Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

După cum îi spune și numele, Mostiștea este o zonă lacustră, întinsă pe câmpia ce leagă Bucureștiul de Dunăre. Plină de bălți, de plauri și de canale năpădite de stufăriș, este raiul pescarilor ama­tori, care dau la undiță în apele adânci, fără să știe că balta în care își încearcă norocul e încărcată de istorie, iar bibanii și crapii pe care îi prind își au as­cunzătorile prin locuri unde în urmă cu mii de ani a existat una dintre cele mai mari civilizații din epoca neolitică: Cultura Gumelnița. Pes­cuitori nu de pești, ci de subiecte isto­rice, am dat și noi cu undița, ca să scoatem la suprafață povești fermecate, din timpul când Mostiștea a fost obârșia unei civilizații magnifice, al cărei secret s-a păstrat până azi.

La întâlnire cu vraja

Cum ieși din autostrada de Mare, la Lehliu-Gară, peisajul se schimbă total. Vântul se înăsprește, iar colțul verde al câmpurilor Bărăganului de-abia se mai vede sub stratul proaspăt de nea. De la Valea Argovei, de-a lungul salbei de bălți, ești imediat la Sultana: pe stânga, un indicator decolorat trimite spre malul Mostiștei. Tăpșanul de deasupra apei e plin de oi ce pasc de voie iarba ițită prin omăt. Stăpân e peste toate e un cioban zdravăn, care, încotoșmănit în trei șube, stă țeapăn în bâtă.

– Către Malul Roșu?, se mai dezmorțește omul, bucuros de oaspeți. Pe-aci, tot înainte!

Trimiși să întoarcă niște oi rătăcite, cățelanii turmei mă conduc, vioi, spre promontoriul ce domină Mostiștea. Peste lac, vântul șuieră cu ecou prelung, parcă ar îngâna incantații de acum mai bine de 5.000 de ani, când locul pe care stau, Malul Roșu din Sultana, era una dintre „capitalele” celei mai avansate civilizații a Europei.

Acum un secol, când arheologii au săpat pentru prima oară movila pe care stau, ceramica uluitoare pe care au găsit-o, mult mai rafinată decât cea din epoca dacică – făcută patru milenii mai târziu! – a primit numele de „ceramică de Sultana”. Cum, tot atunci se făceau săpături similare și la Gumelnița, la numai 40 de kilometri de Valea Mostiștei, noua civilizație descoperită pe teritoriul României Mari a rămas în istorie, până la urmă, sub numele de „Cultura Gumelnița”. În 1924, la capătul câtorva sezoane de săpături, Muzeul Național de Antichități din București prezenta cu mândrie lumii științifice internaționale un inventar remarcabil. Cultura celor care locuiseră pe măgurile de la nord de Dunăre impresiona prin bogăție și diversitate: vase ceramice dichisit decorate, unelte din os, piatră și silex mai frumoase ca niște bijuterii, spectaculoase figurine din lut, obiecte din cupru, ba chiar și din aur, într-o epocă în care metalul era o raritate!

Lacul Mostiștea

O mie de ani au stat aici, la Sultana, oamenii din cultura Gumelnița. La început, când au venit, locul va fi fost ceva mai înalt decât luciul de apă. Într-o mie de ani, generație după generație, locul s-a înălțat de la sine, metru cu metru. Istorie așezată în straturi, vreme de sute de ani. Stau, la propriu, pe un „munte” de istorie, iar puterea locului acestuia, în care au cântat șamanii preistorici și s-au rugat, atâta amar de vreme, oamenii atât de curați ai acelor vremuri, mă pătrunde mai ceva ca vântul aspru de mijloc de decembrie.

– Așa-i că se simte vraja locului? N-ai cum să n-o simți! Eu le zic tuturor că aici, pe lângă măgură, parcă și iarba crește altfel, îmi spune, la plecare, ciobanul. Privesc turma ciobanului, întinsă cât e tăpșanul de la Malul Roșu: multe s-au schimbat de acum șase milenii, dar ciobănitul e și acum ca atunci, pe vremea „strămoșilor” gumelnițeni…

Piese „de British Museum”

„Nu exagerez deloc, câteva dintre piesele de aici și le-ar dori orice muzeu din lume. Și British Museum și le-ar dori! Vin străinii în vizită la noi și rămân impresionați, e ceva ce nu au mai văzut”, mă întâmpină ghidul de la Muzeul Civilizației Gumelnița din Oltenița. Clădirea veche, boierească, din centrul orașului dunărean adăpostește un veritabil tezaur al României. Aur e puțin, o vitrină cu niște piese firave ca foița de pe aura sfinților. Oamenii Gumelniței nu cunoșteau aliajul metalelor, aurul lor era extrem de pur și foarte moale. „Priviți ghirlanda asta! Fiecare bob ți se pierde în palmă, atât e de fin! Cel care a făcut-o habar n-avea că e un mare orfevrier, nici nu avea tehnica de azi și, cu toate astea, din mâinile lui de om din <<epoca de piatră>> a ieșit o astfel de bijuterie!”.

Aurul fin al gumelnițenilor

Dar nu aurul acesta, atât de ușor că se înalță la cer mai ușor ca rugăciunea, dă adevărata grandoare a culturii Gumelnița. Marile capodopere, lucrate din lutul movilelor de pe malul Dunării, sunt chiar în vitrina vecină. Oamenii de acum 5-6.000 de ani nu aveau nevoie de metale prețioase ca să facă minunății: nu o să vezi nicăieri o mai mare atenție la detaliu, mai multă migală, mai multă răbdare în șlefuirea pieselor, nu o să vezi nicăieri, până la greci și romani, o mai bună cunoaștere a corpului uman. Piesele plămădite de ei au ceva cu adevărat misterios. Cumva miraculos, tot ce atingeau se transforma în mare artă. „90% din ce vedeți aici, în zona Culturii Gumelnița, sunt obiecte de cult. În epocile de după Gumelnița, 90% din obiecte sunt obiecte de uz personal, pentru trup, pentru pântec, pentru război, nu mai sunt obiecte de cult”, mă lămurește ghidul. „O civilizație care punea spiritul înaintea trupului”, îmi spun, în timp ce mă apropiu de vitrina cu piese demne de Luvru sau British Museum.

Cei dintâi iubiți ai lumii

În mijlocul vitrinei principale de la Oltenița tronează, cum îi șade bine unei zeități, „Zeița de la Gumelnița”. Dincolo de frumusețe, statuetele de Gumelnița au ceva ce s-a pierdut de-a lungul mileniilor: au suflet, sunt vii, trec dincolo sticla rece a „acvariilor” de muzeu, simți verva zeităților ce încă le locuiesc! Nu găsești pic de încrâncenare pe fețele figurinelor de Gumelnița, nu vezi pic de ură, pic de răutate. Au chipurile senine sau hâtre, nostime sau vesele. Am venit la Oltenița special ca să văd una dintre capodoperele culturii de acum șase milenii: „Cuplul primordial”, prima reprezentare a unui cuplu din întreaga istorie a artei universale! „Or mai fi altele mai vechi, dar sunt îngropate sub pământ. Până una-alta, a noastră e cea mai veche”, glumește ghidul de la Oltenița.

Dacă nu știi subtilitatea, plină de umor, a artei gumelnițene, ai putea zice că cei doi sunt niște marțieni căzuți din cer: capetele ușor teșite și ochii îndepărtați de nasul lung și subțire le dau celor doi îndrăgostiți un aspect euforic. Dar nu așa arătăm, de fapt, când suntem îndrăgostiți!? Însă forța figurinei nu stă în detaliul chipurilor, ci în infinita tandrețe a îmbrățișării celor doi. Trebuie să privești din spate statueta ca să vezi cu cât drag se îmbrățișează. O „îmbrățișare” care, descoperită abia în 1960, când arheologul Vladimir Dumitrescu s-a întors, după mai multe decenii, pe șantierul început în interbelic, n-a mai răbdat lutul istoriei și ni s-a arătat în toată splendoarea ei.

Cu mii și mii de ani înaintea poveștilor scrise despre Adam și Eva, movila de la Gumelnița a fost paradisul acestui cuplu atât de drăgăstos. În ce lume va fi trăit „cuplul primordial”, sub ce arșițe se va fi iubit, sub ce ierni se va fi strâns în brațe sub o bundă de oaie? Și, până la urmă, în ce lume au creat artiștii gumelnițeni toate aceste minunății? De unde liniștea aceasta nepământeană a „Cuplului primordial”, de unde toată răbdarea celor care au migălit minunile pe care le vedem azi în muzeele din Giugiu, Oltenița și București?

Cum arătau gumelnițenii?

Săpături la Sultana

Mă întorc în Capitală ca să caut aceste răspunsuri. În curtea de pe Calea Victoriei a Muzeului Municipiului București, care e implicat în proiectele de cercetare de la Sultana și Gumelnița, arheologul Theodor Ignat și colegii săi prelucrează cele mai noi „probe” de săpătură, întinse pe mese, în pungulițe acribios adnotate. În secolul trecut de la primele săpături de la Sultana și Gumelnița, știința a evoluat fantastic. Fiecare lopată de pământ trece prin mâna a zeci de specialiști. Theodor e în echipa de șantier de la Sultana – Malul Roșu și Gumelnița și om-cheie în cercetările multidisciplinare care vizează epoca neolitică din România. A dezvelit cu mâna lui primul șanț săpat, acum aproximativ 4.500 de ani înainte de Hristos, de oamenii de la Sultana, când au delimitat locul noii lor așezări. A săpat casele lor, a săpat în căutarea obiectelor lor, a încercat, în cadrul unui ambițios program de arheologie experimentală, să refacă locuințele gumelnițele așa cum arătau ele în preistorie, a scos și a modelat lutul din zonă, a făcut oale și figurine precum cele pe care le-a găsit în pământ. „Am lucrat ani de zile ca să ardem vase de Gumelnița și abia recent am reușit să scoatem ceva care se apropie de ce făceau ei. Ne ieșea o ceramică superbă, dar nu semăna cu cea de Gumelnița!”. Puțini specialiști s-au pus atât de des ca Theordor în pielea oamenilor de Sultana și Gumelnița. Nu erau cu mult mai mici ca noi, îmi spune. Cultivau inul, cânepa, creșteau oi, vânau animale, deci ne putem imagina cam cum se îmbrăcau. Statuetele lor din lut, cu urechile găurite, ne sugerează că purtau cercei, în morminte s-au găsit șiraguri de mărgele din scoici rare, aduse de pe la Marea Neagră. S-au găsit inclusiv obiecte care-i lasă pe specialiști să speculeze că gumelnițenii și-ar fi vopsit sau tatuat pielea. Își construiau casele una pe locul celeilalte, fapt ce indică simțul proprietății. Aveau ierarhii, trecuseră deja la diviziunea muncii, unii erau mai bogați, alții mai săraci. „Mormintele sunt, în acest sens, cel mai bun indiciu. Sunt morminte pline de podoabe și morminte complet goale”.

Mormânt de inhumație de la Sultana

O mie de ani de pace

Teodor Ignat

Ca orice cercetător care se respectă, Theodor Ignat operează mai mult cu ipoteze decât cu certitudini. Dar, dacă e să avem o singură certitudine despre civilizația Gumelnița aceea e una extraordinară: „Ce știm sigur e că civilizația gumelnițeană nu a cunoscut războiul”. Civilizația gumelnițeană se întindea din nordul Greciei de azi până sub Carpați. În tot acest areal, în care arheologii au săpat sute de morminte, nu s-au descoperit nicăieri urme ale unor violențe, cum găsești grămadă în necropolele altor civilizații. Nu tu antebrațe lovite, în gesturi de autoapărare, nu tu capete crăpate de arme, nu tu săgeți înfipte în copuri! „Vorbim despre o civilizație care, timp de 1000 de ani, nu a cunoscut războiul. Și nu că nu se luptau cu alții, dar nici între ei nu se băteau, cu toate că, așa cum spuneam, unii erau mai avuți, iar alții mai săraci”.

Mă gândesc la toate artefactele pe care le-am văzut în muzeele de la Giurgiu, Oltenița și București și totul îmi apare, acum, într-o altă lumină. De aici pacea de pe chipurile figurinelor de lut, de aici liniștea ce transpare din fiecare detaliu al mesajelor pe care ni le-au lăsat, peste timp, îngropate în lutul de pe malul Dunării, de aici răbdarea de a șlefui, până la perfecțiune, fiecare piesă. Cercetările spun că gumelnițenii nu trăiau foarte mult – la 50 de ani erai bătrânul satului. Nu trăiau mult, dar, în mod sigur, trăiau foarte intens, foarte aproape de zei, cărora le închinau fiecare clipă a vieții lor. Iar „Zeița de la Gumelnița”, „Zeița de la Vidra” și celelalte zeități venerate în statuete demne de orice sanctuar grec sau roman au fost generoase cu strămoșii noștri de acum 6.000 de ani. Le-au dat, după sufletul lor, o mie de ani de pace, o mie de ani în Paradis. Dacă Paradisul a existat cu adevărat, el a existat pe malurile Dunării, pe vremea gumelnițenilor…

Arderea experimentală a replicii unui vas

Cu barca pe lac, între Mostiștea și Argeș!

Cum arăta Paradisul acesta dintre Sultana și Gumelnița acum 6.000 de ani? „Reconstituirea mediului înconjurător e unul dintre elementele cele mai importante ale cercetării noastre. Pe lângă săpătura arheologică propriu-zisă, se realizează o sumedenie de investigații. Facem, de câțiva ani, săpături la adâncimi mari, iar solul merge la analize: fiecare secvență de 10 centimetri e datată, se iau probe pentru polen, pentru ceramică. Analiza de polen îți poate spune ce plante sălbatice erau pe vremea aceea și ce plante <<domesticiseră>> oamenii pe lângă casă”. Deși cercetările de acest fel durează mult, o primă concluzie s-a conturat deja. „O echipă de geologi, sedimentologi și geofizicieni a dat peste 100 de carote în lunca Dunării, în încercarea de a reconstitui cum arăta locul pe vremea Civilizației Gumelnița. Au ajuns la rezultate foarte interesante: acum 6.000 de ani și până mult încoace, toată zona asta, care acum e îndiguită, a fost un mare lac, un lac pe malul căruia se aflau așezările vechii civilizații. Dacă ieșea Dunărea din matcă măcar o dată în an, era foarte ușor să mergi cu barca între Sultana și Gumelnița. Că gumelnițenii erau mari navigatori și pescari o dovedește vertebra unui somn de vreo 40 de kilograme. Să pescuiești așa ceva cu un harpon de os, dintr-o barcă scobită într-un trunchi de copac e lucru mare! Apetitul pentru pescuit e cel mai bine reliefat de cercetările de la Gumelnița, unde s-au găsit foarte multe oase de pește și foarte multe scoici. „Găsim straturi de cochilii de scoici de 40 de centrimetri, au fost adevărate festinuri cu scoici”, zâmbește Theodor Ignat. Libertatea de mișcare a gumelnițenilor explică și similitudinile ceramice la mari distanțe. „Avem găsit vase din Cultura Cucuteni, care era mult mai la nord, în zona Moldovei de azi, în siturile Culturii Gumelnița!”. La fel, obiectele din scoici marine, din cupru și din aur demonstrează că Civilizația Gumelnița avea legături importante cu zone îndepărtate de arealul nord-dunărean.

Misterul clădirilor uriașe

Gumelnițenii aveau un cult al miniaturilor. Sunt pline vitrinele dedicate Culturii Gumelnița de altare, căsuțe, scăunele, cădițe, animăluțe. Și ele ne dau o idee despre cum arăta lumea lor. Dar, pe cât de delicate sunt miniaturile din lut, pe atât de impresionante erau casele lor. „Sunt case mari, de 50 metri pătrați, ceea ce și azi e absolut decent. Case cu două camere, încăzite cu cuptor sau vatră, cu loc de gătit, am găsit și câte o laviță… Foarte multe dintre case au fost incendiate. Dacă au fost incendiate, ai noroc, că găsești un inventar aproape complet, cam tot ce țineau în casă. Sunt case în care găsești și 70 de vase ceramice!”, îmi spune arheologul Theodor Ignat. Tot săpând în jurul movilei de la Sultana, arheologii au făcut, recent, o descoperire care poate schimba felul în care privim Civilizația Gumelnița: cea mai mare clădire din întreg arealul culturii. O clădire uriașă, de 20 de metri lungime și aproape 10 metri lățime! „Am scos 10 tone de chirpici ars, am cântărit, realmente, fiecare bucată scoasă, am dat la sită tot pământul escavat. Mai avem de săpat un pic și dăm gata săpătura”, îmi spune, entuziasmat, Theodor. „Vorbim despre o casă susținută pe interior de trei rânduri de stâlpi de lemn, iar din afară de contraforți. Ceva absolut impresionant! E singura construcție Gumelnița cu pereții sprijiniți pe dinafară cu contraforți”. La ce era folosită această clădire monumentală nu se știe încă. „Ce știm e că atunci când a luat foc era goală sau fusese golită. Niciun fel de amenajare interioară nu am găsit, nici măcar o laviță. Nu te poți lega de nimic… Nu avem indiciu că a fost locuită, deși a fost folosită multicel, de vreme ce i-au reparat podeaua de cel puțin trei ori”.

În finalul discuției, Theodor Ignat îmi dă o veste extraordinară. Ultimele scanări făcute la Sultana arată că clădirea monumentală nu e singura acest fel din zonă! „Când vom cerceta și celelalte clădiri mari sau măcar încă una integral, o să înțelegem mai multe. Dacă cealaltă e plină de ceramică, trebuie să ne adaptăm imediat interpretarea. Dar așa e în arheologie…”, îmi spune, la plecare, Theo, în timp ce străbatem holul lung cu cioburile găsite peste vară la Malul Roșu.

– Theodor, sapi la Sultana de prin 2006. Care e cea mai mare bucurie pe care ți-o dă meseria asta migăloasă de arheolog, în care concluziile se lasă așteptate chiar și zeci de ani? Ce îți dă motivația să revii în fiecare vară la săpături?

– Să știi că marea satisfacție nu mi-o dau obiectele pe care le descopăr. Sigur, mă bucur când găsesc un vas frumos, întreg, e un sentiment fantastic să ții în mâini un obiect pentru prima oară după 6.000 de ani. Dar cel mai mult mă bucur nu de obiecte, cât de confirmearea unor intuiții. Îți faci o idee despre cum trebuie să fi stat lucrurile acum mii de ani și uneori trece multă vreme până când, în săpătură, intuiția ta se confirmă. Asta e satisfacția cea mai mare!

– În arheologie vă puneți, zi de zi, o mulțime de întrebări. Care e cea mai grea dintre ele?

– Cea mai grea întrebare în arheologie e „De ce?”. În Cultura Gumelnița găsim foarte multe case arse. De ce? Luau foc accidental sau erau arse cu bună intenție? Iar dacă erau incendiate dinadins, iarăși revenim la întrebarea „De ce?”. De multe ori, în munca noastră, aflăm unde s-a întâmplat un eveniment, aflăm când, aflăm și cum s-a întâmplat, dar cu „De ce”-ul e cel mai greu, pentru că același tip de comportament poate avea infinite motivații…

Îngropat în atâtea întrebări, misterul Culturii Gumelnița rămâne nedezlegat, probabil, pentru încă o sută de ani, câți au trecut de la descoperirea ei. Dar, dincolo de mister, frumusețea pe care ne-a lă­sat-o este palpabilă, tre­buie doar să avem ochi pentru ea, minte să înțelegem și curaj să acceptăm: pe malul Dunării, în România, a existat una din cele mai mari culturi din ci­vilizația neolitică a lumii: Gumelnița. Un mister păzit strașnic, de un cu­plu de în­dră­gos­tiți.

***

CULTURA GUMELNIȚA

Scurt istoric

Macheta măgurii de la Gumelnița

Gumelnița este numele dat de arheologi unei culturi neolitice din a doua jumătate a mileniului V î.e.n. (4.600-3.800 î.e.n). Aria de răspândire a culturii cuprinde Muntenia, Dobrogea, precum și Bugeacul. Spre sud, acoperă majoritatea Bulgariei, atât la nord, cât și la sud de Balcani (cunoscută sub nu­mele de Cultura Kocadermen-Karanovo VI), ajungând până la Marea Egee, în nordul Greciei. Așezările de tip „tell” (movilă) din această perioadă sunt plasate în locuri bine protejate natural, de regulă în lunca râurilor, în apropierea teraselor sau pe pantele lor.

Zeița de la Vidra

Printre cele mai renumite artefacte eneolitice din lut din România se numără un vas unicat, modelat în forma corpului uman, datând din perioada Culturii Gumelnița. A fost desco­perit de marele arheolog Dinu V. Rosetti, în așezarea de la Vidra, sub dărâmăturile unei case, în timpului săpăturilor din anii 1932-1934. Datorită elementelor anatomice clar reliefate, vasul a fost identificat cu reprezentarea unui corp feminin, iar în literatură a fost sugestiv denumit ca „Zeița de la Vidraˮ. Vasul a fost realizat prin modelare manuală, urmată de netezire, lustruire, decorare prin tehnica inciziei și incrustație cu pastă albă. La interior, care a fost bine lustruit, se păstrează urme de vopsea roșie. Exceptând vârfurile picioarelor, care au fost rupte, vasul a fost restaurat și păstrează toate elementele inițiale.

„Vasul cu îndrăgostiți”

Descoperit cu ocazia săpăturilor arheolo­gice întreprinse în anul 1975 în cadrul aşezării de la Sul­tana, „Vasul cu îndrăgostiți” este una dintre piesele em­blematice ale Culturii Gumelnița și nu are analo­gii în nicio altă cultură din neolitic. Forma actuală a fost obținută în urma restaurării a 12 fragmente cera­mice. Vasul e decorat cu motive geometrice pictate cu alb, pe fond roşu-cărămiziu. În centrul vasului, la interior, se află o pereche de statuete antropo­mor­fe, aşezate pe o băncuţă. La fel ca la „Cuplul primor­dial”, se remarcă gestul protector al bărbatului, care îşi petrece braţul stâng pe după gâtul femeii.

Cultul coarnelor

Gumelnițenii aveau un cult al coarnelor. Ele pot fi văzute pe mai multe obiecte de    cult, înde­o­sebi pe altarele de lut. „Apar întotdeauna sus, pe acoperiș, cum stau crucile pe bisericile noas­tre din ziua de azi”, spun specialiștii de la Olte­nița.

Ce mâncau gumelnițenii

„Aragaz” preistoric

Creșterea animalelor a permis populației gumel­nițene să dispună de o hrană bogată în carne, dar și de produse secundare, precum lână sau piei, respec­tiv oase și coarne, pentru reali­zarea uneltelor. Oile și caprele erau cele mai numeroase animale domest­ice. Datorită unui număr de descoperiri arheologice (fusaiole sau greutăți pentru războiul de țesut), se presupune că lâna oilor era toarsă și apoi utilizată pentru obținerea țesăturilor. Gumelnițenii creșteau și porci, în stare de semi-libertate, pe care îi sa­crifi­cau când atingeau greutatea optimă. În urma unor cercetări laborioase, specialiștii de la situl Sultana – Malul Roșu au reușit să sta­bilească „meniul” comu­nității de acolo. 21% din hrană era din resurse vege­tale, obținute prin practicarea agriculturii, 14% din hrană era re­prezentată de plante sălbatice culese din zonă, 9% din meniu era asigurat de scoici, 6% pro­venea din pescuit, partea cea mai importantă, 38%, venea din creșterea animalelor domestice, iar 12% din vânat.

Maeștrii miniaturilor

Miniaturi

Civilizația Gumelnița abundă în arte­facte miniaturale. Posibil ca ele să fi fost obiecte de cult, dar nici ipoteza că erau jucării pentru cei mici nu este exclusă, mai ales că cerce­tătorii au găsit în săpături in­clu­siv „zornăi­toa­re” din cera­mică. Cert e că figu­rinele mi­ni­a­turale sunt ex­trem de reușite artistic și ne dau, în plus, o idee despre cum ară­ta, la scară ma­re, lumea de acum 7.000 de ani.

Descoperitorii Gumelniței

Povestea Gumelniței e legată de numele câtorva dintre cei mai mari istorici ai României. Locul e pome­nit prima oară ca sit preistoric de marele Vasile Pârvan, în 1922. Pe urma obiectelor găsite la întâm­plare de Barbu Ionescu, un avocat din Oltenița, arheologul Vladimir Dumitrescu începe, în 1925, primele săpături sistematice la fața locului. Doctor în istorie la 23 de ani, docent la Litere și bursier al Școlii române din Roma, Vladimir Dumitrescu (viitor director al Muzeului Național de Antichități) a descoperit numeroase așezări preistorice de pe teritoriul României, dar „piesa de rezistență” a carierei sale rămâne „Cuplul primordial” de la Gumelnița. Un alt mare nume implicat în cercetarea culturii Gu­melnița este cel al lui Dinu Rosetti. Membru corespondent al „Institutului de Arheologie german” şi mem­bru al „Societăţii de Preistorie din Berlin”,  Rosetti a pus, prin studiile sale, România în bibliografia preistorică mondială. La finalul vieții, a ales calea exilului, iar cercetările sale de la Gumelnița rămase nepublicate sunt deocamdată necunoscute. Rămâne, de pe urma entuziastei sale activități, superba „Zeiță de la Vidra”.

Ciprian Rus

Jurnalist, trainer şi analist media. A debutat în 1997 şi a activat în presa studenţească până în 2001, după care şi-a continuat activitatea la „Monitorul de Cluj”, unde a fost, pe rând, reporter, editor şi redactor-şef. În 2008, a fost recrutat în cadrul trustului Ringier, ca redactor-şef al publicaţiei „Compact”, apoi ca online content manager al site-ului capital.ro şi ca redactor-şef adjunct al săptămânalului „Capital”. Din 2010 este reporter la săptămânalul „Formula AS”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian