Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Crăciunul în diaspora

– Cum își petrec sărbătorile românii plecați din țară –

FRANȚA

Cristina Hermeziu, poetă, jurnalistă – Paris: „Un pic de lumină în plus”

Crăciunul e perioada din an când, cel puțin la Paris, ai cea mai mare nevoie de lumină. În decem­brie, cine pleacă la serviciu între 7 și 8 dimineața pleacă pe întuneric, iar după 5 seara, se întoarce pe întu­neric. Probabil că pandemia a făcut nevoia de lumină și de feerie și mai intensă. Pe lângă decorațiunile publice, mulți francezi își pictează ca­sele sau balcoanele cu ghir­lande. Cineva și-a trans­format grădina, vreo 800 de metri pătrați, în scene lumi­noase, montând peste 18.000 de leduri pe care le lasă aprin­se toată seara. E un adevărat pelerinaj la poarta lui. Eu cred că și pandemia, și întunericul i-au făcut pe francezi mai inventivi. Am însă prieteni care ezită să meargă cu copiii să vadă vitrinele animate ale marilor magazine – la Galeriile Lafayette, Prin­temps Haussmann – de teama înghesuielii. Deși aglo­merația de pe trotuarele din fața vitrinelor era și ea o tradiție de sărbători. Eu nu mă duc. Regret? Nu știu dacă după vitrinele animate tânjesc cu ade­vărat și dacă nu cumva îmi lipsesc de fapt castanele coapte de pachistanezi, pe plite improvizate arti­zanal pe trotuarele din față. Francezii n-au renunțat însă la alt obicei: de Crăciun și de Revelion se duc la teatru. Nu mai sunt bilete nicăieri! O altă tradiție: se cumpără cărți, cu frenezie. Cifra de afaceri a librăriilor crește cu până la 40 la sută în luna decem­brie. Enorm! Fac și eu asta și, de câțiva ani, priete­nilor francezi le ofer de Moș Crăciun autori români, traduși în franceză. Cu vreo zece apariții în 2021, chiar e un an bun, în ciuda pandemiei. Am de unde alege: Corina Sabău, Florina Ilis, Cătălin Mihuleac, Mircea Cărtărescu, Marin Mălaicu-Hondrari, Alina Nelega… Forfota de la cumpărături e mai ordonată, dar tot forfotă e. Peisajul comercial are ceva bizar și mă întreb ce anume. În toate magazinele sunt trasate săgeți, pe jos, ca-ntr-un neliniștitor joc de piste, iar flacoanele cu soluție dezinfectantă de la intra­re transformă buticurile în niște feerice rezerve de spital.

Paris

Se cumpără mult pe online. La Alimentation générale din cartierul meu, o băcănie ținută de un hindou, se adună pachetele până în plafon. E adresa de livrare de rezervă, dacă nu ești găsit acasă. Când am fost să recuperez un pachet, cât femeia cu punct roșu pe frunte s-a dus să-l caute în morman, m-am uitat la produsele din băcănie. Mi-am adus aminte, instinctiv, că vreau castraveți murați în saramură, nu în oțet. Nu se găsesc la Auchan, nici la Carre­four, nu găsești nicăieri. Am dat peste altceva, care m-a dat peste cap: struguri negri, cu boaba brumată, din cei care te pișcă de limbă. Pe lădiță scria țara de proveniență: „Moldova. 5 euro kg”.

Nu fac neapărat mâncare românească de Cră­ciun (de Paști, da). La sărbătorile de iarnă, aici se mânâncă multe fructe de mare. Am învățat să fac tartar de somon, e simplu și e o nebunie. Și totuși, castraveți murați mi-ar trebui neapărat pentru o salată-de-boeuf-cu-pui.

Avem tot ce ne trebuie și probabil că niciodată nu ne trebuie mai mult decât aveam deja, oriunde am fi. Un pic de lumină în plus nu strică, însă, nicio­dată. Și totuși ceva mă sâcâie. Absența celor trei castane fierbinți, în cornet din hârtie de ziar și înghesuiala senină de pe trotuar. Cu măștile pe fețe, nu ne mai dăm seama când cineva e senin sau nu, când râde sau când plânge. Doar păpușile animate, din spatele vitrinelor, sunt total aseptice.

CANADA

Felicia Mihali, scriitoare, profesoară – Montreal: „La 7000 de km distanță, Crăciunul înseamnă tot miros de sarmale”

Un român care a emigrat rămâne român, orice ar face. Și asta se simte cu atât mai acut de sărbători, când singurele ingrediente și rețete la care îți zboară mintea sunt tot cele de-acasă. Nici nu-ți dai seama până nu emigrezi cât de importante sunt pentru tine limba și… mâncarea. Că îl petreci în România sau în Quebec, la 7.000 de kilometri de casă, Crăciunul înseamnă tot miros de sarmale, cozonaci și prăjituri. Înseamnă piftie, pe care o fac mereu singură, fiind­că mi-e dor de mirosul ăla înnebunitor de usturoi. Înseamnă un regal de mâncare, pentru singurul mo­ment din an în care toată familia se adună la un loc. Iar din punctul ăsta de vedere, canadie­nii nu fac excepție. Influențat de Bise­rica Catolică, Que­bec-ul a avut, până în anii ‘60, o politică demografică nebu­nă. Crăciunul aduna la mese și câte 20 de oameni, copii, ne­poți și strănepoți. Azi, Canada e o so­cietate mai degrabă laică. Și totuși, me­sele de Crăciun au rămas la fel, strâns legate de ideea de familie. Pentru lo­cui­torii din Quebec, important e să fie împreună, să mănânce și să cânte. Cât despre românii de aici, care sunt foarte mulți, aproape 45.000, Crăciunul e, în primul rând, momentul în care putem vorbi ro­mâ­nește pe săturate. Chiar dacă nu mai mergem la biserică, iar familia noastră e mai redusă, că n-avem aici bunici și mătuși, Crăciunul e un timp petrecut cu familia de suflet.    E o reuniune prietenească, cu cei de o limbă cu noi, o ocazie să închiriem o caba­nă, să ieșim pentru câteva zile afară din oraș. Sau, molipsiți de obiceiul canadian, să organizăm un potloc, o cină la care fiecare aduce ceva de mân­care, o salată, un desert sau un vin, ceva care îi pla­ce sau îl caracterizează, pentru ca gazda să n-aibă bătaie de cap.

Pandemia ne-a durut tocmai pentru că ne-a pri­vat de ceva atât de important. Dar, Slavă Cerului, dacă anul trecut am avut interdicție să aducem la masă mai mult de zece per­soane, anul ăsta e voie, totuși, cu douăzeci.

Stradă din Quebec

Pentru mine, Crăciunul e în primul rând bucuria de a-mi vedea copiii. Pe fiica mea, cu care am plecat din România, și pe băiatul par­tenerului meu de viață, pe soții lor și pe nepoții mei. Va fi o mare reuniune fes­ti­vă, a cărei așteptare îmi dă deja emoții: să pregă­tim bradul, să împachetăm cadouri, să umplem masa cu mâncăruri românești. Ceva din așteptarea asta înfrigurată îmi amintește și de sărbătorile petre­cute demult, la Borșa, în Maramureș, cu familia primului meu soț, când zile în șir făceam prăjituri, iar apoi, cu casa curată și împrospătată, așteptam cântăreții la colindă. Maramureșul ăla, în care fă­ceam focul până în mai, unde în septembrie cădea deja prima zăpadă pe Pietrosul Rodnei, m-a obiș­nuit nu doar cu frigul, de care am avut parte din plin în Canada, ci și cu o anumită disciplină de interior. Or, cei care au suferit cel mai tare în pandemie sunt cei care n-au știut ce să facă din timpul care li s-a oferit. Când nu ai preocupări intelectuale, e greu să duci izolarea, iar televizorul nu face decât să-ți hrănească anxietățile. Lockdown-ul meu a fost din punctul ăsta de vedere benefic. Mi-am putut preda cursurile online, n-a trebuit să fac naveta între oraș și periferie, unde locuiesc, am avut timp să scriu și să lucrez la proiecte. Acum, Canada e vaccinată mai mult de 95%. Pentru noi, asta înseamnă că spiritul sărbătorii e din nou prezent. Orașul e deja sufocat de lumini și decorații, aproape obositor, cu cân­tecele festive care se aud peste tot. Oamenii ies, forfo­tesc în căutarea ca­dourilor, pun la cale sărbătorile. Viața pare din nou la fel. Și totuși, pan­demia asta a schimbat multe în societate. A scutu­rat o anumită con­cepție despre bună­starea canadianului de rând, îndatorat la bănci și obișnuit să trăiască peste mijloacele lui, să investească în case, mașini și vacanțe de lux. Unii și-au pierdut job-urile, alții au rămas fără venituri. Când a intervenit și criza transporturilor și magazinele n-au mai fost aprovizionate la timp, oamenii au înțeles că pot mânca mai ieftin și mai bine cu produsele lor, că au mere și pere, că și fără kiwi se poate trăi. Dar, mai ales, au înțeles cât de fragilă e toată această bu­năstare artificială. De Crăciun, în pur spirit cana­dian, mă aștept să-i văd pe oameni ținând discursuri de gratitudine. Au și de ce. Sunt recunoscători că, până la urmă, ne-am revenit.

GERMANIA

Lidia Bradley, editor Web – Bavaria: „La mama, în stil românesc”

După o mare pauză, azi am ieșit în sfârșit în ora­șul de lângă noi. Frumos decorat de Crăciun, l-am găsit totuși mai auster, mai discret luminat ca-n alți ani. În ton cu starea de spi­rit a oamenilor, primă­ria a evitat parcă și deco­ra­țiile extravagante și or­namentele opulente. Asta și pentru că deși incidența scade, nemții nu au ieșit încă din pandemie. După relaxarea de astă vară, pe care, vaccinați fiind, am simțit-o binevenită, cre­dem că noua variantă Omi­cron va umple din nou spitalele. Autoritățile nu vor să riște, așa că cele­brul Târg de Crăciun de la München, care an de an umple de lumină și bucurie Marienplatz-ul, a fost din nou anulat. Nici anul ăsta n-o să ne plim­băm printre căsuțele decorate superb și încărcate până la refuz cu acadele, turte dulci, tradiționalele jucării de lemn și fel de fel de globuri și decorațiuni. Și nici anul ăsta n-o să ne pierdem în mulțime cu un pahar fierbinte de glüh­wein în mână. E, iată, al doilea an la rând când o tradiție atât de dragă locui­torilor Bavariei – ziua la schi, seara la târg – e pur și simplu lăsată deoparte. De altfel, în Bavaria, oa­me­nii în general nu prea mai ies. Pre­cau­ția, reti­cența, teama și grija față de celălalt, suprapuse peste felul mai corect al neamțului de a fi, se simt parcă și-n spiritul mai temperat al acestui Cră­ciun. Nemții sunt responsabili. În august, când am venit ultima oară acasă, pe străzile Brașo­vului era o vânzoleală nemaipomenită. Era un du-te vino în Piața Sfatului pe care noi, cei veniți din Vest, nu-l înțelegeam. Îl invidiam poate, dar ne și speria. Nemții au avut parte de măsuri mai restric­tive și de o vaccinare mult mai larg acceptată de către populație. Au mai mare încredere în autorități. Și, așa reținuți cum sunt în prag de Advent, sunt parcă mai optimiști.

Târgul de Crăciun din Munchen, acum doi ani

Cât despre mine, abia acum, ieșind cu treabă în orașul de lângă noi, am realizat că e prima dată de când sunt aici când nu mi-am decorat casa de săr­bători. Nu, nu prea simt Crăciunul ăsta, și asta e, fără doar și poate, de la pandemie, de la restricții, de la carantina pe care eu și soțul meu ne-am auto­impus-o, de teama de a nu ieși cumva pozitivi la testele PCR. Nu ne e frică atât de boală (cu trei doze de vaccin, greu de crezut că am putea face o formă severă), cât de faptul că am putea rata zborurile de Crăciun și ne-am putea dezamăgi părinții, care ne așteaptă de-atâta timp. Gândul că ar putea să nu ne lase în avion ne-a creat aproape o psihoză. Suntem mai atenți decât eram în timpul izolării și am renun­țat și la mesele cu prieteni, care ne aduceau atâta bucurie. Avem însă motive întemeiate. Pandemia l-a împiedicat pe soțul meu, Guy, să-și vadă mama timp de doi ani de zile. E trecută de 80 de ani și trăiește în America, la Boston. În timp ce tatăl lui, care chiar a fost suferind, trăiește sepa­rat, la Miami. Cât despre mama mea, care are 93 de ani, trăiește la Brașov. Și dacă n-ar fi învățat să folo­sească face­time și skype, s-ar fi simțit cu mult mai singură în anii ăștia. Ardem deci de ne­răbdare să ne vedem fiecare părinții. Dacă până acum am petrecut sărbă­to­rile pe rând, ori cu familia lui, ori cu a mea, anul ăsta nu avem de ales. Pentru prima oară, în peste două dece­nii, eu și soțul meu vom fi separați de sărbători. El va avea un Crăciun cât se poate de american, iar eu voi sărbători la Brașov în stil româ­nesc. Felul în care petrecem Crăciunul la Brașov nici nu e așa de departe de felul în care îl sărbă­to­resc nemții. Însă peste Ocean – și la englezi, de fapt – totul e diferit. Dacă la Brașov, în copilăria mea, tradiția era ca în Ajun să mergem cu bunica la bise­rică, timp în care mama și tata făceau bradul și ve­nea Moș Cră­ciun, pentru americani, pregătirile în­cep mult mai devreme. Cu două săptămâni îna­inte, îm­bracă deja pomul. Ce urmează e ceva ce nouă ni se pare cruzime, dar lor – un mod de a educa răbda­rea și a intensifica bucu­ria. Pe măsură ce cumpără cadourile, le tot așază sub brad, în timp ce copiii n-au de ales, văd zi de zi cum cadourile se înmul­țesc, dar nu au voie să atingă nimic. În dimineața de 25, când se ridică din pat, se duc întâi la ciorapii aceia mari, tradi­ționali, pe care St. Nicholas (de unde vine și Santa Claus) i-a umplut de dul­ciuri și alte ca­douri mai mititele. (Uite cum americanii au topit două sărbători într-una singură!) Abia apoi ajung la brad, unde cadou­rile așteaptă cuminți, fiecare cu eticheta lui: „pentru Nancy, de la tata”, „pentru tata, de la Jerry” sau, dacă mai vrei să păs­trezi un pic de mister, „pentru Peter, de la Santa”. Iar când toată această acțiu­ne de deschidere a ca­dou­rilor în pijamale ia sfârșit, fami­lia se pregătește și se așază în sfârșit la masă. Cât am locuit în Ame­rica, am sărbătorit și noi de fiecare dată Crăciunul de două ori. Și cu sarmale pe 24 sea­ra, și cu curcan, pe 25. Anul ăsta, la Bra­șov, la ma­ma, va fi în sfârșit doar în stil românesc. O să avem sarmale, prăjituri și cozonac. Și poate și un pic de ninsoare.

ITALIA

Violeta Popescu, editor – Milano: „Românii și-au păstrat obiceiurile”

Acum, în clipa în care vorbim, în Arcore, locali­tatea aflată la 20 de km de Milano, unde locu­iesc de 15 ani, ninge cu fulgi mari. Zăpada s-a așezat deja peste parcul din jurul Vilei Borromeo D’Adda, din biserici se aud con­certe de orgă, iar în fa­ța pri­măriei strălu­ceș­te bradul. La aprin­de­rea lui, anun­țată din timp de municipalitate, oa­me­nii s-au strâns în număr mare. Cei mari s-au bucurat să se re­vadă, cei mici au agă­țat în pom decorațiuni făcute de mâna lor. Emo­ționați am fost cu toții. Nu-i puțin lu­cru să vezi atâ­ția oameni împreună, după lunile de izolare și după întâmplările care ne-au încercat. Ur­mele pandemiei sunt încă peste tot. Italienii n-au uitat că au fost primii loviți de virus, n-au uitat nici clipele de soli­daritate, când își agățau la ferestre drapelul sau când ieșeau să cânte în balcon. Nici ro­mâ­nii care trăiesc aici n-au uitat îngrijorarea celor din țară când în Ro­mânia lucrurile s-au agravat. Și totuși, iarna asta se simte, în sfârșit, o relaxare. La Milano s-a organizat recent „BookCity”, un târg de carte care s-a lăudat cu 1400 de evenimente în patru zile, cu o largă participare a publicului. Iar la cele­bra Scala din Mi­lano a avut loc deschiderea stagiu­nii muzicale, des­pre care presa n-a obosit să scrie ca despre un sem­nal al revenirii la viață. Ade­vărul e că, deși suntem încă preocupați cu toții de pande­mie, lumea simte nevoia să reia cursul firesc al vieții.

Cât despre comunitatea de români din Milano, pot să vă spun că n-au renunțat la tradițiile lor. Soțul meu e preot aici și am, deci, o imagine destul de di­rectă. În primul rând, sărbătorile se pregătesc. Ele nu vin așa, oricum. Le pregătim sufletește. Românii postesc. Și parcă altfel guști din toate bucatele când știi că le-ai așteptat îndelung. Apoi, sâmbătă de sâm­bătă, la biserica din Arcore, îi învățăm pe copii să colinde, să se apropie de acest tezaur al tradițiilor noas­tre, pe care ei le cunosc doar de la părinți. Iar ei sunt foarte bucuroși să o facă, pentru că Moșul vine la biserică pentru toți. Dar nu doar copiilor ro­mâni le povestesc despre colin­de, ci și celor italieni. Biserica Catolică din Arcore m-a invitat să le vor­besc despre Crăciun și despre copilăria mea în Ro­mâ­nia, ca parte dintr-un proiect menit să ne ajute să ne cunoaș­tem unii pe alții. Dacă acum zece ani ita­lienii erau suspicioși în ce privește comunitatea ro­mâ­nească, azi, românii sunt mult mai apreciați prin munca pe care o fac și trăiesc o deschidere ex­tra­ordinară din partea autorităților italiene față de ei. Românii au dovedit că știu să se adapteze, să res­pecte țara care i-a primit, dar și să-și păstreze ce e al lor. Iar sărbătoarea de Crăciun o dovedește cel mai bine. Românii n-au renun­țat la a face pomeni nici aici, în Italia, unde nu există tradiția reunirii și rugăciunii pentru cei plecați. Pandemia nu i-a oprit din a dărui și altora, în aminti­rea celor care nu mai sunt. Au pus totul cu grijă în pa­chete pentru cel care pri­meș­te, să nu existe risc de conta­mi­nare. Și n-au renunțat la obi­ceiul lor din străbuni: fac pră­jituri și în­fă­șoară sarmale, dar de dragul italienilor, fac și linte cu car­ne sau tortellini cu supă, iar lângă cozonacul fră­mântat de ei, pun și pandoro și pa­nettone. Și mai e ceva ce îi bu­cură în egală măsură pe români și pe italieni. Să meargă să admire presepe-ul, așezat în piața fiecărui oraș. Tradiție eminamente catolică, instalația aceasta e un mic sat în miniatură, care adu­ce în actualitate scena nașterii lui Iisus. Copiii sunt absolut extaziați, fiindcă pot reconstitui atmo­sfera nașterii lui Iisus, cu păstorii care au venit să îl întâm­pine, magii care i-au adus daruri, pruncul Iisus ținut în brațele Mariei.    Nu doar că fiecare oraș are or­ga­nizat un presepe al lui, dar fiecare familie de italieni are și acasă, lângă brad, o instalație mai mică, cu personajele scenei nașterii lui Iisus, pe care o scot din cutii și o așază alături de brad deja de la săr­bătoarea Sf. Ambro­zie, pa­tronul spiritual al orașului Milano. Ma­ga­zinele sunt pli­ne de astfel de o­biecte, e un întreg comerț asociat, iar obiceiul este ca an de an să mai adaugi câte ceva la acel sat în miniatură.

Crăciun la Milano

Românii de aici și-au reluat viața, și-au reluat obiceiu­rile și sunt ceva mai opti­miști. S-au obiș­nuit cu pandemia, cu restricțiile, dar sunt și obosiți. Văd în ochii lor uzura, oboseala, dorința de a reveni la o viață normală. După doi ani de zile în care boala a atins într-un fel pe toată lumea, nu mai poți să treci cu vede­rea du­rerea nimănui. Totuși, de Crăciunul ăsta ne vom bucura că suntem bine, că suntem sănătoși, că sun­tem împreună. Vom fi mai recunoscători pentru tot ceea ce avem. Pandemia ne-a pus în față lu­cruri la care nu ne gândeam înainte. Ne-a arătat că totul se poate schimba dintr-odată. Dar mai ales că în fața unor asemenea încercări, suntem foarte mici și nea­ju­­to­rați.

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian