereu veselă, care a reușit să facă, ge­ne­rații întregi de copii, fericiți. I-a luat de mână din fața calculatorului și i-a dus undeva departe, în pași de dans, într-o poveste frumoasă –

Lecția de acrobație

În pași de dans, îmbrățișând lumea

Ploiești, octombrie, 2021. O burniță rece spală orașul, ținând trecătorii ascunși sub umbrele. Mă aflu la Complexul Mare din Cartierul Nord al ora­șu­lui, locul în care mi-am petrecut copilăria. Nimic nu mai e ca în amintirile mele. Clădirile au îmbătrâ­nit și zac coșcovite, fostele magazine s-au transfor­mat în bănci sau farmacii, iar voioșia străzilor de atunci pare că s-a pierdut. Merg la Școala „Grigore Moi­sil”, cândva numită „Școala nr. 8”, unde cu ani în urmă se afla un teren mare de fotbal, pe care se disputau cele mai spectaculoase me­ciuri între cartiere. Intru pe poarta din spatele școlii și văd o curte imensă, plină cu terenuri de joacă. Cândva, aici era un loc viran, cu câteva alei și leagăne pono­site. Acum, cât vezi cu ochii, numai tere­nuri de sport. E vineri după-amiază, orele sunt pe sfârșite, doar câțiva copii mai bat într-un colț o minge de baschet. În dreap­ta se înalță o sală nouă de sport. Acolo trebuie să fie locul pe care îl caut. Pe măsură ce mă apropii, aud tot mai clar tropăit de pași, pe ritmurile sprintene ale unui șlagăr în mare vogă. Intru ușurel și văd în mijlocul sălii zece fetițe vesele, care se mișcă perfect simultan pe ritmul muzicii. Așezate pe trei rânduri, își undu­iesc trupul firav ca niște veritabile acro­bate, cu ochii țintă la cea care pare să di­ri­jeze tot acest mecanism perfect. E fas­cinant să vezi asemenea copile, de nouă, zece ani, mișcându-se cu atâta dexteri­tate, ca niște profesioniste din lumea mare a dansului. Niciun gest de-al lor nu pare mecanic, trăiesc cu o fervoare incre­di­bilă fiecare mișcare, având pe chip o bucurie molipsitoare. Privesc de-a drep­tul uimit și mi se pare oarecum straniu tot ce se întâmplă aici. După mai mult de un an și jumătate de pandemie, restricții și înstrăinare, parcă uitasem cum mai arată bucuria din ochii copiilor.

Se numesc Dya Fun, un nume cunos­cut în toată țara, în lumea dansului pentru copii. Nu există concurs sau festival la care fetele din Ploiești să nu câștige pri­mele locuri pe podium. Auzisem de mult despre ele, citisem în presă despre succe­sele lor și îmi pusesem de mult în gând să le caut, să le cunosc și să le scriu po­ves­tea. Chiar de curând îmi căzuse privi­rea pe un titlu cu litere de-o șchioapă: „Școala de dans «Dya Fun» Ploiești, trei premii la «Festivalul de dans Romania Dance Cup»”. A fost o mare surpriză să aflu că în vremurile astea negre, de pandemie, când oamenii mari țin mâna întinsă și se ascund după mască, iar copiii stau mai mult cu telefonul în mână, fetele din Ploiești nu s-au oprit din perseverența lor, apărân­du-și mai departe statutul de campioane.

Doamna cu codițe

Diana Ionescu-Uță

Astăzi, formația Dya Fun repetă de zor pentru concursurile din toamna acestui an. Sar, se întind, se îndoaie, se mișcă din toate încheieturile, cu o agilitate electrizantă, purtând toate pe chip un surâs cu-adevărat diafan. E clar că mi-au simțit prezența, însă niciuna din ele nu-și clintește privirea de la cea care le conduce dansul. Ea ar trebui să fie Dia, profesoara lor. Pare o fetișcană și ea, poartă părul legat în două codițe împletite, râde și se mișcă odată cu fetele dansatoare, la fel de sprinten, cu aceeași cadență și eleganță. O cheamă Diana Io­nescu-Uță și are 33 de ani. Ea este cea care a inițiat și crescut trupa de dans, sora mai mare a acestor fete, ea le-a învățat primii pași de dans, dar și primii pași în viață. De fapt, dansează odată cu ele și le privește zâmbind, le strigă pe nume atunci când vrea mai mult de la ele, bate din palme și le laudă atunci când e mulțumită, trăiește fiecare gest, fie­care mișcare cu o fervoare de nestăpânit, în timp ce ele, cele zece fetițe, nu o scapă din ochi, luând parcă avânt și energie din privirile ei. Apoi, la final, când muzica se oprește brusc, toate rămân nemiș­cate în aceeași poziție, ca niște statui, cu brațele arcuite și privirea surâ­zătoare. „Bine, bravo!”, strigă Diana, trezindu-le parcă dintr-un vis. Abia acum li se vede oboseala, se întind pe podea, răsu­flă greu, iar zâmbetul de pe chip li s-a cam stins. „Pauză cinci minute, după care dăm interviuri pen­tru «Formula AS». Vorbește cine vrea, povestim despre noi, despre dans. Vorbim firesc, degajat, fără rețineri și emoții, ca niște adevărate cam­pioane. Da?”.

Dansul, ca o adiere

Micuțele campioane

Luiza (12 ani): „Sunt în trupă din clasa întâi. Țin minte când Diana a intrat prima oară în clasă și a întrebat dacă vrea cineva să meargă la o trupă de dans. Am fost foarte entuziasmată, însă părinții nu m-au lăsat. Spuneau că sunt prea micuță. M-au lăsat abia după un an, după ce m-am tot rugat de ei. Și de atunci, nu cred că am lipsit vreodată. Țin minte că la început îmi tremura tot corpul de emo­ție, dar când am început să dansez, am simțit că mă înalț și plutesc, a fost ceva extraordinar. E ceva cu totul deosebit ce facem noi aici, mă simt ca într-o familie. Pot să spun că eu discut cu Diana mai mult decât cu mama. Dacă se întâmplă ceva cu mine și sunt supărată, cu ea vorbesc mai întâi. Îmi trece toată supărarea, pe loc. Diana știe tot ce se întâmplă cu noi. O consider cea mai bună prietenă a mea. E veselă și râde mereu”.

Antonia (12 ani): „Poate mulți oameni cred că este greu să dansezi, dar nu e așa, nu e ceva ce tre­buie învățat, ci doar simțit. La fel ca muzica, dan­sul ne face să avem diferite emoții. Pentru mine, dansul e ca o adiere de vânt, care mă duce către o lume nouă, în care oamenii trăiesc în armonie. La «Dya Fun» sun­tem ca într-o familie, iar Diana e ca sora noastră mai mare. Ne-a învățat să ne deschidem aripile, să ne înțelegem una pe cealaltă, să avem încredere în noi. Ne-a învățat și cum să ne comportăm ca niște veritabile domnișoare, să avem o manieră, o ținută bună a corpului, să ți­nem spatele drept, să ne mișcăm grațios. Sunt fericită că fac parte din «Dya Fun»”.

Deea (12 ani): „De câte ori dansez, simt așa, că mă pierd într-o lume în care mă simt fericită. Țin minte că atunci când a venit pandemia și n-am mai putut ieși din casă, am fost foarte tristă. Aveam niște concursuri programate, dar care s-au anulat. Era totul gol în jurul meu, mă uitam la poze și la filmulețe vechi. Pentru unii copii, poate nu a fost așa de greu, mulți și-au găsit o preocupare în jocuri pe telefon sau calculator. Eu însă nu prea am obiceiul ăsta. Nici școala online nu-mi place deloc. Pentru mine, cel mai important este să mă văd cu cole­gii, să-l văd pe profesor la tablă, cum predă lecția. N-o să uit niciodată ziua de 4 iulie, când ne-am revăzut cu toții, cei de la «Dya Fun», și am ținut un specta­col în lanul de lavandă din Țipărești. N-am cuvinte, a fost minunat. Am purtat pe cap coronițe de spice, împletite cu le­vănțică. După atâtea luni de izolare, ziua asta a fost ca un vis”.

”Dya Fun” în vreme de pandemie

Teo (16 ani): „Eu sunt cea mai mare din trupă, sunt clasa a zecea la Colegiul «Mihai Viteazul» din Ploiești. («A intrat cu media zece!», îmi șoptește Diana la ureche). Vin aici dintr-a șasea. Am petrecut cei mai frumoși ani ai trupei, și chiar dacă sunt acum la liceu, tot continui să vin, ca la a doua mea casă. O ajut pe Diana, mergem la concursuri, le ajutăm pe fetele mai mici. Așa ne-a învățat Diana, să ajutăm și să dăruim. Din 2016, în fiecare an, pe data de 22 martie, ținem un spectacol pentru copiii cu sindrom Down. Ne-am împrietenit, am învățat cum să co­mu­nicăm cu ei. Am câștigat zeci de premii, toată lumea ne laudă, dar niciodată n-am amețit de pe urma succesului. Am învățat să împărțim cu alții din bucuriile noastre și să trăim frumos. Fără «Dya Fun» nu știu care ar fi fost începutul destinu­lui meu. Poate aș fi pierdut mai mult timp pe ta­bletă sau telefon, poate aș fi fost mai tristă. La «Dya Fun» am învățat cum să mă salvez de la toate aceste pericole”.

Toată această aventură frumoasă a început în 2015, atunci când Diana Ionescu a reușit să se an­ga­jeze ca actriță la Teatrul pentru Copii și Tineret din Ploiești. Tocmai absolvise secția de actorie din cadrul Universității „Hyperion”. A început să bată pe la ușile claselor de la școala la care fusese elevă și să le întrebe pe fete dacă nu vor să învețe să dan­seze. La început, au privit-o cu reținere, abia a reușit să convingă pe câteva dintre ele. La prima oră au fost cinci, apoi vreo opt, după o lună au fost 15, iar când toată lumea a înțeles că e o treabă serioasă, trupa de dans «Dya Fun» avea 26 de fete. Apoi Diana s-a gândit să facă și o trupă de teatru. A luat-o de la capăt, mergând din clasă în clasă, până când a reușit să adune încă vreo 17 copii… A pus în scenă piese importante, de „oa­meni mari”, cum îi place să zică. „O noapte furtu­noasă”, „Aten­ție, se filmează”, „Arta conver­sa­ției”. Au în­ceput să participe la concursuri și fes­tivaluri, au venit primele premii, iar după aproa­pe doi ani, «Dya Fun» devenise cea mai premiată și cunoscută trupă de actorie și dans din țară. Însă în martie, anul trecut, toată munca lor părea să se năruie. Pan­demia amenința să pună capăt unui capitol minunat din viața acestor copii. „A fost un moment foarte greu”, po­vestește Diana. „A trebuit să renunț. Erau niște cursuri de contact, la teatru trebuie să vorbești tare, fără mască. A fost și încă mai este un ghimpe în su­fle­tul meu, e vorba de o muncă de șase ani. În 2018, am avut cel mai frumos spec­tacol, cu 40 de copii pe scenă. Stau și mă întreb, oare vor mai veni vreo­­dată momente ca acelea? Cu dan­sul am reușit să ne reve­nim cât de cât, după cele două luni de carantină. La început, au fost doar zece fete cu care am lucrat. La un moment dat, am vrut să renunț. Prin martie, anul ăsta, am vrut să le spun fetelor că ne despărțim. Gata, am zis, cei șase ani de muncă s-au dus pe apa sâmbetei, facem o pauză, până s-or alinia din nou plane­tele favorabil. Obosisem de atâtea ore de muncă în zadar. Concursuri nu prea mai erau, nici spectacole. Le-am scos pe fete în curtea școlii, pregătită să le dau vestea sfârșitului. Era 8 martie, și ele parcă au simțit că ceva nu e bine, mi-au adus flori multe, m-au copleșit cu declarații de dragoste. N-am mai avut putere să le spun nimic. Am mers mai departe. Au mai venit câteva fete noi, am mai luat câteva premii, cele mai importante au fost la un concurs unde au participat 600 de copii din toată țara. Au fost trei stiluri de dans, și fetele mele au câștigat locul întâi la fiecare categorie. Sunt mândră de ele. Cu tea­trul, însă, n-am mai putut face mare lucru. Am doar șase eleve care mai vin și care au câștigat câteva premii la niște con­cursuri de recitări”.

E vineri și în curând se lasă seara. Fetele pleacă, și Diana le însoțește până la ieșire, acolo unde mai mulți părinți așteaptă să mai schimbe două vorbe cu ea. Cam după o jumătate de oră, se întoarce și-mi spune: „Părinții vor să afle de la mine ce mai fac fetele lor. Am deve­nit confidenta lor. Sora mai mare. Sunt multe lucruri pe care mi le spun numai mie. Sunt bucuroasă la culme pentru încrederea lor. Iar părinții știu asta și mă roagă «să intervin» când au de rezolvat vreo problemă!”.

Un legământ împlinit

Din nou campioane

Diana avea trei ani când mama ei a descoperit la ea o anumită imobi­litate ciudată a membrelor. Nu putea să îndoaie brațele și genunchii aproa­pe deloc. „Nu știam să merg de-a bușilea, nu știam să fac nimic cu corpul meu. Atunci mama m-a dus la Palatul Copiilor din Ploiești și m-a înscris la dans clasic, la balet. După un an, mi-am revenit complet, puteam să-mi mișc corpul normal. Dar începuse să-mi placă mult baletul și am continuat să dansez până în clasa a treia. În paralel, am făcut și înot, unde antrenorii ne dopau fără să știe părinții. A fost un scandal de presă pe tema asta atunci. Cert este că sportul mi-a dezvoltat prea mult muscu­latura și visul meu de a deveni balerină s-a năruit. Am renunțat la balet și m-am dus la dansul modern. Acolo a pus ochii pe mine doamna Antoaneta Trifu, directoarea de la Palatul Copiilor, care era pro­fesoară de teatru. Îi plăcea cum zâmbeam cu toți dinții, deși eram cam știrbă, și m-a luat la cursul de actorie. Primul meu rol a fost ursitoarea cea rea. Aveam vocea groasă și mi se cam potriveau roluri de zgripțuroaică. Am stat aproape 16 ani în această minunată trupă. Plecam cu aceiași oameni în tot felul de tabere, la Bușteni sau Năvodari, unde dădeam spectacole în fiecare seară. Am făcut Li­ceul de teatru «Dinu Lipatti» din București și apoi Facultatea de Teatru de la Universitatea «Hype­rion». Acolo am întâl­nit-o pe Maia Morgenstern, care mi-a fost profesoară. Țin minte că la sfârșitul fa­cultății, m-a întrebat ce anu­me detest eu cel mai mult în viață. «Copiii», i-am răs­puns. Nu știu de ce. Așa sim­țeam atunci, eram sinceră. Mi-a zis că dacă vreau să mai vorbească cu mine, să merg la Ploiești și să formez o grupă de copii, și peste un an să o chem și pe ea la un spectacol. Așa am făcut. Am mers la Ploiești, la școala la care am învățat, am cerut o sală și permisiunea să-mi aleg niște copii pentru o trupă de dans și una de actorie. A fost ca o ascultare. N-o făceam cu prea mare drag. Abia după vreo doi ani am început să simt o apro­piere față de copii. Am înțeles asta după o vacanță de vară când nu i-am mai văzut și nu-mi găseam locul nicicum, îmi lipseau foarte mult. Îi trimiteam doamnei Maia filmulețe cu copiii, dar ea nu prea îmi răspundea. Acum vreo trei ani însă, m-a sunat și m-a întrebat care este rețeta mea pentru care mă iubesc așa de mult copiii. «Păi și pe dum­neavoastră vă iubesc studenții», i-am zis. «Nu, Dia­na», mi-a răspuns. «Pe mine mă res­pectă. Pe tine copiii ăia din filmulețele tale te iubesc. Se vede asta în ochii lor». Ăsta a fost semnul că am îndeplinit mi­siu­nea pe care mi-a dat-o”.

Un zâmbet în pandemie

În paralel cu dansul și teatrul, Diana a cochetat puțin și cu politica. La 16 ani, a făcut voluntariat pentru un partid de dreapta, iar mai târziu, grație sincerității ei, care uneori poate să pară chiar ofen­satoare, a câștigat simpatia unui om poli­tic care a luat-o în echipa lui de cam­panie. Devenise consi­liera lui. Ea îl sfă­tuia cum să se îmbrace, îi spunea ce n-a fost bine în aparițiile publice, îl sfătuia cum să se poarte. „Am înțeles repede că în politică tre­buie să aplici multe tehnici din teatru. Îi atrăgeam atenția și atunci când făcea vreo prostie, iar lucrul ăsta nu prea îl face nimeni din preajma oa­me­nilor politici. Majoritatea nu știu decât să laude, să măgulească, crezând că așa se pun bine cu șeful. Eu nu am fost așa, și asta a plăcut. M-a angajat și am lucrat doi ani în echipa lui. E adevărat, câști­gam foarte bine pentru un tânăr de vâr­sta mea, dar îmi ocupa toată viața. Con­si­lier de imagine, time keeper, secretar, eram de toate. Țineam agenda, răs­pun­deam la telefon, învățasem protocolul, coduri. Până într-o zi, când am ajuns acasă plân­gând. M-am privit în oglindă și mi-am dat seama că eu nu mai sunt Diana de altădată, ci un robot. Am spus că nu mai pot, că vreau să mă întorc la teatru, la dans și la copiii mei. Zis și făcut. Mi-am făcut bagajul și m-am întors la Ploiești. Am revenit la școala mea, unde am învățat să scriu, să citesc. I-am reîntâlnit pe prima mea învă­țătoare, pe administratorul școlii, pe portarul din copilăria mea. Am întâlnit oameni mi­nunați, care m-au ajutat să încerc să fac un altfel de educație, cu multă dragoste și în pași de dans. M-au ajutat să mă regăsesc. Să fac pace cu mine. Un câștig uriaș. Bani prea mulți nu câștig. Ba, dimpotrivă, de când a venit pandemia, s-a întâmplat să dau de la mine ca să pot plăti sala de dans. Tot ce contează în viața mea de acum sunt copiii ăștia minunați pe care vreau să-i învăț să trăiască frumos”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian