Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Diligență trasă de șase cai

Munții Vâlcan despart Ardealul de Oltenia, Hunedoara de Gorj și Țara Hațegului de Târgu Jiu. Deloc la modă și prea puțin cunoscuți, ei ascund frumuseți ca la facerea lumii și povești magice. „Drumul poștalioanelor” e una din ele. În cețurile istoriei, pe aici treceau dacii dinspre Sarmi­zegetusa înspre Dunăre, pe aici au tras drum de piatră romanii, ca să cucerească regatul lui Decebal, pe aici au fugit, mai târziu, domnii și boierii munteni înspre Ardeal și Mihai Viteazul spre Transilvania. Pe aici își aveau calea poștalioanele dinspre Balcani spre Viena, pe aici a trecut în caleașcă și Franz Josef, împăratul Austriei, dar, mai presus de toate, trecerea peste Munții Vâlcan a fost „scur­tătura” care i-a ținut legați pe românii din Oltenia cu cei din Ardeal, în ciuda opreliștilor de tot felul. O poveste ispiti­toare, pe urma căreia am pornit într-o dimineață de toamnă, luând-o la pas pe plaiurile vecine cu cerul și cu istoria.

Prima haltă: Merișor

Cum ieși pe dreapta, la Merișor, din șoseaua ce duce dinspre Hațeg spre Petroșani, drumul se în­gustează de-un lat de căruță, acoperit de ramurile uriașe ale copacilor. Un tunel străbătut ici și colo de soarele începutului de noiembrie, care poleiește ultimele frunze cu foiță de aur. De pe aici, de pe la intrarea în Merișor, trebuie că începea să le miroasă a pâine caldă și a plăcinte vizitiilor obosiți ce con­duceau, pe distanțe adeseori uriașe, diligențele ce treceau prin Pasul Vâlcan, din Transilvania, înspre Țara Românească și mai departe către Stam­bul. În Merișor erau hanuri pentru mân­care, odihnă și schimb de cai. Până încoace, în urmă cu vreo două sute de ani, când „tra­ficul” dinspre nord spre sud s-a mutat pe Valea Jiului, trecerea dinspre Țara Hațegului spre Gorj s-a făcut peste Munții Vâlcan, pe „Drumul dili­gențelor”, „Drumul neamțului” sau „Drumul regelui”, cum a fost numit în diverse epoci. Astăzi, în Merișor, el seamănă mai degrabă cu o uliță lată ce trece prin fața unei bisericuțe înconjurate de-un cimitir cu nume ciudate, scri­jelite pe crucile înnegrite de timp. Nu de­parte, ruinele unui han părăsit amintesc de vremurile trecute. Peste drum, în desișul pădu­rii, niște pietre aruncate ici-colo indică locul fostelor grajduri unde se făcea schimbul de cai. Locul e larg, să încapă vreo trei diligențe. Cât timp grăjdarii se ocupau de pregătirea trăsu­rilor, vizitiii, călătorii și jan­dar­mii ce-i însoțeau își trăgeau sufletul la o mâncare fierbinte în cămările primitoare ale hanului. Și la o pălincă tare ca focul, dacă rămâneau să înnopteze în Merișor…

Peste ruine astăzi stăpânește doar vântul. Vântul, pe care dacă știi să-l asculți, aduce cu el larma vremurilor trecute, cu mușterii obo­siți dar bucuroși de bucate, vorbind între ei într-un amestec de limbi străine pe care numai prin marile hanuri îl puteai auzi… Mintea scrie povești. Ce han frumos s-ar putea face aici, ce turism ar putea învia, dacă drumul până în Gorj, peste Munții Vâlcan, ar fi asfal­tat… Este, dar numai pe jumătate: partea din­spre nord, a Ardealului…

„Fantina Radu”

După Merișor, pe Drumul diligențelor, ur­mează localitatea Vulcan (nume celebru, al mine­ritului de pe Valea Jiului). Abia de la Vulcan în sus începea urcușul spre Pasul Vâlcan, spre granița aflată la 1.600 de metri! Aventura adevărată abia acum începe, și ni-l luăm drept ghid pe domnul Emil Părău, prietenul și călăuza noastră neîntrecută prin tărâmurile cu adevărat fabuloase ale Văii Jiului.

„Drumul diligențelor” naște o poveste la fiecare colț de pădure. În torsul molcom al mașinii, care urcă pantele abrupte, pe drumul proaspăt asfaltat de hunedoreni, ajungem, pe nesimțite, în fața fostului pichet al grănicerilor imperiali. Peste fundația de odinioară, punct strategic de pe vremea Împărătesei Maria Tereza, astăzi s-a ridicat un hotel. De aici, de la „Belvedere”, vezi, în vale, la poalele pădurilor traversate de două teleschiuri moderne, Vulcanul, Lupeniul, Petrila, Petroșaniul și Aninoasa. Frumu­sețea priveliștii acoperă tristețea locului în care triumfa, cândva, mineritul. În fața fostului pichet, Emil Părău ne arată un mic izvor: „E singurul loc de pe harta iozefină, de la 1770, a vechiului «Drum al diligențelor» care apare scris în românește: «Fân­tâna lui Radu»!”. Istoria acestui drum, punte mile­nară între valahii de dincoace și de dincolo de Car­pați, a fost atât de „vechi românească” încât, în plină epocă de opresiune a iobagilor, funcționarii imperiali n-au avut încotro și au trebuit să treacă pe însemnările lor topografice numele românesc al locului: „Fantina Radu”! Ca să întărească istoria, Emil Părău (un adevărat mecena al Văii Jiului) a înăl­țat, chiar lângă fântână, o statuie de marmură albă a lui Mihai Viteazul. „De numele său sunt legate mai multe legende locale. Dar, dincolo de legendă, istoria consemnează, negru pe alb, că Mihai Vodă Viteazul a trecut pe drumul de culme dintre Gorj și Ardeal cel puțin de două ori”.

Dinspre Oltenia spre Ardeal

Reporterul Ciprian Rus, în tranșeele din Pasul Vâlcan

Ca să refaci ultimul drum al lui Mihai Viteazul, trebuie să urci Vâlcanul dinspre Gorj spre Ardeal. Ultimul sat de sub munte e Schela. Pe partea oltenească nu există asfalt. E drum de pământ și de piatră, agă­țat de munte pieptiș. Mi-l imaginez pe voie­vod în­demnându-și calul pe panta pie­zișă, flancat de oamenii lui de încredere. Se vor fi împlinit doi-trei ani de când o ține din marș în marș, din campanie în cam­panie, din bătălie în bătălie. După ce se înstăpânise, prin forța armelor, peste cele trei țări române, Mihai e încolțit din toate părțile. Nici polonezii, nici turcii, nici un­gurii și nici nemții nu și-i doreau pe români uniți! Rămas singur, înconjurat de o mână de apropiați și de câteva mii de mer­cenari, Mihai încearcă o nebunie: să tra­verseze Ardealul, să ajungă la Viena și-apoi la Praga, ca să-l convingă pe Împăratul Ru­dolf al II-lea de planul său anti-otoman. Cum pericolele îl pășteau pe tot locul, hotărăște să o ia prin Pasul Vâlcan, ca să iasă spre Deva.

Cota 1.600, exact pe granița dintre Ardeal și Țara Românească, venind din­spre sud. De aici, de sus, de pe plaiurile aflate la o palmă de cer, Retezatul se vede masiv și acoperit, deja, de zăpezică. Do­cumentarea se schimbă în imaginație. Îl văd pe Vodă Mihai coborând de pe cal, pentru a se bucura de priveliștea Transil­vaniei. Cu siguranță că visul unirii izvora și din frumusețea dumnezeiască a țării căreia visa să îi fie stăpân. Făuritorii isto­riei au, cu siguranță, și ei, clipe de tresăriri sufletești, care să le întărească curajul. Iar acolo, sus, pe Munții Vâlcan, în fața lui se întindea para­disul. Cu ochii lăcrimând, șfichiuiți de vântul rece, Mihai urcă pe cal și-l ține așa, nemișcat. Începe drumul cel mai lung al vieții sale, și numai Dum­nezeu știe dacă va mai vedea vreodată țara cuprinsă într-o privire, cât să încapă în visul său.

„Poiana lui Mihai”

Cu doi ani înainte, în 1598, Mihai mai trecuse Vâlcanul, când cucerise Transilvania. Își lăsase jos, în Gorj, grosul trupelor, și în fruntea unei cete de că­pitani, pornise în recunoaștere. La un moment dat, imediat după ieșirea din Schela, Mihai se rupe de-ai lui și o ia în galop, strunindu-și armăsarul pe panta abruptă. Ajuns sus, într-o poieniță, Mihai simte că armăsarul dă urme de slăbiciune. Până să vină din urmă și restul trupei, bidiviul voievodului își dă ultima suflare. Mihai îi sapă o groapă, chiar acolo, în inima muntelui. Apoi, temător de semn rău, se întoarce în sat și schimbă planul de atac. „Poiana lui Mihai” se numește, de atunci, locul în care Mihai și-a îngropat calul. O poiană înconjurată, roată, de pădure, ca un vechi templu dacic, în mij­locul căruia, în perioada interbelică, s-a ridicat un monument închinat domnitorului.

„Greu la deal cu boii mici!”, ne spune, în glumă, un cioban care-și paște vacile în Poiana lui Mihai. Bucuros că are cu cine vorbi, se sprijină în toiag și privește în zare. „Loc mai fain ca aici nu găsești cât îi umbla! După mine, îi cel mai fain loc de pe «Dru­mul lui Mihai». Ui’ ce culori sunt acu­ma, toamna! Apăi, primăvara, ce frumusețe, vara, cum miroase câmpul a flori, iarna se vede tot plaiul alb, până încolo, cătră Retezat. Păntru noi, drumul ăsta nu-i nici «Drumul neamțului», nici «Drumul diligen­țelor», pentru noi, drumul ăsta îi «Drumul lui Mi­hai»”, spune omul, apoi se ia cu ale lui, cău­tându-și niște vite pierdute prin pădure.

Drumul fraților

Mihai Viteazul

Jos, în capul satului Schela, oamenii se strâng pe la porți, bucuroși de oaspeți, gata să aju­te cu un sfat, să împartă cu noi un ciorchine de strugure rupt din via din dosul casei. Așa îl vor fi primit sătenii din Schela Gor­jului și pe Mihai Vodă: cu inima deschisă, în frunte cu preo­tul ortodox. Cine să știe mai bine ca ei drumul către Ardeal, „drumul fraților”, pe care îl tre­ceau, de când lu­mea, către me­gieșii lor hațe­gani, fără să țină seamă nici de granițe, nici de grăniceri. „De când lumea și pământul, noi ne-am ținut de frați cu ăi de păstă Vâlcan”, spune un bătrân. „De fapt, suntem chiar frați, că nu-i fa­milie aici, la noi, care să nu aibă rude pe partea ailaltă a muntelui. Pe vremuri, când erau nedei, apăi venea lumea și dintr-o parte, și din cealaltă. Am un unchi bătrân în Vulcan și, de când îl știu, de 50 de ani, omul numai păstă munte o venit la noi, c-o fost de muncă, c-o fost de petrecere, c-o fost vară, c-o fost iarnă, n-o știut altu drum”. „Ni­căieri nu se poate vedea mai bine legătura asta ca aici, peste Pasul Vâlcan”, spu­ne ghidul nostru, Emil Părău. „Avem o însemnare a unui topograf din armata habsburgică, care spune că ambele văi ale râului Jiu aparțin districtului Hațeg, a cărui elită nobiliară, precum și țăranii aces­tora, au sălașele aici, în sud. Nu­mărase peste 1.000 de sălașe în care țăranii își duceau vitele și oile, pe care le țineau, vara, sus la munte. Imaginați-vă cât unt, câtă brânză și câtă untură se făceau aici, și totul mergea spre Tran­sil­vania, unde era cererea mare. Imaginați-vă ce animație a fost pe aici, ca să scapi atâta amar de animale și de marfă de vigilența grănicerilor. S-a circulat, mai mult ca sigur, prin «vama cucului», cum se zice, pe trasee numai de local­nici știute. Legătura asta vie a ținut tare conștiința româ­nească”.

Cu copiii în traistă

Dar mai era un „trafic”, de data asta, dinspre Ardeal spre Țara Ro­mânească, despre care Emil Părău îmi vorbește cu multă emo­ție: „Tot căutând povești despre isto­ria acestui drum bi­necu­vân­tat pentru lumea româneas­că, am aflat detalii impresionante, de la cei bă­trâni. Îmi poves­teau unii că, în anii de dinainte de Unire, când prigoana împotriva bise­ricii ortodoxe era foarte mare, oamenii din zona Ha­țegului își ascundeau co­piii mici în băsălăgi și treceau cu ei muntele, în căruțe, prin Pasul Vâl­can, până dincolo, în Ol­tenia, la Mânăstirea Lai­nici, la Schitul Locurele sau pe la bisericile din sa­tele gorjene, ca și-i boteze după datina stră­bună”.

„Dacă nu era credința asta atât de mare în inima oamenilor și dacă sen­timentul ăsta de frăție nu era atât de puternic, ar fi luptat cu atâta îndârjire soldații noștri în primul război mondial, în luptele crâncene din Pasul Vâlcan, visând la Reîntregire?!”. Cu mâna întinsă, Emil Părău arată, din loc în loc, urmele, ca niște răni cicatrizate, ale tranșeelor din care soldații noștri au atacat la baionetă dușmanul, ca să pătrundă în Ardeal, la românii care îi așteptau de sute și sute de ani. „Oamenii de pe-aici, de prin sate, care știau bine Pasul Vâlcan, au fost cei care au dus, pe cărări secrete, armatele noastre în spatele liniilor inamice. Unii au plă­tit cu viața aceste acte de eroism, când nemții și autro-ungarii au împins frontul îna­poi”. 1.500 de soldați români au plătit cu viața în luptele din Pasul Vâlcan. O cru­ce mare, din mar­mu­ră, a fost ridicată la cota 1.600, în punctul cel mai înalt al „Drumului lui Mihai”, pentru a le veghea somnul de veci. În fie­care an, mii de români, de pe cele două părți ale Vâlcanului, se strâng și fac o slujbă mare, în amin­tirea eroilor.

„La Trântitură” cu Franz Josef

Franz Josef, cu câțiva ani înainte de vizita în Transilvania

E toamnă, seara se lasă devreme, și am bătut deja, din ambele părți, „Drumul diligențelor”, în căutarea istoriilor de altădată. Dar Emil Părău ține să ne mai arate un loc. Simte că povestea pe care a lăsat-o dinadins la sfârșit întregește, cumva, imagi­nea românului care a ignorat, vreme de o mie de ani, granița trasă între cei de același neam, din Ardeal și din Țara Românească. Pornim spre un loc numit „La Trântitură”. „În 1773, pe când era încă regent, Franz Josef s-a încumetat și el să vină pe aici, vrăjit de poveștile despre frumusețea acestui drum. A trecut pe la punctul de graniță, s-a pus la curent cu doleanțele soldaților, și-a notat, cu mare se­riozitate, tot ce a observat pe drum sau în discuțiile cu oamenii. Când s-a lăsat seara, a poruncit să înnopteze în casa unui țăran, la Livadia. Nu și-a dorit să tragă la vreun hotel, a vrut să știe care e viața românului. A notat apoi în jurnal despre călătoria în Valea Jiului, cea mai prețioasă sursă de informații despre «drumul poștalioane­lor»”. „La final, după ce a ajuns aici sus, în Pasul Vâlcan, a ținut morțiș să treacă și în Țara Românească. Era curios să vadă cum e dincolo de graniță. Pe drum a dat pes­te un cioban, pe numele său Petrilean, care-și păștea oile. M-am interesat la ar­hive, iar familia Petrilean chiar a trăit în zonă pe vremea aia, deci, nu e doar așa, o legendă! Petrilean ăsta era un tip vânjos. Franz Josef avea și el la 1.80 și ceva, era bine făcut. Și i-a zis împăratul ciobanului să facă o trântă cu el. Cei din garda lui Jo­sef i-au spus lui Petrilean cu cine are a face, să o lase mai ușor și să se dea bătut. Dar cio­banul s-a opus: «Apăi, dacă-i luptă, luptă dreaptă să hie!». Și s-or luat la trântă, și Petrilean numa’ ce-o dat o dată de pământ cu prințul! Or sărit gărzile pe el, dar Josef i-a oprit din scurt. „Lăsați-l, lăsați-l, că acum pricep și eu cum sunt româ­nii. Înțeleg de ce se zice că ei se trag din daci…”.

În loc de epilog

Locul unde se termină asfaltul pus de hunedoreni

V-am spus o poveste care-ar fi bine să devină realitate, „Drumul diligențelor” poate intra pe lista marilor atracții turistice ale Româ­niei. Un „mic” impediment stă în calea acestui vis: drumul peste Vâl­can e asfaltat doar pe partea care ține de județul Hunedoara. Gorjul stă la colț, printre corigenți. Oltenii promit deja de 5 ani să asfalteze drumul lung de numai 15 kilometri, dar nu se întâmplă nimic. Umblă zvonuri că lucrările ar putea începe primăvara viitoare. Bine ar fi! As­faltul Gorjului ar fi o faptă de-a dreptul istorică!

***

„Drumul poștalioanelor” pe harta iozefină

„Harta senzitivă a Marelui Principat al Transilvaniei”, realizată între 1769 și 1773, ne oferă detalii de mare finețe despre cum mergea „Drumul diligențelor” în epocă. Venind dinspre Hațeg, drumul trece de la Crivadia (Krivadia, în original), prin Pasul Dealu Babii (931 m), coboară pe pârâul Crividia și, trecând Jiul de Vest, ajunge la Vulcan Pas, cătunul în care lo­cuiau funcționarii imperiali și grănicerii cu familiile lor. Aici era și vama, și poșta de schimb a cailor. De aici se urca spre Pasul Vâlcan, tre­când pe la postul de iarnă (Winter Post), postul de vară (Sommer Post) și „Fantina Radu”, până pe culmea Adler („vultur”, în lim­ba germană), la 1.621 de metri. Din acest punct, drumul cobora în Gorj, prin cătunul Buliga și Vama Veche, la Schela și, de acolo, spre Târgu Jiu.

Nălucile din Pasul Vâlcan

Lupte în tranșeele Pasului Vâlcan

Pasul Vâlcan a fost, la începutul secolului trecut, scena unor teribile bătălii din Războiul de Reîn­tregire: 1.500 de soldați români și-a găsit sfârșitul în Pasul Vâlcan și, în total, peste 5.000 în luptele din întreaga Vale a Jiului! Pe munte sunt încă vizibile tranșeele din Primul Război Mondial, punctele de tragere ale mitralierelor, dar și locul fostelor cazemate improvizate ale ofi­țerilor. Iar anii trecuți, istoricii au descoperit la fața locului urme impresionante ale luptelor „la baionetă” dintre soldații români și cei ger­mano-austro-ungari. „Sunt oameni în zona noas­tră care și acum mai văd mărșăluind, noaptea, gru­puri de soldați, în uniforme din Primul Război Mondial”, spune Emil Părău. Chiar un cunoscut de-al său a avut o astfel de viziune, însoțită de tot felul de manifestări supranaturale. Pentru liniș­tea sufletelor celor căzuți în lupte, Emil Părău a ridicat mai multe cruci în locurile bă­tăliilor. În Pasul Vâlcan, în fiecare an, în jurul sărbătorii de Sfântă Mărie, se țin slujbe pentru mântuirea sufletelor celor ce și-au găsit tragicul sfârșit pe fosta graniță dintre provinciile româ­nești.

Erwin Rommel: laudă soldatului român

Erwin Rommel în tranșeele Primului Război Mondial

Binecunoscutul Erwin Rommel, feldmareșal german în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, avea doar 25 de ani și era locotenent în timpul conflagrației din 1916. Alături de Batalionul „Alpen Korps Wurttenberg”, Rommel a fost mobilizat în Transilvania, unde avea de apărat pozițiile germano-austro-ungare din zona Lupeni – Vulcan. „Priveliștea muntelui era absolut minunată”, notează Rommel, refe­rindu-se la înălțimile Vâlcani, Muncel și Straja, în cartea sa, „Infanteria atacă”. Viitorul feldmareșal vorbește laudativ despre adversarii români pe care i-a avut în față: „Am fost obligați să purtăm lupte deosebit de grele și să ne străduim să ne păstrăm pozițiile ocupate. Soldatul român a dovedit că este foarte bun luptător. Am luat foarte puțini prizonieri, deoarece românii au o abilitate remarcabilă în a se strecura în as­cunzișurile lor”.

Jules Verne și Pasul Vâlcan

Castelul din Carpați

În cunoscutul său roman „Castelul din Carpați”, faimosul scriitor francez Jules Verne pla­sează începutul acțiunii chiar în zona Pasului Vâlcan. „De pe platforma superioară a don­jonului, poţi cuprinde cu ochii priveliştea întregului ţinut. În spate, unduieşte lanţul înalt, atât de capricios ramificat, care marchează frontiera cu Valahia. În faţă se cască sinuosul defileu Vulcan, singurul drum practi­cabil dintre provincii. Apoi, în fundal, o admirabilă suprapunere de creste, împădurite la poale, aride în vârf, dominată de piscurile abrupte ale Retezatului şi Parângului”.

Jules Verne

Dovadă că legăturile puternice dintre cele două provincii românești îi erau cu­noscute, prozatorul atribuie „castelul” din Carpații ardeleni unor boieri gorjeni! „Baronii de Gorj erau stăpâni peste întreg ţinutul, din timpuri imemoriale. Au luptat împotriva ungurilor, a saşilor, a secuilor, numele lor apare în «doinele» în care se perpe­tuează amintirea acestor vremuri de urgie. Trei călcâie i-au strivit, dar nu şi-au pierdut nădejdea de a se scutura de jug valahii aceştia din Tran­silvania. Viitorul este al lor şi repetă, cu o încredere de nezdruncinat, aceste cuvinte în care se concen­trează toate aspiraţiile lor: «Româ­nul nu piere!»”, scrie Jules Verne. „Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, ultimul reprezentant al nobililor de Gorj rămăsese baronul Radu”, mai notează pro­zatorul francez, cu trimitere clară spre „Fantina Radu” din harta iozefină pe care, mai mult ca sigur, o studiase.

Ofranda grecilor

Bustul lui Macedon

Mărturiile arheologice vorbesc despre o locuire foarte veche, încă din epoca pietrei, a regiunii din jurul Pasului Vâlcan. La nord de Pas, în Peștera Belona, au fost descoperite ma­teriale ceramice aparținând culturii Coțo­feni, iar la baza acesteia se mai puteau vedea, la început de secol XX, urme de dimensiunea unor case cu etaj ale spălătoriilor de aur, legate de exploatările aurifere din vremea comunei primitive. Istoricul Teglas Gabor credea că grecii, pentru a putea ajunge în zona auriferă a Munților Apuseni, folo­seau traseul Pasului Vâlcan. Afirmația e dovedită de descoperirea, în 1879, a unui bust de bronz aurit, care pare să fi fost o ofrandă. Lucrarea înfățișează un luptător cu coif și scut, este atribuită sculptorului elenist Lysippos și îl reprezintă pe Alexandru Macedon.

Ciprian Rus

Jurnalist, trainer şi analist media. A debutat în 1997 şi a activat în presa studenţească până în 2001, după care şi-a continuat activitatea la „Monitorul de Cluj”, unde a fost, pe rând, reporter, editor şi redactor-şef. În 2008, a fost recrutat în cadrul trustului Ringier, ca redactor-şef al publicaţiei „Compact”, apoi ca online content manager al site-ului capital.ro şi ca redactor-şef adjunct al săptămânalului „Capital”. Din 2010 este reporter la săptămânalul „Formula AS”.

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian