Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

– În timpul regimului comunist, Securitatea și-a meritat pe drept cuvânt supranumele de bastion al cruzimii. Ea a provocat suferințe greu de descris în întregul lor și, deseori, greu de imaginat, dacă nu ar fi existat supraviețuitori. Întoarsă din pușcărie, o femeie dintr-un sat făgărășean l-a întrerupt pe preot, când acesta vorbea despre iad, spunându-le celor adunați în biserică: „Oameni buni, iadul nu-i acolo unde spune părintele, ci unde am fost eu”. Din cauza Securității, știm mai multe despre iad. Precum și că în acest iad s-au născut martiri. Unul dintre ei a fost marele poet Vasile Voiculescu –

Antecamera morții

Transportat spre Aiud, la finele anului 1959, un lot de deținuți a ajuns la destinație după o călătorie epuizantă, de două zile, cu trenul, într-un vagon căp­­tușit cu tablă, lipsit de aer și înghețat de ger. Ca hrană, deținuții, legați cu că­tușe de fier la mâini și la pi­cioa­re, au primit câte o felie de slănină sărată, una de marme­ladă și o felie de pâine. Apa le-a lipsit, iar setea a fost chi­nuitoare. La sosire, au fost azvâr­liți cu brutalitate afară, prăbușindu-se pe terasa­ment. Printre ei se afla și poetul Va­sile Voiculescu, trecut de 74 de ani, care fusese ares­tat cu un an îna­inte și condamnat la 5 ani de temniță grea, pentru că scri­sese poezii „cu conținut mistic-reli­gios”.

Unul dintre deținuții care i-au fost alături în aceas­tă că­lătorie își amintește: „Eram împinși din tren și cădeam ca sacii, lângă calea ferată. A căzut și poetul Voiculescu, dar peste un altul, așa că s-a mai atenuat șocul loviturii. Ajunși, în sfârșit, pe coridorul de intra­re în penitenciar, țin minte că un preot și Vasile Voiculescu și-au făcut cruce, mulțu­mindu-i lui Dum­nezeu că au scăpat cu viață. Văzân­du-i, un caraliu l-a pălmuit pe preot, iar pe Voicu­lescu l-a înjurat, învinuindu-i pe amândoi: „Vă ru­gați lui Dumnezeu să murim noi?”.

Vasile Voiculescu în perioada Rugului Aprins…

Viața în închisoare era, în toate sensu­rile, o ante­cameră a morții. La intrarea în penitenciar, deținuții trebuiau să parcurgă câteva zeci de metri, printre două șiruri de gardieni, care îi grăbeau spre celule cu lovituri de bâtă. Fiecare dintre ei era înștiințat cu brutalitate, la primul incident cu un gardian, care se petrecea mai de­vreme sau mai târziu, că nu va ieși viu din temniță. Li se adăugau umilințe greu de imaginat. Aflați și ei la închisoare, pas­torul Richard Wurmbradt și preotul Bene­dict Ghiuș erau puși să ducă din celule hârdaiele cu fecale ale deținuților: „Exista la fiecare palier un closet, la care eu și Ghiuș căram tinetele în fiecare zi. Tre­buia să stăm la coadă cu alți deținuți, care-și așteptau rândul, pentru a turna conținutul pe canal. Arhimandritul era un om fin și cultivat, dar își dădea silința să în­deplinească asemenea treburi neplăcute. Într-o di­mi­neață, a alunecat pe pardoseala slinoasă de pia­tră și puțin lichid a stropit cizma unui gardian, ceea ce i-a atras o lovitură brutală, ca și amenințarea că va sfârși în cimitirul fără cruci al închisorii. Pă­rin­tele Ghiuș a surâs doar, ferit”.

Însemnări pe talpa bocancului

… ăi la arestare. Avea 74 de ani

Abrutizarea era urmărită prin măsuri care redu­ceau omul la o mașinărie fiziologică, era lăsat să trăiască doar pentru nevoile zilnice, urină și fe­cale. Atât. În schimb, creierul trebuia să moară încet: doar ea, mintea cea „dușmă­noasă” îi dusese acolo. Pentru a-și păstra mintea întreagă, inventa­seră tot felul de subter­fugii, încercări „subver­sive” de-a scrie și a citi pe săpun, pe bucăți de sticlă, pe talpa bocancului dată cu var, folosind ca instru­mente de scris lemne ascu­țite sau paie groase scoase din saltele, toate, în cazul că erau depistate, fiind pedepsite cu zile grele de carceră. Conversațiile se puteau purta doar în șoap­tă sau, cu cei din ca­merele vecine, în alfabetul morse, prin bătăi în pereți.

Dar cea mai cumplită era înfometarea, lipsa zil­nică a hranei. Ziaristul Leo­nard Kirschen, în cartea sa de memorii „Deținut al justiției roșii” mărturi­sește că „o acomodare reală la condițiile închisorii dura cam trei ani. Până atunci, corpul pierde tot timpul din greutate și nu-i în stare să facă față șocurilor (…) Rația noastră de zahăr era o bucată (7 grame) pe zi. Ficatul se forța să-și tragă za­hărul necesar din cartofi, porumb și sfeclă și, în lipsa lor, din muș­chii proprii, reducându-i și mai mult. Cea mai mare parte a hra­nei era lichidă și ne dilata stoma­cul. Începeam să arătăm fleșcăiți și adesea ni se umflau picioarele în chip grotesc. Mias­ma butoa­ielor, aburii de mâncare, apa care se scurgea pe pereții igrasioși, atmosfera mucezită, mirosul tru­purilor nespălate, lipsa de soare și aglo­merația erau o încercare grea pentru plămânii noștri. A­proape întotdeauna o persoană care stătuse mulți ani în închi­soare ieșea cu plămânii atacați”. Dar nu doar TBC-ul făcea rava­gii. „În umezeala din celulă, dor­mind ani și ani pe ciment, era imposibil să scapi de reumatism sau sciatică. Lipsa vitaminelor ne afecta în mod grav văzul, care era deja supraso­licitat din cauza celulelor slab luminate. (…) La plecarea mea din închisoare, după zece ani, nu mai puteam distinge nici mâncarea în farfurie. Ni se jupuia pielea. Coatele și mâinile ne erau întotdeauna inflamate și sângerânde. După un timp, auzul ne slăbea. Colitele și diareea erau ceva permanent. Puteai vedea ochii îngrijorați ai celor cu stomacul stricat, așteptând să termine ultimul om de mâncat, ca să se repeadă la butoi (hârdăul care servea drept WC, dintr-un colț al celulei, numit de deținuți și tinetă – n.n.). În primii ani, nu ne dădeam seama că stomacul ni se dezintegrase și mersul la butoi de­venise o tortură pentru cei mai mulți dintre noi”.

Îngerul de pe targă

Părintele Benedict Ghiuș. Fotografia de la arestare

„Să fi fost începutul lunii decembrie 1959, o lună geroasă, o lună a lupilor, când ușa grea și ma­sivă a celulei fu dată în lături și înăuntru își făcură apariția doi deținuți de drept comun, purtând pe o targă o firavă făptură de om, care aducea prin liniile ascuțite ale pomeților mai degrabă cu un sfânt, de­cu­pat din icoanele neasemuite ale pictorilor bizan­tini. Era așa de slab, că pu­teai să vezi prin el și-l urmăream cum încerca să-și strângă zeghea cea de toate zilele asupră-i, cu rămășița unui efort nepă­mântean. Era frig, tare frig în celulă, și răceala se simțea prin țurțurii de gheață care atârnau ca niște ciorchini pe sub obloanele țintuite ale fiecărei ce­lule. Tă­cerea așternută și imaginea aproape ireală care se proiecta spre înăuntrul celulei a prins apoi viață. Unul dintre deținuți, pă­rintele Apostu, el însuși grav bolnav, chir­cit pe priciul său, dar care îl cunoscuse pe poet în «Fortul 13 Jilava», abia reuși să vor­bească, cerându-le celor din celulă să-l ajute pe nou-venit: «Este poetul Vasile Voicu­lescu; să-i facem repede rost de un pat, dacă se poate mai ferit de fluxul curenților, că e prăpădit de bolnav»”.

Deținutul Grigore Penciu, autorul aces­tei reme­mo­rări, i-a oferit patul său, urcân­du-se pe un prici în apropierea ferestrei, de unde putea privi, atât spre celularul în formă de T al închisorii, cât și spre clădirea spitalului. Celula, cu puțin mai mare de doi pe trei metri, adăpostea „un mozaic de ele­mente umane format din preoți, învățători, profesori, pic­tori, pădurari, țărani”. Din peisaj mai făceau parte un huțul care nu știa românește și turnătorul celulei, un fost plu­tonier, condamnat pentru crime de răz­boi în lagărele din Transnistria. În această celulă, viața își desfășura cursul după noile reguli ale închi­sorii care, dacă erau încălcate, atrăgeau drastice pedepse; cum a fost aceea îndurată de preotul Iorgu Ionescu, cel ce se apropiase de poetul Voiculescu, devenin­du-i ocrotitor. În noaptea de Crăciun a anu­lui 1959, părintele făcuse o mică slujbă în celulă, urmată de Sfânta Împărtășanie, pentru care a primit șapte zile de carceră severă, deși suferea de tuber­culoză, cu trei caverne. Fusese trădat de turnătorul celulei. Când a ieșit din carceră, era străveziu și cu sângele închegat pe la comisura buzelor, din cauza unei hemoptizii de mari proporții. Vasile Voiculescu i-a întins atunci zeghea lui, deși el suferea de frig, zicându-i: „Ia-o, că mie nu-mi mai trebuiește, și stai să te ascult la plămâni”. La rândul lui, pă­rintele Iorgu, deși grav bolnav și el, făcea „cor­vezile”, că­rând în locul poetului hârdăul cu ma­terii fecale din celulă, atunci când acestuia îi venea rândul.

Supraviețuind închisorii, în anii ‘70, preotul Iorgu Ionescu a căutat-o pe Gabriela Defour, fiica poetului, pentru a-i relata despre cele îndurate de Vasile Voiculescu la Aiud: „Nu poți uita anumite momente. Ne scoteau și pe noi, la o săptă­mâ­nă-două, într-un solar, afară, câteva minute. Dânsul nu putea merge. Părinte, zice, aș ieși și eu, să mai văd soarele o dată. Noi nu ve­deam soarele, eram într-un întuneric perma­nent. Domnule doctor, las’ că vă iau eu! L-am luat în brațe, l-am dus afară, l-am așezat jos, în solar, și noi ne plimbam. M-a pedepsit pen­tru asta un nenorocit de sergent-major. Se duce la dânsul: Mai trăiești, mă, mai tră­iești? și-i dă cu cizma. Mai trăiesc, dom­nule sergent-major. Părin­tele Iorgu nu și-a putut reține replica la vederea scenei: „Tinere sergent-major, cum dați cu cizma așa, într-un om bătrân? Nu știți cine este dumnealui, nici nu puteți să știți vreodată!”

Sfântul cel gol

Pastorul Richard Wurmbrandt

Într-o zi, deținuții au fost anunțați că au program de baie. „Dezbrăcarea s-a făcut în mai puțin de un min­ut”, povestește un alt fost coleg de celulă cu poe­tul Vasile Voiculescu. „De altfel, ce aveam pe noi? Câteva zdrențe vărgate, ce se puteau numi, cu multă îngăduință, manta, veston, pantalon, cămașă, izmene și, în cel mai fericit caz, un puloveraș con­fecționat din resturi de pături date la casare. Era pentru prima dată când îl vedeam pe marele vrăjitor al condeiului gol-goluț și m-am speriat de halul de distrofie în care se afla. L-am frecat cu săpun pe spa­te, încercând să înlătur cojile stratificate pe pie­lea lui, care nu mai cunoscuse săpunul de mai bine de șase luni. Săpunul, din reziduuri petroliere, ustu­ra îngrozitor. Dar șocul cel mare a fost altul: după apa fierbinte, dintr-odată, din țeava dușului a țâșnit un șuvoi rece ca gheața. Deținuții au început să se îmbrace, tremurând de frig, sub șuvoaiele în­ghețate; poetului îi căzuseră hainele pe jos, iar pie­lea toată îi devenise vânătă. Ceilalți l-au ajutat să se îmbrace, cu greu: tremura și el, tremurau și ei din toate înche­ieturile. Din camera alăturată se auzeau hohotele de râs ale gardienilor: «Poate niciodată nu m-am simțit mai umilit ca atunci și îmi venea să strig: Unde este înțelepciunea Ta, Doamne? Pentru ce ne prigo­nești?». Poetul avea săpun pe ochi și ochii în la­crimi. Nu scotea niciun sunet, apa rece îi tăiase respirația”.

În aceste împrejurări, Vasile Voiculescu a făcut o congestie pulmonară gravă și multă vreme a osci­lat între viață și moarte. Îi pierise total pofta de mân­care și lăsa colegilor săi de celulă minuscula rație de pâine. „Neras de vreo trei-patru săptămâni, cu pomeții obra­jilor ascu­țiți, parcă înțepând lumina, părea un sfânt coborât de pe alte tărâmuri”. Tocmai împlinise 75 de ani. Medi­cul oficial al închi­sorii l-a găsit în această stare și, cu o sfiiciu­ne care nu-i era deloc tipică nici lui și nici altcuiva din personalul medical al MAI l-a între­bat chiar pe Vasile Voicu­lescu ce să-i prescrie. Poe­tul a cerut un ou, cu glasul său stins. Nu mai mâncase nimic de trei zile. „Nu pot, domnule doctor, nu pot! Dacă ar fi să fac acest lu­cru, a doua zi aș fi lângă dum­neavoastră în celulă”, a venit răspunsul.

Resemnat, într-una din zilele următoare, spu­nând că presimte că se vor despărți, i-a cerut unui deținut să-i spele o pereche de cio­rapi de bum­bac, „cu care cine știe ce sama­ritean îl înzes­trase”. Acesta a făcut ce i s-a cerut; i-a mai întă­rit poetului și nasturii de la veston, cu un ac as­cuns în piciorul unui pat. La câteva zile, Voicu­lescu a fost scos din acea celulă. Ultima veste auzită printre cei pe care îi părăsise a fost că a nimerit cu acel huțul neștiutor de limba română. Acesta nu se sfia, profitând de neputința poetului, să-i ia din rațiile de hrană, în schimbul „progra­mului de curățenie” pe care bă­trânul bolnav nu îl putea face. Chiar și medicul închisorii, căpitanul Ciocan, „îngâmfat și rotofei, fu­rând din rațiile deținu­ților, s-a purtat ca o canalie”. Doctorul Ciocan prescria și administra eventualele tratamente numai cu aprobarea colonelului Cră­ciun, coman­dantul penitenciarului. Într-o zi, lui Va­sile Voicu­lescu, făcându-i-se rău, în urma repeta­telor bătăi în ușă, a apărut furios doctorul Ciocan, care, intrigat că fusese deranjat de la siestă, a spus furios: „Dracul l-a pus să intre la pușcărie, dracul să-l vindece!” și a plecat, închizând vizeta în urma lui.

Din cauza frigului și a inaniției, poetul contrac­tase o tuberculoză pulmonară și osoasă. În cele din urmă, Vasile Voiculescu a fost internat în spitalul închisorii, pentru trei-patru săptămâni. Aici a fost salvat de medicii deținuți Aurel Marin și Paul Mi­nea, care „l-au trecut de partea cealaltă a baricadei, unde mai pâlpâia cât de cât un firicel de viață”. Dar poetul nu a mai putut merge pe picioarele sale niciodată și, la mai puțin de un an de la elibe­rarea din închisoare, a murit în suferințe atroce, cauzate de tuberculoza care i-a afectat coloana vertebrală.

Înviere în lanțuri prin Cuvântul lui Dumnezeu

Muntele cu cruci

În bezna închisorilor comuniste, salvarea era doar una spirituală. Dar ceea ce s-a putut ucide în trup, s-a salvat mai presus de toate în suflet.

Părintele Adrian Făgețeanu, arestat în „lotul Rugul Aprins”, odată cu Vasile Voiculescu, alături de alte 14 fețe bisericești și intelectuali, spunea: „Nu o să mă crezi, frate, dar în închi­soare, am fost cel mai aproape de Dumnezeu. Acolo prețuiai tot darul lui Dumnezeu. Prețuiai aerul, pe care, într-o celulă suprapopulată, îl căutai câteva se­cun­de, cu rândul, stând cu nasul sub crăpătura ușii. Prețuiai pâinea (două felii, prin care întrezăreai lumina soa­relui), alături de mie­rea unei vorbe bune. În închisoare era ne­voie de hrană, dar, mai presus de toate, de cu­vân­tul lui Dumne­zeu”, mai spunea pă­rintele Făgețeanu. „Îmi amintesc că la Aiud îmi făcu­sem un calendar pe degete, după metoda Gauss. Am calcu­lat data Paștelui și mi-am dat seama că era exact în acea noapte. Fără să mă mai gândesc la urmări, am început să strig: «Hristos a Înviat!» și imediat, din toate celulele a început să răzbată spre cer cântarea cea minunată, «Hristos a înviat din morți, cu moar­tea pre moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le»! Răsuna Aiu­dul de chemarea speran­ței, de strigătul nostru de bucurie, spre disperarea gardienilor, care credeau că am început o revoltă. Alergau nebunește prin curte și trăgeau focuri de avertisment, dădeau telefoane și cereau întăriri. Erau speriați de glasurile noastre reunite, de forța spiri­tua­lă a credinței, pe care nicio fereastră zăbrelită nu o poate opri. Sunt multe lucruri pe care nimeni altci­neva nu le poate înțelege. Tăria pe care ți-o dă Dum­nezeu ar fi una din ele. În închisoare încetezi să exiști, doar Hristos te ține în viață”. La rândul său, pastorul Richard Wurm­brandt, care a scris o carte sugestiv intitulată, „Cu Dumnezeu în subterană”, arăta: „Într-o celulă imun­dă ca o vizuină, am des­coperit că fiecare credincios găsește în credința în Dumnezeu o fericire adâncă, copleșitoare, cum nu se mai află în lume alta. Când am ieșit din închi­soare, mă simțeam ca un om care a urcat pe vârful celui mai înalt munte”. Temnița comunistă, o tem­niță a trupului și a minții, a devenit, astfel, loc de naștere al unor martiri, la întâlnirea oamenilor cu îngerii lui Dumnezeu.

(Reproduceri după Marian Zidaru)

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian