Arheologie biblică – Casa lui Iisus din Nazaret

Despre Nazaret se spune că este locul un­de Fecioara Maria a fost vestită de Ar­han­ghelul Gavriil despre taina cea mare a întrupării Domnului și, ulterior, locul copilăriei lui Hristos. Aici s-a aflat casa sfintei familii, casa lui Iosif, a Mariei și a micului Iisus. Dar unde, exact, era această casă? Iată o în­tre­bare la care credincioșii și arheolo­gii în­cear­că să dea un răspuns de sute de ani.

Ken Dark, profesor la Univer­si­tățile Oxford, Cambridge și Reading și director al „Proiectului Arheolo­gic Nazaret”, este un cercetător bri­tanic care și-a dedicat mare parte din viață studierii acestui oraș antic, ale cărui reverberații spirituale sunt azi mai puternice decât oricând. Desco­peririle realizate de el au dus la o mai bună înțelegere a vieții na­zarinenilor din vremea lui Iisus și sunt con­siderate „pietre de temelie” în dome­niul arheologiei bibli­ce.

În 2006, Ken Dark a redescoperit sub funda­ția și în grădina „Mă­năs­tirii Suro­rilor din Naza­ret”, ruinele unui bise­rici bizantine, edi­ficată în secolele IV-V d.H., în care fusese „înglobată” o casă săpată parțial în piatră, datând din se­co­lul I d.H. Am spus a „re­descoperit” întru­cât par­te dintre ruine fu­se­seră identificate încă din anii 1880, chiar de către călugărițele din mănăstire, care apoi, vreme de cincizeci de ani, tot săpaseră și scoseseră la iveală artefacte. (n. red. Despre vechile săpături și descoperiri făcute de călugărițele de la „Mănăstirea Surorilor din Nazaret”, conduse de stareța Mère Giraud, am scris în numărul 1452 al revistei; informațiile furnizate în acest material se referă la săpăturile moderne, realizate de Ken Dark, și prezintă informații inedite, dezvăluite abia la închiderea șantierului arheologic, într-un studiu proaspăt publicat.) Apoi situl fusese vizitat de câțiva arheologi, dar, în mod bizar, nu i se acordase o importanță prea mare. Când Ken Dark a ajuns pentru întâia dată la mănăstire și a aflat că dedesubt se găseau niște ruine, călugărițele i-au pus la dis­poziție și toată documentația pe care o strânseseră de-a lungul timpului. „Nici unul dintre documente nu mai fusese atins de generații,” a povestit Dark. „Mi s-a părut incredibil cât de puțină atenție i se acordase acestei descoperiri de către lumea știin­țifică!”. După ce a deschis el însuși un nou șan­tier, înaintând cu săpăturile, mult față de cele realizate de călugărițe, Dark le-a dat dreptate acestora: rui­nele erau urmele căminului sfintei familii a Mariei și a lui Iosif. Excavând metodic interiorul, britanicul a găsit mai multe elemente care confirmau presupu­nerea. Brusc, lumea arheologică, dar și credincioșii, i-au îmbrățișat teoria, însă Dark a simțit nevoia să-și continue cercetările, în speranța că va găsi o dovadă irefutabilă. Britanicul s-a îndreptat inclusiv către izvoare scrise și, astfel, a ajuns la De locis sanctis („Despre locuri sacre”), un manuscris al călugărului irlandez Adom­nán, în care acesta relatează ce a aflat de la un confrate franciscan, călu­gărul Arculf, care a călă­torit în Țara Sfântă în jurul anului 380 d.H. Arculf i-a po­vestit lui Adomnán despre „Bise­rica Hrănirii” sau „Bi­serica Alăptării”, ridicată dea­supra casei unde pruncul Iisus fu­sese crescut de Maria și Iosif. Iar descrierea lui Ar­culf corespunde întru-totul cu ceea ce Ken Dark a găsit sub „Mânăs­tirea Su­rorilor din Nazaret”: „Casa nu are nimic special. Nu e nici deosebit de sără­căcioasă, dar nu prezintă nici sem­ne de mare bogă­ție. E, pur și sim­plu, o casă cât se poate de normală. (…) Or, nu avem nici un motiv să credem că Iisus a cres­cut într-un cămin diferit de restul lo­cuințelor galileene rurale, ti­pice pentru acea perioadă. (…) În schimb, este limpede că persoana care a construit casa cunoștea extraor­dinar de bine meșteșugul lucrului cu piatra. Ceea ce se potrivește cu nivelul de cu­noștințe la care ne-am aștepta din partea cuiva care era numit tekton, ter­menul grecesc folosit pentru a in­dica meseria lui Iosif și care, deși de obicei este tradus prin tâmplar, în rea­litate desemna un meșter cu mare experiență care lucra în dome­niul cons­truc­țiilor. (…) De exem­plu, scara casei a fost rea­lizată cu multă price­pere, folo­sindu-se o par­te dintr-o peșteră natu­rală, în vreme ce o altă parte a peșterii a fost întrebuințată pen­tru a susține plafonul uneia din­tre camere”. Casa copilă­riei lui Iisus Hris­­tos a fost cons­truită ape­lându-se par­țial la un sistem natu­ral de peș­teri, și parțial prin ridi­carea de ziduri din pia­tră, lemnul fiind folosit într-o pro­porție redusă. În­treaga struc­tură are două niveluri, legate între ele de o scară tot din piatră. În interior, încăperile erau separate prin ziduri solide (din care s-au mai păstrat doar părțile inferioare) și prin coloane din piatră, care aveau și rol de susținere. Iar podeaua a fost realizată din calcar presat.

„N-o să găsim niciodată o piatră pe care să scrie «Aici a locuit Iisus Hristos»”, a spus Ken Dark, „însă acum am descoperit suficiente ele­men­te care să ne îndreptățească să considerăm că în­tr-ade­văr aceasta a fost casa copilăriei Domnu­lui”. Dincolo de calitatea construcției, de „potrivi­rea” perfectă cu descrierea casei lui Iisus din manuscrisul De locis sanctis, de datarea edificiului și de faptul că această casă a fost atât de impor­tantă, încât, pentru a fi protejată, deasupra ei a fost construită o biserică, mai există încă două indicii care trebuie să fie luate în considerare. Primul: casa se află la foarte mică distanță (în topografia de azi, la doar o stradă dis­tanță) de „Biserica Ortodoxă a Bunei Vestiri din Nazaret”. Aceasta a fost edificată deasupra izvorului care, în antichitate, servea drept principală sursă de apă a localității. De aici mergea și Fecioara Maria să ia apă și aici s-a întâlnit cu Ar­hanghelul Gavriil, care i-a dat vestea cea bună a naș­terii neprihănite a lui Hristos. Așadar, proximi­tatea nu poate să fie în­tâmplătoare! Al doilea indiciu: prima „Biserică Ortodoxă a Bunei Vestiri din Nazaret” a fost ridicată tot în perioada de dominație a Imperiului Bizantin, la fel ca „Biserica Alăptării”, însă aceasta din urmă era cu mult mai mare, mai impunătoare și mai bogat de­corată, așa­dar, era considerată cu mult mai impor­tantă, ca sem­nificație religioasă, decât „Biserica Bunei Ves­tiri”. Or, în Nazaret, ce altceva putea fi considerat mai important decât locul întâlnirii Fe­cioarei Maria cu Arhanghelul Gavriil? Evident, locul unde a crescut Iisus Hristos! „Biserica era enor­mă și or­na­mentată cu decorațiuni complexe”, a explicat Ken Dark. „Probabil că era catedrala orașului din acea epocă și multă vreme după aceea”. De altfel, și în prezent, biserica „Mănăstirii Surorilor din Na­zaret” este mai mare decât „Biserica Bunei Vestiri”.

Iată, așadar, concluzia la care Ken Dark a ajuns, după cincisprezece ani de lucru în situl „casei lui Iisus” din Nazaret: „Pe de o parte, teoria casei lui Iisus este perfect plauzibilă și se susține prin nume­roase dovezi. Pe de altă parte, să o demonstrez indubitabil este probabil imposibil. Asta pentru că eu sunt arheolog, nu țes povești, ci lucrez cu dovezi. Însă ceea ce am găsit pe teren și documentele care coroborează descoperirile, toate aceste elemente sunt foarte, foarte convingătoare”.

SUPLIMENT DE ANCHETĂ

După ce a încheiat săpăturile la „casa lui Iisus”, Ken Dark a mai publicat un studiu în care prezintă mai multe descoperiri legate de orașul antic Na­zaret, realizate atât de el, cât și de alți arheologi care au lucrat în zonă. Iată cele mai importante dintre ele:

– Nazaretul din intervalul biblic era o așezare semnificativ mai mare decât s-a crezut până în prezent. „Să­păturile rea­lizate de numeroși arheo­logi (…) de­mons­trează existența a mult mai multe lo­cuințe, construcții de depo­zi­tare (…) și a unor ascun­zători ampla­sate în centrul Nazare­tu­lui, care datea­ză din Epoca Ro­ma­nă”, a scris Ken Dark.

– Societatea nazarineană din pe­rioa­da lui Iisus și a celei imediat ur­mătoare s-a opus cu îndârjire inva­dato­rilor romani, spre deosebire de locuitorii din orașul învecinat Seforis (sau Sepphoris). În vreme ce nazari­ne­nii se re­voltau încontinuu și îi sabotau în diferite moduri pe romanii care îi persecutau, cu atât mai abitir (din acest motiv nazarinenii rebeli fiind obligați adesea să se refugieze în ascunzători săpate sub case sau în dealurile din apropiere), cetățenii din Seforis îi îmbrățișaseră pe romani. În timpul revoltei nazari­nene din anul 70 d.H., cei din Seforis au rămas pasivi, ba chiar au emis o serie nouă de monede, pe care era scris că loca­litatea lor era un „oraș al păcii”. Cetățenii din Seforis adopta­seră stilul de viață roman, importând masiv diverse bunuri, inclusiv veselă produsă în Imperiu, în vreme ce na­zarinenii rămăseseră fideli traiului tra­dițional, eta­lându-și cu mândrie va­sele modelate din calcar, un material considerat de legile reli­gioase evre­iești ale timpului ca fiind pur.

– Tot în contradicție cu legile reli­gioase evreiești, locuitorii din Seforis adoptaseră practica străină de a folosi ca îngrășământ agricol fecalele uma­ne. În schimb, nazarinenii nici nu vo­iau să audă de așa ceva!

– Cetățenii din Nazaret respectau cu strictețe obiceiul de a-și depune răposații, cu mare cinste, în morminte numite kokhim, adică în încăperi săpate în piatră, a căror intrare era acoperită cu câte o bucată de mari dimensiuni de rocă, fasonată sub forma unui cerc, care era manevrată prin rostogolire – exact același fel de mormânt în care a fost depus trupul lui Iisus Hristos, conform Evangheliei după Luca (Luca 23:50 – 24:12).