Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Ion Biriș

Ion s-a trezit înainte să cânte cocoșii. A rămas o vreme cu mâinile pe genunchi și tălpile pe podea, doar ca să fie sigur că a isprăvit tot ce a avut de visat în noaptea aceea. Apoi a aprins candela. O flacără mică și gălbuie a luminat peretele odăii și a făcut ca acolo, lângă fereastra de la răsărit, să apară Mai­ca Domnului cu Pruncul în brațe. Ion și-a împreunat degetele, a atins podeaua cu ele, în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. A șoptit rugă­ciunea, a spus amin. Abia atunci au cântat cocoșii, iar prima geană de lumină a intrat și ea în odaie, zgribulită și neîncepută. Odată cu cocoșii și lumina, s-a trezit și Ana. Și-a spus și ea rugăciunea, apoi a luat vă­traiul, a îndepărtat cenușa de peste jar, l-a făcut să sclipească. Peste roșul acela moc­nit, a așezat vreascuri de brad, iar peste ele, un butuc mic, de fag. Câteva flăcări răzlețe au învăluit lemnele și le-au făcut să tros­nească, la fel cum au trosnit scândurile podelei sub pașii lui Ion. Bărbatul a deschis ușa casei: un frig sticlos i-a umplut pieptul, cu toate stelele reci ale unei nopți de iarnă. Undeva, departe, a lătrat un câine, undeva, aproape, a mai cântat un cocoș. Ion s-a mai închinat o dată. A luat cu el toată liniștea lumii: vântul încremenit printre crengile desfrunzite, pădurea de gheață, gâlmele de întuneric ale dealurilor, fumul molcom de pe hornurile caselor, zăpada uriașă, strălu­cind albastru. A intrat în casă, și-a spălat pieptul și față cu apa rece ca gheața, s-a șters cu ștergarul de pânză. Ana i-a adus hainele de sărbătoare. S-a îm­bră­cat Ion. Mai întâi cioarecii groși – pantalonii li­piți de picior, croiți din șubi de lână; apoi, pe dea­supra, ciorapii fără talpă, țesuți cu motive naționale; apoi ghetele bune, din piele de porc, unse cu untură; cămașa lungă până la genunchi, cusută din pânză de in, încinsă cu un brâu din piele; a urmat lăibă­ruțul, iar pe deasupra, șuba de iarnă, fă­cută și ea din lână. O bucată de brânză, slană, ouă, pită și o sti­cluță de pălincă din cea bună, de prună, i-a pus Ana în traistă. „Pe asta să n-o gați prea iute”, i-a spus fe­meia. „Fii pe pace, Ană”, i-a răspuns bărba­tul. A luat-o în brațe, a strâns-o, a ridi­cat-o dea­­supra podelei, a rotit-o ușor, de jur împrejur. A chicotit Ana: „Dă-mă jos, măi, Ioanie, dă-mă jos când îți spun!”. „Apăi, că asta nu-i după vre­rea ta”, i-a zis Ion râzând. Lu­mina abia a răz­bit peste sat, când bărba­tul și-a pus pe cap cușma din piele de oaie, a luat duba din cui și-a pășit prin zăpada uria­șă, neîn­ce­pută. S-a oprit la prima casă, a scos un șuierat ascuțit, să potolească du­lăii, apoi a strigat lung, din tot piep­tul: „Mitruuuuț! Hai­da-ncoa, Mi­truț, hăăăi!” „Acu, Ioa­nie… Numa’ să dez­leg iapa!”. Mitruț a ieșit și el în hainele de sărbătoare, ținând ca­lul de căpăstru. S-au privit în ochi, s-au strâns în brațe. „No, unie merem mai depar­te?”, a întrebat Mitruț; „Hai la Aron mai întâi, și om opri după și la Simi­nic, că de ăilalți vorbit-am să ne vedem la bise­rică!”, a răs­puns Ion.

Ana și Ion Biriș

Casă cu casă, om cu om, bărbații din Almaș-Să­liște au ajuns, cu traista pe umăr și dubele în mâini, în curtea bisericii lor de lemn. S-au strâns împreună, iar bucuria a îmblânzit gerul. „Ptiu, mama lui de frig”, a spus Siminic, tropăind din cizme pe poteca înghețată. „Stai locului, mă, și ia o gură de tărie, să-ți mai vii-n simțiri”, a râs Ion, și i-a întins sticla cu pălincă de prune. „Apăi, că bună o faci măi, Ioa­nie”, a râs Siminic: „Și la urs, dacă îi dai o gură d-asta, te iartă și te face preten!” „No, mă, Siminic, acuma tu ești ursu’ meu, hai, joa­că o țâră, să te văd!”.

Bărbații râd și lovesc în dube, iar curtea bise­ricii răsună de un duruit, care crește, tot crește, se pre­schimbă într-un vârtej care urcă până la cer, se face roată și pleacă apoi peste sat, peste păduri, peste dealuri, tot mai de­parte, până la Mureș, până la câmpiile cele mari, un­de se răsfiră într-un abur de ceață.

Lumea întreagă s-a umplut de sunetul dubelor. Cerurile s-au deschis, un soare de grâu s-a arătat lumii. E timpul ca oamenii să se despartă în cete. 10 bărbați pe valea râului, în jos, spre Godinești; 10 spre apus, spre Micănești și Almășel; Ion, Mi­truț, Aron, Vălean, Siminic și alți 5, în sus, în munte, spre miazănoapte, spre Deleni și Brășeu. Trei cete de dubași, trei văi de colindat. Lângă oa­menii cu to­be, se alătură și suflătorii din fanfara de alămuri. Alte 14 suflete. Toți bărbații în putere din Almaș-Săliște. Văile pline de zăpadă se umplu de răpăitul lor. O incantație vră­jită, menită să alunge fiarele sălbatice și duhurile piezișe, duhuri în care oamenii de aici încă mai cred. S-au deschis cerurile și sunt pline de lumină. Nu se putea altfel. În fiecare an, de veacuri, aici, în Almaș-Săliște, în ziua de Crăciun, a fost mereu la fel. „Rrum, rrum, rrum! Dă pe dubă cât de tare, să răsune gheața-n vale, să ne aude oareș­ca’, să deschidă vranița!”.

Cu Siminic, Mitruț și Aron

Au plecat. Cântecul tobelor a alungat toată sin­gu­rătatea lumii și a adus în loc bucuria. Bucuria naș­­terii Domnului, bucu­ria unui Prunc care ne va lu­­­mina viețile cu iubire. Rrum, rrum, rrum rum rum! Duba îmblânzește frigul și stihiile. Cetele de dubași se vor revedea abia la noapte, tot aici, în curtea bisericii. Va veni tot satul: femei, copii, băr­bați. Fiecare dubaș va scoa­te din traista atârnată de cal răsplata pentru colind: co­laci, câr­nați, coaste, slă­nină, mere… Totul lao­laltă, totul îm­pre­ună. Vor sta la masă bogați și nevoiași, vor sorbi zama dubii, ca să se încălzească du­pă tot frigul îndu­rat. Apoi vor mânca leve­șul pregătit de femei: colaci la cuptor, tă­iați în felii unse cu untură, împreună cu carne de porc afu­mată. Și vor juca până-n zori. Așa a fost an de an în Almaș-Săliște, așa va fi, poate, și anul ăsta. Pentru că de o vreme, oamenii sunt din ce în ce mai puțini. Ion, însă, e încă aici. Va colinda și de acest Crăciun, la 81 de ani, câți are acum. Se va trezi înaintea cocoșilor, va îmbrăca veș­min­tele de săr­bătoare și va ieși în frig, cu duba în mână și traista pe umăr, să strige la Mitruț al lui Persida. Doar Ana nu va mai fi lângă el, s-o strângă în brațe. În ultima vreme, oa­menii pleacă din sat. Unii pentru un timp, alții, precum Ana, femeia lui Ion Biriș din Al­maș-Săliște, pentru totdeauna.

Liniștea din Almaș-Săliște

Dubașii din Almaș-Săliște

Dintre toate satele României, Almaș-Săliște e cel mai vestit când vine vorba de colin­dul cu duba. E de mirare, pentru un loc atât de ascuns pe harta țării. Ca să ajungi, trebuie să lași în urmă drumul național, chiar la hotarul dintre jude­țele Hunedoara și Arad, iar din cen­trul comunei Zam, să urci 12 kilo­metri pe valea râului Almaș, până aici, unde as­faltul se sfârșește. O vale fermecată, plină de biserici străvechi de lemn, des­pre care am mai scris în paginile revistei noastre. Un capăt al lumii, așa cum o știm. Mai departe, e lumea cea neștiută, culmile împă­du­rite ale Țării Zaran­dului, cu cătune uitate, cărora ci­vi­lizația le-a pierdut urma. În oricare altă zi din an, de aici, din Almaș-Să­liște, începe cu ade­vărat liniștea. Nu și acum, de Cră­ciun. Pentru că locul ăsta, de când e lumea, a fost și a ră­mas satul duba­și­lor. Colindele lor au fost înregis­trate la radio, vestind lumii întregi bucuria Crăciunului. În martie 1940, Nicolae Iorga i-a primit la „Institutul de Isto­rie Uni­versală”, vrăjit de co­moara pe care oamenii aceștia, veniți de la atâta amar de depărtare, au purtat-o cu ei până la Bucu­rești, în ritmul magic al dubelor. De atunci, de la acele prime înregistrări, li s-a dus vestea nu doar în țară, ci în lumea întreagă. Până și din Japonia și America au sosit antropologi, pe Valea Mureșului în sus, ca să audă și să simtă cu ochii și inima lor minunea colindului la dubă. Lumea a tot aflat de ei, dar viața lor nu s-a schimbat în bine. Dimpotrivă. Astăzi, în Almaș-Săliște, școa­la și dispensarul sunt doar niște ruine. Până și ma­gazinul s-a închis. Doar 84 de suflete mai trăiesc în sat. Mai bine de 400 lo­cuiau în trecut. Biserica, însă, le-a rămas. Nu se putea altfel. Și le-au mai ră­mas și dubele, și colin­dele, și bucuria.

O poveste tare lungă, cum bați duba, într-o dungă

Prima pagină dintr-un caiet de colinde

Pentru că bucurie văd în ochii lui Ion Biriș, atunci când mă primește în casa sa. „Oți vinit să luați o dubă de la mine, hăi?”, mă întreabă. „Nu. Am venit doar să-mi vorbiți despre ele”, răspund. Pentru că un lucru e sigur: Ion Biriș a fost și a rămas cel mai faimos meșter de dube al României. „Ioan Bocșa, cântărețu’, o colindat tăăăte satele să afle o dubă fă­cută cum trăbă, și până n-o ajuns la mine, n-o aflat! Uitați: unde v-ați așezat acu, o stat și el, când o vinit la mine!”. Fața îi strălucește de bucu­rie, ca a unui om care știe că a făcut ceva în viață. „Nu-s cu bani dubele mele. Fiecare lasă, dacă vrea să lase, cât i-a fi vrerea. Io duba o dau cui are tre­bu­in­ță de ea. Și mă mai uit și la sufletul omului, să văz: o merită, au ba? Și ziceți că n-ați venit să luați, doar să ascultați? Apăi, că povestea mea e lungă, cum bați duba, într-o dungă.” Ion Biriș zâmbește iar: zâmbetul curat al unui om care a îm­plinit 81 de ani.

În urmă cu 70 de ani, Ion Biriș, copil, a ajuns cu tatăl său până în cătunul Gura Negurii. „Tot pe vale, în sus, cum te duci. Abia tri căși își mai poartă fumurile azi acolo…”. Bărbatul a rămas să se toc­mească cu un bătrân pentru câțiva saci de tărâțe. Copilul a dat roată casei, a mângâiat câinii, apoi, în șopru, a găsit un cuib de rândunele și le-a tot urmă­rit zborul, până când a obosit. Tatăl său terminase ce avea de vorbit, dar bătrânul venise cu o sticlă de țuică și două pahare. Ion a oftat. Știa că mai avea de stat. „Eh, și cum mi se lungeau mie urechile de așteptat, acolo, în șoprul cela, aninată de grindă, am văzut-o: cea mai frumoasă dubă din câte erau pe lume! Am dat-o jos din cui și am cercetat-o pe toate părțile. Odată că era cioplită din buturugă de salcă, iar pielea de pe ea era piele de capră, legată bine, cu fir de cânepă. Așa frumusețe de dubă io nu mai aflasem în tătă viața me! Celelalte de le știam erau rău făcute, din sită, din tablă, din ce-o fi să fie, dubă să iasă! Am învățat-o pe din-afară, de cât am privit-o! A trebuit tată-meu să tra­gă de mine, să merem acas, că eu nu mă mai dă­deam dus din șoprul cela! Apăi, că și în vis, în noap­tea ceea, mi-o apărut duba din Gura Negu­rii!”. Dis-de-dimineață, copilul a știut ce are de făcut. A plecat cu securea în mână, pe râu, în sus, unde știa că se află o salcie bătrână, buturugoasă. „Ce vă mirați așa?! De la 8 ani, tăt cu săcurea-n mână eram, cu tata, la pădure! Că viața, prin părțile noastre, așa o fost. Bani de pită, când ajungeam la Căzănești, la magazin, aveam, da’ de salămuri, de ciocolăți sau jucării, n-or fost niciodată în copilăria me! La 14 ani, să știți, lucram între munți, la drumuri! Ăi”, spune Ion Biriș și zâmbește, cât să înțeleg că a răzbit mai de­parte prin viață cu bucuria întreagă.

Copilul meșter și lemnele cântătoare

Biserica din Almaș-Săliște, locul adunării dubașilor

A dat jos salcia scorburoasă. A dus-o acasă. S-a tot rotit în jurul ei, s-a scărpinat în creștetul capului, apoi, cu un sfredel, a început să scobească de-a roata, gaură lângă gaură, ca să scoată dinăuntru mie­zul lemnului. „Ăăăi, cât m-am chinuit! De unde să fi avut uneltele pe care le am azi?! Tăt cu mână de copil, cu chiu și vai, am umblat la salca aia, să scot din ea duba! Dacă n-aveam che­mare, mă lăsam pă­gubaș! Da’ a dat Dom­nul și am răzbit! Prima mea dubă! O țâr cam șui era, da’ tot cea mai faină dubă din Almaș făcu­sem! Apăi, că la 12 ani, eram cel mai mare meș­ter din Țara ista a Za­ran­dului. Mereu veneau oameni la poartă la noi să strige: «Copile, fă, mă, și mie, dubă d-aia faină!». Și făceam! Tăt cu vremea, am învățat să le fac ca la biblie. Că duba dintâi făină s-o făcut, de la cariile ce le purta salcia înăuntru… «Stai așa, mă, Io­nele», mi-am zâs, că «lemnu-i viu și după ce l-ai tăiat». Și, apăi, vă întreb și eu ceva: când se-nmoaie lemnul și nu mai are vlagă-n el?! Apăi, că toamna târziu, până dă primăvara! Atuncea numa’ tră tăiat! Atuncea îl faci să sune, cum sună vântul peste noi, acum! O dubă tră să deschidă cerul când bați în ea, tăt cum face toaca! Că și du­ba, și toaca, tăt pe Dumnezeu îl aduc la noi, pe pământ! Ș-apăi, vă întreb iar: toaca din ce lemn îi făcută?! Nu știți? Vă spun eu: paltin! Îi lemn de paltin! Că alte lemne crapă și sunetul moare cu ele cu tot! Paltinul îi ca munții: poartă ecoul, nu ca la câmpie, unde bați, da’ bați degeaba…”.

Îl ascult pe Ion Biriș cum vor­bește despre lemnul care des­chide cerul. Nu mai e de mult copil. Are 81 de ani. În fața mea, acum, se află un uriaș, unul din cei care, așa cum povestesc bă­trâ­nii, a ți­nut cândva lumea în palme. Focul din sobă trosnește, iar cuvintele lui ard: flăcări care țâșnesc din­tr-un jar nestins.

Paltinul cel de taină

Duba scrisă

„Plec sus, pe culme, să găsesc paltin. Cu ca­lul, prin neauă, umblu și tot umblu, ore și ore și ore… Apăi, dacă nici eu nu cunosc pădurile istea, nimeni nu le-a mai ști! Cu ochii închiși le visez, or intrat în inima me’ de când eram numa’ așa, un puian­dru… Îs carpeni, frasini, fagi, plopi, cireși, goruni, da’ paltini cum îmi trăbă mie la colindă, drepți ca lumina, puțini tare îs… Da’ eu știu unde se află, și când nu mai știu, sâmt! Mă cheamă copacul la el, să-l fac dubă, să cânte munții de colind! Că or zâce unii și alții – «Mă, omule, da’ tu tai pom pentru niște dube?». Da’ puțâni înțeleg că nu-i mai mare viața pentru un lemn decât asta: să-l aduci pe Dumnezeu pe pământ! Eu așa sâmt, din toata inima me: când ai ajuns toacă sau dubă, tu, paltin, ești în raiul tău de pom! Și umblu prin pâraie, și umblu prin văiugi, numa’ să ajung la paltinul meu de dubă! Când îl aflu, îi taină mare: îi spun rugăciu­nea de tăiere și, după aia, tră să fiu cu băgare de seamă, să nu trec nicio vale cu el! Numa’ pe culmi, sus, tră să aduci lemnul acasă, dacă vrei să-ți sune bine. Că valea spurcă, oprește lemnul să mai cânte! Ăi…”. Ion Biriș umblă cu vă­traiul prin jar, așează peste el un bu­tuc mic, de fag. Lemnul trosnește. „Vreți să vă zic un pic din dubă, să vedeți cum cântă paltinu’?”, mă întreabă, iar când se ridică, trupul său uscat îmi pare că nu se mai sfârșește: un trup uriaș și străvechi, cioplit, și el, dintr-un lemn fără moarte.

Acolo unde se scaldă Dumnezeu

Prima zăpada înainte de Crăciun

Ieșim în grădina casei. Un deal împădurit, pre­sărat din loc în loc cu mormin­tele celor ce i-au fost alături, în viața aceasta: bunicii, părinții, Ana… A luat duba de sărbă­toare Ion Biriș. „Nu-i cea mai bună de cântat, că-i bătrână tare, 50 de ani tot trebuă să aibe… Da-i duba pe care am scris toate locurile unde am colindat vreodat’! Uite: îi Clu­ju’, Aradu’, Lupeniu’, Si­ghe­tu’, Brăila, Slobozia, Bucu­reș­tiu’…; Unde n-am fost să colin­dăm? Dar să știți ceva de la mi­ne: din toate locurile unde am ajuns, tot mai mult mi-o plăcut să bat duba pe văile ăste, ale satului nost’… Altfel cânți când ești acasă!”. Și Ion Biriș începe să bată încet în dubă, odată cu nin­soa­rea cuminte, care se așază peste noi: rum, dum, rum dum dum… În vocea lui s-a cuibărit frigul de iarnă și toți cei 81 de ani trăiți cu inimă bucuroasă. „Scoa­­lă scoală, ’ces domn bunu!/ Zorile-s dalbe./ Că nu-i vremea de dormitu,/ Că-i vremea de împo­do­bitu/ Cu toate po­doabele./ Că nici noi nu am dor­mitu,/ De aseară, de alaltă seară,/ Mai vârtos, de iastă seară,/ Că-i seara Ajunului/ Până-ntr-a Crăciunului…/ Cocoși dalbi ce ne-or cântatu,/ Zorile s-or revăr­satu,/ Printre zori, și sfântul soare!/ Sfântul soare cu trei raze./ Da-n cea rază, din ce-mi rază?!/ Sus în vârșa mun­telui,/ La cetina bradului,/ Sus la stâlpu cerilor,/ Jos în prundu norilor,/ Un’ se face feredeu/ Și se scaldă Dumnezeu!”.

Ion Biriș tace. Lângă el s-au așezat, ca într-un vis, umbre albe în ninsoare: Mitruț, Aron, Vălean, Siminic… Dubele lor din lemn de paltin și piele de capră duruie încet, alungă stihiile și îmblânzesc frigul. Calul fornăie și pășește spre sat, prin zăpada uriașă. În curtea bisericii, Ana îl așteaptă pe Ion. Cântecul se tot apropie: un duruit vechi, care crește, tot crește, se preschimbă într-un vârtej de sunet care urcă până la lună, se face roată și pleacă apoi peste văi, peste păduri, peste dealuri, tot mai departe, în jos pe Mureș, până la câmpiile cele mari, unde se răsfiră ca un abur de ceață. Cerurile nopții s-au deschis și sunt pline de lumină.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian