Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

– Monotonia sudului românesc este doar aparentă. Șesul întins până la granița Dunării, măturat de vân­turi și ars de soare, as­cunde povești fabuloase, în­tâmplări cu boieri și prinți care au trans­format Bără­ganul într-o gră­dină înfloritoare. Trebuie doar să ne oprim și să le ascul­tăm –

Prăpădul

La seceriș

Androne stătea în deschizătura bordeiului, cu că­mașa zdrențuită pe umeri, cu măciuca de ulm înroșită de sânge și cu opincile îngropate în noroi. La lumina slabă a opaițului, taică-su l-a văzut, a sărit din pat și-a strigat:

– Nu mai sta! Fugi și adă oamenii la saiele!

Din cele do­uă­zeci și ceva de bordeie acope­rite cu stuf ale cătunului Uluiți, oamenii s-au adunat repede. Sa­ie­lele în care își ți­neau oile erau niște țarcuri împrejmuite cu o răritură de tres­­tie, și ani­ma­lele deja simți­seră peri­colul, zbierând și în­­grămădindu-se une­le în altele. S-au aprins două focuri. Tinerii, cei mai buni mânuitori ai măciucilor, stăteau în față, bătrânii, câțiva pași mai în spate, lângă anima­le. Pă­mântul și ce­rul Bărăganului se ames­tecaseră în bezna nopții. Oa­menii stăteau nemișcați, pri­vind în hăul negru de dinaintea lor. Dinspre islazul de vite se auzea nechezatul iepelor spe­riate și tropotul armăsa­rilor. Simțiseră moartea. Apoi noaptea fu sfâșiată de urlete. Lupii! Haite de lupi flămânzi încer­cuiseră satul. Oamenii și-au dez­legat câinii și au ieșit cu măciucile. A fost pră­păd.   

– Și mânzul nostru? l-a întrebat tai­că-su pe Androne.

– Pe el l-au luat primul. Nu l-am putut scăpa.

Câteva săptămâni mai târziu, când primăvara aproa­pe venise, și oamenii credeau că au scăpat de greu, s-a pornit zăporul. Ultimele sloiuri de gheață aduse de apele umflate ale Ialomiței au luat tot – case, animale, agoniseală. I s-a făcut milă doamnei Păuna de ei, de sărăcia lor lucie, de pământul întins și gol. Era fiica lui Duicu Bui­cescu, comandantul oștilor lui Matei Basa­rab. A dat ordin să se refacă bordeiele și să se ridice o bisericuță în sat. Țăranii din U­lui­ți l-au avut astfel pe Dumnezeu mai a­proa­pe, ca să le dea putere și alinare în lupta cu Bărăganul.

Biblia Jupânesei

La fântână

Se pare că Jupâneasa Păuna prinsese mare drag de locurile și oamenii Bără­ganului. Venea și le învăța pe femei des­pre cule­sul cânepii și al inului, le învăța cum să facă din ele cămăși și ștergare, mergea cu ele pe câmp și căuta „siliș­tile” izolate, locurile sălbatice, unde cânepa creștea liberă. Le în­văța cum să semene inul primăvara și cum să îl to­pească în Ialomița, ca să scoată din el fire subțiri, de țesut. Poate că era o răsplată pentru bărbații din sat care merseseră de bună voie la asediul Vie­nei, în 1683, alături de Șerban Canta­cuzino, ruda ei și domnul Țării Ro­mâ­nești. Oricum ar fi fost, oamenii s-au trezit într-o dumi­nică cu Jupâneasa Păuna în bise­rică. Le adusese un dar minunat! Ceva ce ni­­­meni nu mai vă­zuse în acele părți până atunci! O Bi­blie! O Biblie ade­­vărată! Cu mâi­nile tremu­rân­de, pre­o­­tul a ridicat-o dea­supra lor, le-a ară­tat-o și a în­chi­nat cu ea pes­te mulțimea în­ge­nun­cheată. Ci­neva a pus-o sub paza unui bles­tem: „Am sem­nat că cine ar cu­teza au o lua, au ar vin­de-o, ori a dă­rui, să fie ana­tema și bles­te­mul de Domnul Hris­tos și urgia Sfin­ților Arhan­gheli și măcar ar cu­teza a o fura!”. De-a lun­gul tim­pului, Biblia doamnei Păuna a devenit cartea de istorie a satu­lui. Pe micul spațiu alb din marginile paginilor, preoții au notat, rând pe rând, cele mai impor­tante evenimente. Așa că Biblia a păstrat nu doar cuvântul lui Dumne­zeu, dar și însemnări despre viața oamenilor pe care i-a luminat, duminică de duminică, în biserică. Și alături de Cartea Sfântă au mai primit ceva. O straiță din care jupâneasa a scos și a răsfirat pe masă un pumn de boabe aurii. „Mălai!”. Să-l cultive și să le fie drept hra­nă în Bărăgan.

Prințul cel șchiop

Prima batoză

Nu există aer mai dulce ca acela din Bărăgan, primăvara! Miroase a flori de cais și salcâm, iar văzduhul este mieriu. La fiecare pas, simți cum te învăluiesc aromele ierburilor pe care calci, de la pelinul verde și-amar, la măghiranul mărunt și iute. Seva pământului iese la su­prafață ca un duh ușurel, de-ai zice că în adâncuri e ascuns parfumul grădinilor din rai. Îți vine să îmbrăți­șezi câmpurile până la orizont, să te lungești către soarele blând, întocmai ca firele de iarbă. Într-o asemenea zi de primăvară, s-a oprit între bor­deiele de pe malul Ialomiței o caleașcă trasă de patru cai. Din ea a coborât un bărbat înalt, îmbră­cat în tunică neagră, cu fireturi și bumbi aurii. Mai întâi a închis ochii și a tras aer adânc în piept. A zâm­bit fericit. Apoi a pornit la pas prin sat. Oamenii au văzut imediat că mergea rău cu piciorul stâng, „strâmb ca o cobiliță”. Se spri­jinea într-un baston cu mâner aurit. S-au apropiat de el, și străinul i-a privit atent, pe fiecare în parte, cu ochii lui negri, blânzi. „Sunt Prințul Efrem Obre­novici”, le-a spus. „De azi înainte această moșie îmi aparține”. Și oamenii au zis: „Să trăiești, Măria Ta!”. Era anul 1839 și, după mai bine de 100 de ani, moșia de la Uluiți, lungă de aproape 20 de kilometri și lată de aproape doi, devenea proprietatea prințului Efrem. Gonit de pe tronul Serbiei, România i-a devenit noua țară, și moșia din Bărăgan, noua casă.

Prințul Efrem Obrenovici

Primul lu­cru pe care prințul Efrem l-a făcut a fost să îi mute pe oameni de pe malul Ialo­mi­ței, unde zăpo­rul îi inunda, mai la drumul mare, pe unde treceau caleș­tile de la Bu­cu­­rești spre Bră­i­la. Noul sat a­vea să se nu­mească la fel ca și azi: Ma­na­sia. Oame­nii au fost ajutați să își ridice case noi. Dar nu oricum. Prințul a adus un arhitect și împreună au trasat ulițele și locurile de case. Cinci mii de me­tri pătrați a lăsat loc pentru noua biserică de zid și douăzeci de mii, pentru o piață centrală, cum nu se mai văzuse niciodată în satele din împre­jurimi. Pe linie cu noua biserică, urma să își facă pentru el și doamna sa, Tomania, un conac. Și s-a ocupat și de oameni. Le-a ordonat femeilor să aibă pentru iarnă scurteică de catifea neagră, dublată cu blană de miel și garnisită cu guler de vulpe și să poarte basmale de lână pe cap. Pe bărbați i-a pus să poarte scurteici de postav, și pe cap, căciulă grecească. Când biserica a fost gata, toată lumea a fost obligată să vină la slujbă îmbrăcată solemn. Și cui nu venea, de obicei dintre bărbați, i se punea un jug al rușinii. Cu privirea sa blândă, dar cu fermitate domnească, Prințul Efrem i-a îmblânzit pe oamenii câmpiilor bătute de vânt și ploi. După slujba de la biserică, le spunea celor adunați în jurul său: „Ce sunt bogații fără înțelepciune, decât niște porci îngră­șați cu tărâțe? Ce sunt cei săraci, cărora le lip­sește educația, decât asini osândiți de a pur­ta sarcina?”. Și oamenii îl ascultau și îl res­pectau. Și dacă o fată mare nu avea zestre, prințul dădea ordin să primească o vacă și doi juncani. Și dacă vreunui om îi murea calul sau boul, prințul îl ajuta pe loc. În fiecare joi după-amiază, chema la el preotul și pârcălabul, ca să îi spună starea moșiei și problemele oamenilor. Aici, în Bărăgan, a copi­lărit și fiul prințului Efrem, Milos, cel ce avea să se însoare cu Maria Catargi, femeia aventu­roasă, ce îi va face domni­torului Cuza doi copii. Și tot aici avea să copi­lărească nepotul lui, Milan, cel ce avea să devină primul rege al Serbiei. Dar până să de­vină rege, s-a bucurat de libertatea Bărăganului, de viața din piața mare a moșiei Manasia, unde juca de săr­bători ursul, unde căruțele de la munte veneau să vândă mere, iar cele de la Brăila adu­ceau pește, unde cel mai bun prieten al său era țiganul „Mica Pușcărie”, care știa peste 300 de cântece. Numai ce îl auzeai învățându-l pe viito­rul rege ziceri vechi din popor – „Foaie verde de mohor, De-aș muri de dor, de dor, Of, nici la vară nu mă-nsor! Nici la vară, nici la iarnă! Of, să fac fetele să moară. Să moară și să ples­nească, Ca mine să nu găsească!”.

Chioșcul cu muzicanți

Maria Catargiu-Obrenovici

Când Alexandru Ioan Cuza venea în Ma­nasia, în vizită la familia Obrenovici, se pornea cu caleștile până nu departe, la moșia Catar­giilor, în satul Maia. Familia Catargiu își făcuse un palat de o sută de camere. Și nu aceasta era atracția princi­pală! Frumusețea castelului era dată de o grădină de aproa­pe zece hectare, făcută la co­man­­dă, de către peisa­gistul vienez Carl Meyer, fostul director al Grădinilor Impe­riale din Vie­na. El făcuse și la București, îm­preună cu gră­dinarul Franz Harrer, parcu­rile Cișmigiu, Kise­leff și Bellu. La Maia însă, crease o grădină boie­rească în stil en­gle­zesc! Aleea principală, prin care se intra cu trăsurile, avea un ki­lometru și era măr­ginită pe ambele părți de tufe de iaso­mie. Alte alei aveau tufe de liliac alb și roz și băncuțe de odihnă cu prive­liște către lac. Pe mijlo­cul lui se afla o insulă cu un chioșc din lemn, unde lăutarii cân­tau, încetișor, pe înserat. Gră­dina avea peste 400 de arbori, de la stejari și arțari, până la plopi albi și pal­tini, ba chiar și multe specii exotice, care mai există și azi. Și de aici, alaiul pleca mai departe, în satul Broșteni, la moșia lui Evanghelios Zappa, la castelul său de „doar” 42 de camere. Acolo se discutau aface­rile! Zappa era unul dintre cei mai bogați oameni nu doar din Bărăgan, ba chiar din România, cu bani fă­cuți din agri­cultură, din fabrica de spirt și multe alte afaceri. Era atât de bogat, încât a finanțat și a repornit Jocurile Olim­pice din Grecia. Da, Jo­curile Olim­pice, așa cum le știm azi, au pornit la ini­țiativa și cu finan­țarea unui moșier din Bără­gan!

Cărămizile de aur

Miloș Obrenovici, fiul lui Efrem și soțul Mariei Catargiu

Boierii o duceau bi­ne în Bărăgan. Ță­ranii de pe moșiile lor o duceau și ei bine. Apoi, deodată, Prințul Efrem Obreno­vici s-a stins din viață. A fost înmormântat și plâns de tot poporul lui din inima Bărăganului, în biserica ctitorită de el în mijlocul satului Ma­nasia. Văduva sa, doamna Tomania, a trimis vechea Biblie, dă­ruită de Păuna, în Serbia, să fie reparată. Cartea Sfântă s-a în­tors de acolo îmbră­cată în catifea și ar­gint. Oamenii s-au ru­gat și un nou ocroti­tor le-a fost trimis. Moșia a fost cumpăra­tă de Ion Hagianoff. A ve­nit însoțit de doam­na sa, franțuzoaica Marie-Claire. Au fost întâm­pi­nați în piața mare a satului nu doar de țăranii moșiei, dar și de cele patru tarafuri care „acțio­nau” în zonă. Taraful numărul unu, al lui Andrei Turcitu, care știa să cânte „Foaie verde dor mărunt, inimă cu venin mult”, dar și „Ține, Doamne, luna-n nori” sau „Șapte văi și-o vale adâncă, aici lupii mă mănâncă”. Taraful doi, al lui Dobre, înalt și slab, cu nasul cât un morcov și o cobză mică cât un chibrit, alături de Frățilă, bărbat frumos, voinic, dar cu voce ca de copil. Taraful trei – Dincu Negoiță și Manolache țam­balagiul, care nu prea aveau reper­toriu și la cele mai multe cereri răspundeau cu „Asta nu avem”. Taraful patru – Ioniță, Costică și Andrei Roșu, adică tatăl și cei doi fii. Costică era mereu îm­brăcat „cu ștaif”, la redingotă, și venea la spec­tacole cu un sul de partituri, pe care le așeza în față, luând poziție de violonist cu școală, deși nu știa să citească notele. Andrei bătea țambalul la întâmplare, iar tatăl Ioniță avea un contrabas numai cu două coarde. Entuziasmul întâlnirii a fost mare. Și la întrebarea:

– Conașule, o să faci fabrică de spirt, ca Zappa, să ne îm­bogățim toți?

Hagianoff a răspuns:

– O să fac ceva și mai bun decât el! Voi transforma pă­mântul în aur! O să fac o fa­brică de cărămidă!

Milan Obrenovici, nepotul lui Efrem și rege al Serbiei

Și așa a făcut. Mai întâi cu meșteri macedoneni, care i-au învățat pe oameni să ridice cup­­toare și să ardă în câmp că­ră­mida. Din acele prime cără­mizi s-a făcut apoi o fabrică ade­vă­rată, proiec­tată de specia­liști aduși din Elveția! Tot din Elve­ția a fost și arhitectul care a trans­­format vechiul palat al Obre­novicilor într-un conac mo­dern, în stil Art Nouveau. Și aurul pe care Ion Hagianoff l-a făcut, așa cum a promis, din pământ, l-a împărțit cu oamenii din Manasia: le-a făcut școală, primărie, cămin cultural cu cine­matograf și bibliotecă, pod de piatră peste Ialomița și câte altele! Ba a adus și tractoare pe abur, din Anglia, de se speriau și se închinau babele satului când porneau! Începând cu 1919, Nicolae Hagianoff a preluat de la tatăl său, Ion, întreaga moșie. Dacă pen­tru moder­nizarea fabricii de țiglă și cărămidă de la Urzi­ceni-Manasia a călă­torit în 14 țări europene, pentru a afla cele mai bune metode de lucru, trans­for­mând-o în una dintre cele mai perfor­mante din Ro­mânia, pentru dezvoltarea agricul­turii a apelat la vecinii săi. La doar câteva minute cu automobilul era ferma model de la Perieți, unde Aurel Popescu transformase Bără­ganul într-o grădină și reușise să schimbe chiar bursa euro­peană a semințelor de le­gume cu ceea ce producea. La Frățilești, satul alăturat, avea moșie de 150 de hec­tare familia Pană. Acolo erau cultivate cele mai pro­ductive soiuri americane de porumb și tot acolo a fost adusă pentru prima oară în România o plantă ciudată, numită soia. Iar pentru se­ratele culturale mergea Nicolae Hagianoff la cas­telul elvețianului Bolomey, de la Cosâmbești, dincolo de Slobozia, sau la conacul lui Marghiloman, să afle ultimele noutăți din Paris. Așa au fost timpurile când­va, în Bărăganul cel ne­mișcat, sub vânturi aspre și soare de foc.

Avionul cu scrisori și butoaiele împușcate

Lăutari din Bărăgan, la 1943

„Apoi toate s-or stricat cam de când or venit nem­ții, în ‘45”, își amintește Radu Ion, pe care toți îl cunosc drept „Nenea Onu”. Pe-atunci avea 11 ani. A­cum e îmbrăcat într-un halat albastru, „de lucru”, ia o pauză de la treburile gospodăriei și stăm amândoi pe leagănul din fața casei. Un mâț mic i se urcă pe umăr, dar bătrânul, scufundat în amintiri, nu îl simte. Casa lui fiind chiar lângă ve­chiul conac din Manasia, familia sa a lucrat de când se știe la boierii ce l-au locuit. El i-a apucat pe Nicolae Hagianoff și pe soția sa. „Aveau un băiat aviator și el venea cu avionul, dădea roată la conac și îi arunca maică-si câte o scrisoare… Când au venit nemții… s-au instalat și în conac, și la noi. Stetea aci von Alep, adjunctul lui Pau­lus, ăl de-a fost la Stalingrad. Se întorseseră de acolo cu o mână de soldați, din zeci de mii… Eu mergeam cu el la vânătoare. Avea doi câini – Boby, de uscat, și Dity, de apă. Da nu era mare vânător… eu îi goneam iepuri și prepelițe și, până trăgea el, se duceau dracu… Într-o noapte a venit o mașină și l-a luat, au plecat pe grabă. A doua zi pe la prânz, ne-am trezit cu rușii aici. Au tras cu pistoalele în butoaiele din crama cona­șului, de era vinul până la genunchi. Goleau canistrele de benzină și le umpleau cu vin. I-a dat și lu tata-mare să bea și el a zis că: «Nu-i bun, are gust de benzină». Și ei ziceau: «Bun, bun, benzin!». Îi înjura bătrânul, și mama îi zicea să tacă, să nu cumva să înțeleagă și să ne împuște. Țineau găleata cu apă aci, într-un măr, și de câte ori veneau să bea apă, mai întâi se închinau, după aia beau apă și ziceau: «O, Boje! O, Boje!». Eram într-o zi la gârlă, la Ialomița, ne scăldam și noi, ca copiii. Am văzut o rusoaică cu patru prizonieri nemți. Îi ducea așa, prin soare, către sat. Au trecut râul încoa. Sclipea soarele în apă, parcă văd… era pe la amiaz… Și nu știu de ce, numa ce îi întoarce rusoaica aia cu fața către râu și îi împușcă. Așa, din nimic! Unu a căzut pe mal, unu cu capul în gârlă… i-a împins pe toți în râu și apa i-a dus. Și pe urmă au venit comuniștii, și conașul Nicolae Ha­gianoff a plecat doar cu două valize. S-a dus la gara din Andrășești, n-a avut curaj să meargă la cea din Urziceni. Atunci au dispărut și bucă­tăreasa Margareta, unguroaica, și șoferul Ștefan și administratorul Stoian, de avea arman mai sus. După douăzeci de ani, a venit într-o zi, pe ascuns, cu mare frică, șoferul Ștefan. A zis că mă roagă conașul Hagianoff să îi dau niște vin din cramă, că îi e dor să bea un pahar de otto­nel de la moșie. I-am dat, că doar din mun­ca lui îi dă­deam – eu lucram pe-atunci la crama conacului na­țio­nalizat și numai din via lăsată de Hagia­noff se făceau vreo 20 de vagoane de vin – otto­nel, aligote, pinot noir, șazla napo­leon…”.

Conacul Manasia

Singura fotografie cu Nicolae Hagianoff exis­tentă este cea din carnetul său de membru al Partidului Liberal, găsit întâmplător în grădină și salvat de Onucu. Cona­cul boieresc a fost na­țio­­nalizat și a devenit gră­diniță. După revoluția din 1989, nimeni nu a revendicat vechile pro­prietăți. Nicolae Hagia­noff a murit în 1976, după ce mai mulți ani și-a câștigat traiul ca taximetrist în București. Majoritatea vecinilor săi de moșie au murit în chinuri groaznice, în pușcăriile co­muniste.

„Miracolul” de la Manasia

Adriana Lowendal – proprietara actuală a conacului Hagianoff

Multe din conacele și castelele din Bărăgan au dispărut – cum este cazul castelului Catargiu de la Maia, astăzi doar o ruină, sau au fost dis­truse de ignoranța comuniștilor, care le-au trans­format în depozite sau grajduri. Manasia este un caz fericit. O aripă de înger pare că a fost mereu protectoare peste acest sat și oamenii lui. În 2006, Ariadna Lowendal, fiica actriței Irina Dall și ne­poa­ta artistului plastic român George Lo­wendal, a preluat vechiul conac din Manasia. Împreună cu soțul ei, Dorin Dănilă, a făcut o restaurare „la ac” a vechiului conac și l-au des­chis publicului larg, care poate petrece aici, așa cum o făceau pe vremuri marii boieri. A durat șapte ani. A costat peste două milioane și jumătate de euro, din bani proprii și din fonduri europene. Re­zultatul final arată uimi­tor! Oricare dintre înain­tași, de la Can­tacuzini și până la Hagianoff, ar fi bucuroși să vadă ce este acum la Manasia. Sa­loanele restau­rate astăzi poartă numele iluștrilor înaintași. Prin acest gest a fost salvată nu doar o clădire, ci o importantă bucată din istoria Bără­ganului.

*

A fost odată în Bără­gan… o domniță și o Bi­blie, un prinț sârb, un industriaș, un preot lu­mi­nat, o familie iubitoare de frumos… dar, dincolo de poveștile lor, a mai fost ceva în aerul dulce al câmpiei, a fost o mare dragoste pentru România și pentru oamenii ei și o mare dragoste pentru Bă­răgan. Sub înfățișarea lui aparent plicticoasă se as­cund mari iu­biri.

Catalin Manole

Născut în 1978, la Călărași, dar crescut în Slobozia, a urmat la Bucurelti studii de Filosofie și Jurnalism. Lucrează ca reporter pentru „Dilema” și „Plai cu Boi”, colaborând în paralel cu BBC, Tele7abc, LA&I etc. În 2002, este declarat Reporterul Anului de către Clubul Român de Presă. Locuiește 3 ani la Paris, unde își aprofundează studiile de Filosofie la Sorbona și efectuează stagii de pregătire la „Liberation” și RFI. În 2005, se alătura echipei de reporteri de la „Formula AS”. „Reporterul are una dintre cele mai frumoase meserii: să pună în cuvinte misterul și emoția vieții”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian