Ceaslovul cu dispăruți

– An după an, tot mai multe sate din România dispar, înghițite de lăstăriș și buruieni. După trei decenii de de­mocrație, 126 de localități au rămas complet pără­site, deși încă mai figurează pe hartă, încă mai au cod poștal. Iar fenomenul este în creștere. O mare parte din lumea satului românesc își trăiește ultimele momente, jalnic sfârșit al unei istorii cândva glorioase –

Mielul și șacalul

Satul Târcov, județul Buzău. Îmbrăcat într-o reverendă lungă până la pământ, părintele Stelian Vlăsceanu urcă cu pas șchiopătat drumul plin de hârtoape care străbate satul. Când și când, se spri­jină într-un toiag vechi, ajutorul lui de nădejde pe drumurile hârbuite care taie dealurile astea pustii. E o zi însorită de iarnă, dacă n-ar fi atâta uscăciu­ne în jur, aș zice că a venit deja primăvara. Pe alocuri, de-o parte și de alta a drumului, printre desișuri uriașe de bălă­rii, se ivesc primele case pă­răsite. Unele stau gata să cadă, altele sunt ruinate de mult. E un decor trist, aproape înfricoșător. Părintele Vlăsceanu se oprește în dreptul lor și pare să șoptească o rugăciune, ca într-un ritual cu care s-a deprins de mulți ani. Se închină apoi de trei ori și pornește mai de­parte, cu un zâmbet amar pe chip. „Aici a stat Toader Stănilă”, poves­tește, „un om al locului, căsătorit cu o femeie tot de-aici. A muncit din greu, el pe un șantier, ea, acasă, în gospodărie, și când avea timp mai lucra de mână ceva, un pulover, un ciorap, mai câștiga un bănuț. Au murit bătrâni amândoi. N-au avut copii și casa lor a rămas în paragină, așa cum o vedeți. Uite, încă o casă pără­sită, acolo a trăit fami­lia Nica. Oa­meni gospo­dari, au avut nouă copii. Au murit acum vreo 30 de ani, iar copiii s-au risipit prin lume. N-a mai venit niciunul pe aici. De 30 de ani casa a rămas a­ban­­donată. E trist, tare trist”.

Părintele Ste­li­an Vlăsceanu urcă dealurile astea de 46 de ani. În 1975, a fost numit preot paroh pes­te satele Târcov, Trestieni și Oleșești. El a trăit jos, la șosea, în casa părintească din Pârscov, la vreo 15 kilometri de aici. Timp de 46 de ani, a bătut drumul ăsta, ca să ajungă la credincioși, uneori, cu ultima spove­danie. N-a avut niciodată mașină, iar dacă nu-i ieșea în cale măcar vreo căruță, o lua voinicește pe jos, străbătând singur dealurile și pădurile, prin potop de ploi sau nămeți de zăpezi. Cunoaște isto­ria fiecărei case, știe toate năravurile, supărările, bucuriile sau virtuțile acestor oameni pe care i-a slujit cu neclintită dăruire. „Nu vreau să-mi aduc laude”, zice, „dar eu nu m-am mulțu­mit să trec doar pe drum, nu m-am mulțumit doar să dau bună ziua. L-am întrebat pe fiecare în parte de viață, de necazuri, de bucurii, am mers în fiecare casă, am răspuns la orice dorință de-a lor, nu m-am plâns niciodată, că e prea departe sau că e vreme rea, am fost mereu acolo unde îmi cereau. Nu am mașină, nici nu am vrut să am, eu știu de la sfinții pă­rinți că preoția se face pe jos, călcând pe pă­mânt, mergând printre oameni, prin­­tre cre­dincioșii pe care ți i-a încre­din­țat Dumnezeu. Pă­cat că astăzi ei nu mai sunt, că lo­curile astea sunt pus­tii. În satul Târ­cov mai sunt doar șase femei vădane și-o familie, adică soț și soție, bătrâni și ei. În Ole­șești, din 42 de familii pe care le-am găsit când am venit aici preot, mai este una singură, iar în Trestieni au rămas doar cinci femei, văduve și ele. Asta e tot ce-a mai rămas din satele de-altădată. Te­re­nul este foarte ac­cidentat, drumurile nu mai sunt pietruite, apa a săpat șanțuri pe mij­locul lor, a­proa­pe că nu mai vine nimeni la bise­rică. S-a întâmplat odată, pe vreme rea, să am o înmormân­tare și să nu fie cu cine s-o facem, să nu avem om la cruce, să nu avem om la steag, să nu ai cu cine să cari mortul, să pui tu mâna, ca preot, să duci sicriul. Din 89 până acum, nu s-a întors nimeni de la oraș, așa cum văd că se întâmplă prin alte părți. Nu vine nimeni să care apă cu co­bilița și lemnele, în spinare, cu croznia. Au înce­put să coboare sălbăticiunile în sat. Te întâlnești la tot pasul cu lupi, cu urși. Mai nou, au apărut și șacalii, au mâncat mielul din curtea unui om, chiar anul ăsta s-a întâmplat. Îi auzi cum urlă noaptea, de ți se zbârlește părul în cap. În schimb, nu prea mai auzi păsările cum cântă, cum cântau odată, nu mai auzi mierla, nu mai auzi cucul sau privi­ghetoarea. Nu mai auzi. Pes­te tot e o liniște care îți dă fiori. Pădurea e aici, la nici o sută de metri de sat, co­boară tot mai a­proa­pe, înghite lo­cu­rile altădată mun­cite, până o să dis­pară tot. După cum merg lucrurile, în cinci, șase ani, n-o să mai fie niciun locuitor aici”.

E liniște stranie, în dimineața asta de iarnă cu cer senin. Îți țiuie în urechi. Oriunde întorci privirea, vezi cum pustiul înghite pămân­tul, șterge urmele vieții de peste tot. Părintele Stelian se oprește tot mai des să-și tragă sufletul. „Acolo, sus, unde se vede poienița aia, trăiește o femeie singură. La ea vreau să mergem oleacă, că n-am văzut-o cam de multișor. Se-ajunge greu, dacă e ploaie și noroi, nici pe jos nu poți mer­ge. Sărmana, nu mai poate coborî nici măcar la bise­rică. Are o fată la Pârscov, care o mai sună și află de ea. Oamenii mor cu zile aici. Salvarea nu poate să a­jungă. Pom­pie­rii la fel, au ve­nit odată când a luat foc o casă, dar n-au putut urca. Au lă­sat mașina la intrarea în sat și au stins focul cu gălețile și cu apă de la fân­tână. De ani de zile, am tot cerut la județ să se repare drumurile, măcar puțin, să arate mai omenește. Poate așa s-ar mai întoarce din cei tineri acasă, cum aud că se întâm­plă prin alte părți. Nimeni nu te bagă în seamă. Pentru cinci, șase voturi la alegeri, nici nu te-ascultă”.

Ultima credincioasă

Femeia iese la poartă. E tare bucuroasă, nu se aștepta la o vizită, în vremurile astea bântuite de boală. N-a mai văzut pe cineva de vreo două săp­tămâni, când a venit în trecere fata ei. „Doamne, ajută!”, salută părintele Stelian. „Ce mai faceți? Cum vă mai sunt zilele?”. „Ce să fac, părinte?”, răs­­­punde femeia. „Mă strecor și eu, dintr-o ziuă în alta. Mă lasă tot: picioarele, inima. A venit bătrâ­nețea… Ce să mai fac?”. Ne invită în curte, o curte mare și sărăcăcioasă, cu câteva găini um­blărețe și niște rufe întinse la soare. „V-ați pregătit de iarnă cu lemne?”, o întreabă iar preotul. „Lem­ne ar fi că-i aproape pădurea, dar cine să le taie? Poate ursu, că doar el mi-a rămas vecin”. Mer­gem în fața casei și ne așezăm pe niște butuci mari de lemn. „La doctor ați mai fost?”, întreabă preo­tul mai de­parte. „La doctor? Păi eu de zece ani n-am mai plecat de-aici. Cu ce să mă duc? De unde bani, că-mi ia un milion jumate să mă ducă o mașină până la Pârscov…”

O cheamă Victoria Vasile, are 74 de ani și tră­iește singură. A avut un băiat care s-a răsturnat cu mașina la Trestieni și și-a fracturat coloana. Șapte ani și jumătate a zăcut la pat. Tare mult s-a chinuit cu el, până când s-a-ndurat Dumnezeu să-l ia, să-l scape de suferință. Mai are o fată, e măritată și trăiește la Pârscov. Mai vine ea din când în când s-o ajute. „Fata nu v-a zis niciodată să vă mutați la ea?”, o întreb. „Păi mi-a zis, da ce, eu mă duc? Nu mă duc, ferească-mă sfântul. A mai fost o fe­meie aici, și ea bătrână și bolnavă, și a luat-o fiică-sa la Buzău. I-am zis să n-o ia, că nu rezistă acolo, la bloc. A luat-o, și după nici două luni, a adus-o moartă, s-o îngroape la cimitirul de-aici. Nu mă duc nicăieri. Cât o vrea Dumnezeu să mă țină, stau aici, în casa mea. Nu-i a bine să pleci. Și nici fata mea nu vrea să vină aici, are viața ei la oraș, ce să mai caute în pustietatea de-aici? Asta-i soarta noastră. Nu mi-e de mine, da-mi pare rău că o să rămână casa asta a nimănui și-o s-o înghită pădurea. Doamne, și cum era altă­dată! Clocotea viața aici”.

Stăpâna munților

Satul Tecșești, comuna Întregalde, județul Alba. Un sat cocoțat aproape de masivul Piatra Cetii, din munții Trascăului. Zina Tecșa are 70 de ani și de aproape două decenii trăiește singură, pe toată coas­ta asta de munte. Doar șase case mai sunt lo­cuite în Tecșești și ele stau răsfirate la câțiva kilo­metri una de alta. De jos, de la Poiana Galdei, ai de mers aproape o oră cu mașina. Și nu cu orice ma­șină, e musai să fie una puternică, de teren. Dru­mul, plin de cratere adânci, șerpuiește printre cres­tele munților, traversează păduri ne­sfârșite, trece prin grohotișuri colțuroase de piatră. Când are treabă la oraș, Zina face drumul ăsta pe jos. Are de mers cam două ore până la prima stație de autobuz, de unde ia apoi cursa de Alba Iulia. Nu îi e frică de animale sălbatice, de lupi sau de urși, dar încearcă să evite cât poate întunericul. Pleacă la drum mai mult vara, dimi­neața, la răsărit, și se întoarce seara, până la apus. E o fe­meie puternică și mereu ve­selă. Are doi copii, băieți mari, fiecare la casa lui, de­parte, în Spania. Mai are cinci frați, toți răspândiți prin țară. Nu vor să mai vină în sat nici măcar în vizită, ca să nu-și rupă mașina în două. Zina mă invită în casă și mă servește cu plăcintă abia scoa­să din cuptor. Lângă fe­reastră, lipit de geam, ține un telefon mobil vechi, cu bu­toane. „E singurul loc unde mai vine semnalul”, zice. „Și nici acolo nu vine mereu. Din când în când îl verific, să văd dacă m-or sunat copiii sau am vreun mesaj de la ei. Îi singura mea legătură cu lumea. Altfel, pot să cad lată în curte, că nu află nimeni de mine”.

Ieșim în curte, în spatele casei și face roată cu mâna, ca să-mi arate frumusețile de păduri care se întind împrejur. „No, aici îi acasă la mine”, zice cu mândrie în glas. „Toți munții ăștia îs ai mei, cu ei am crescut, le cunosc fiecare potecuță. Dac-ar repara cineva drumul, și să ridice aici niște căbă­nuțe, să vină turiști, să vadă cum îi în rai! Că dacă s-ar face drumul, de bine, de rău, ar mai trage și lumea aca­să, să mai crească un animal, să pună în grădină un cartof, o ceapă. Ar mai în­via satul. Toa­tă lumea știe de necazul ăsta al nos­tru, dar nimeni nu mișcă un deget să facă ceva. Ai zice că asta vor, să lase satul să moa­ră. Și moare, să știți. În Tecșești nu mai rămâne niciun suflet de om. Și îi păcat. Îi mare păcat. Sute de ani o putut să reziste, și-acuma-i gata. Unde o fost naștere, acum îi moar­te”.

La plecare, îmi dă o traistă mare cu mere din livadă. „As­tea-s mere poinice, așa le zice. Luați să mân­cați la București și să vă aduceți aminte că ați fost la Tecșești. Dumnezeu să vă ajute! Și să scri­eți frumos, că poate o auzi cineva și ne-or repara drumul. Și s-or în­toarce feciorii și frații mei”.

Trei, Doamne, și toți trei…

Mihai Tecșa este preot paroh la Tecșești, din 1974. Are aproape 80 de ani, se mișcă anevoios, uneori cu două bastoane, iar de acasă până la bise­rică are de mers vreo trei kilometri, pe un drum greu, cu urcușuri aspre și jgeaburi adânci săpate de ploi. Cu toate astea, încă mai face drumul, cu chiu, cu vai, în une­le du­mi­nici sau în zile de sărbătoa­re. „Îna­in­te mer­geam zilnic la bi­serică”, zice părin­tele cu regret. „Mer­geam și pe la casele oamenilor, la ăi bătrâni sau bol­navi, mer­geam să-i mărturisesc, să-i împărtășesc, să le spun un cu­vânt de lumi­nare. Acum, nu mai pot merge. M-au ajuns boala și bătrânețile. Și nici la cine să merg nu mai am, că or plecat aproape toți oa­me­nii… În urmă cu 30 de ani, erau vreo 35 de familii, adică peste 200 de suflete, că la toate ca­sele erau cel puțin trei, patru copii. Dru­mul îi cau­za princi­pală, de-aia s-a ajuns aici. Că n-avem drum, să se facă o zonă turistică, să vină oameni, să vadă fru­musețile Apusenilor, și poa­te așa se vor gândi să se întoacă acasă și cei ple­cați, să se în­toarcă în ve­trele părintești, să nu mai rătăcească prin lume”.

Ne urcăm în mașină și pornim spre biserică. E tare bucuros părin­tele, n-a mai fost sus, în sat, de vreo două săptămâni. Biserica e sus, pe o creastă, de-acolo se văd toate văile, pâ­nă hăt, depar­te, spre Alba Iulia. Priveliș­tea îți taie respira­ția, din lo­cul ăsta toată minună­ția lu­mii stă la picioa­rele tale. „Asta îi bi­se­ri­cuța noastră”, zi­ce părintele Tecșa cu bucurie în glas. „Zi­ceți și dumnea­voas­tră, nu-i păcat să se năruiască? Oamenii nu prea mai vin pe la slujbe, îs puțini și bă­trâni, au treburi, ani­male în grijă, și, să mă iertați că zic asta, de multe ori uită de biserică. Câteo­dată suntem doar trei – eu, cântărețul și crâsnicul. Ti­nerii s-au dus prin străini și or rămas casele goa­le. Dar noi, orice-ar fi, săvârșim Sfânta Liturghie. Pentru că aici par­ticipă și viii și morții la ea, și îngerii lui Dumnezeu, și chiar dacă nu mai vine nimeni, mă nevoiesc cum pot și cât pot, să nu las să moară Sfânta Litur­ghie”.

Pornim înapoi spre casă. Pe drum, îmi arată școala și câteva case, toate lăsate în pa­ra­gină. Își duce mâna la piept și-mi spune aproape șoptit: „De câte ori văd casele astea și școala în care am învățat și eu, și copiii mei, simt așa, o înțepătură la inimă. Și mă rog la Cel de sus să ne ierte păca­tele și să lase măcar biseri­cuța să rămână în pi­cioare și după ce mă voi săvârși și eu. Unde nu-s oameni, să fie mă­car Dumne­zeu”.