„Stratereștii” din Bărăgan

La un pahar de soare

„Oameni alergați prin porumb de marțieni, fenomene bizare, lumini inexplicabile și întâlniri de gradul trei. Pe scurt, un sat terorizat de extrate­reștri”, mi-a spus cineva. Ade­vărat sau nu, un su­biect ca ăsta nu puteam să ratez, trebuia măcar să verific de unde a pornit po­vestea. Fără să mai pierd nicio clipă, mi-am făcut rapid un rucsac în care am pus ce-am cre­zut că mi-ar fi ne­ce­sar: aparat foto, re­por­to­fon, lanterna pe leduri cu două baterii mici, un bi­noclu (găsit la reducere, în Obor), carnet de no­tițe, bri­ceag și, pentru ori­ce even­tua­litate, o căr­ticică de ru­gă­ciuni. Și am pornit! Am luat cu asalt Bără­ganul, căutând un sat numit Tres­tieni, co­muna Bre­zoaiele, pe șo­seaua veche ce duce de la Bu­cu­rești la Pitești.

Doamna Aurica îmi adu­­­ce, pe o farfurioară albă, un pahar cu suc gal­ben, rece. Soarele pa­re că s-a topit și acum îl bem la umbra pridvorului. Femeia se așea­ză cumin­te pe un scău­nel și aș­teaptă să vină și Florică, soțul ei, pentru a partici­pa și el la poveste. Sunt trestiereni get-beget, năs­­­cuți, crescuți și rămași în sat. Au gospodărie mare, cu două rânduri de case, bine rânduită. Nu le lipsește ni­mic. La vârsta lor, deja pensionați, sănăta­tea este cel mai im­portant lucru. Au fețele arse de soare, din zilele petrecute în câmp, așa cum sunt toți sudiștii. Vorba le e ușoară și repede. Doamna Aurica mi-a dat prima măr­turie despre prezența extrate­reștrilor în Trestieni.

Umbrela cu volănașe

„Chiar acolo eram, în curte. Venisem de la câmp și mă spălam pe picioare. Când îmi ridic ochii, aici, deasupra la casă, nițel mai sus, văd ca o umbrelă lun­gă, cu multe volănașe pe ea. Era bombată dea­supra și jos tot la fel. Și cu mai multe culori: roșcat, verde, albastru, o culoare frumoasă, ca un curcubeu. Și mer­gea. Aaa! Mă scol, cu pi­cioa­rele în lighean, și îl strig pe Florică. Da’ între timp s-a bifurcat în sus. N-am văzut cum s-a dus, numa’ a dispărut. Era ziua, nu era întuneric, ce spun am văzut cum te văd pe matale acum. Noaptea apare altceva: un inel dintr-o lumină gălbuie, ca de bec. O lumină mare, o vedem la trei-patru seri. Până la patru dimineața stă aici și după aia dis­pare. O singură dată am văzut când a dispă­rut, că ne-am trezit de dimineață să facem injecții la găini. Era așa, ca un balon mare, și când a pornit, odată n-a mai fost. Nu era stea, era un gol în cercul ăla, era ca un inel. Vă spui ce am văzut, ce n-am văzut nu poci să spui.”

Florică, soțul doamnei Aurica, îmi confir­mă tă­cut poveștile. Cei doi se uită la mine lung, cu îngri­jorare, așteptând parcă o expli­cație. Sunt ani de zile de când se petrec lu­cruri ciudate în satul lor. Toți oamenii știu povești. Să mai întreb și la alții.

Luminile apar din dreptul pădurilor de la intra­rea în sat și se duc către câmpul de dincolo de el, mărginit la câțiva kilome­tri de alte sate: Drăgă­neas­ca, Bre­zoaiele, Co­sob… Urmez indicațiile pri­­mite. Iau la rând ulti­mele case, aflate în ve­ci­nătatea câmpului. Desco­păr cu surprindere că aproa­­pe toți oamenii, cu câteva excepții, au văzut câte ceva. De teamă să nu fie însă luați peste picior, sau mai rău, cum se în­tâmplă în sud, să se căpă­tuiască cu vreo poreclă, au preferat să nu spună nimic până acum. Încu­ra­jându-se unii pe alții în fața repor­tofonului, măr­turiile încep să curgă. Am nimerit într-un mo­ment bun, pe înse­rate, când se lasă răcoarea și oame­nii ies pe băncuțele din fața porții, cu chef de vorbă. Poate a contat și faptul că e vremea recol­tei și țăra­nii din Trestieni sunt bucuroși de ham­barele pline. În fața ca­selor ară­toase, cu grădini îngrijite fără cusur, tro­nează căruțe supra-înăl­țate, pline-vârf cu saci de cartofi sau de grâu, ca niște trofee uriașe. La umbra unui corcoduș, în­con­jurați de copii și ne­poți care se joacă în voie, Badea Florica și soțul ei, Florea Gheorghiță, Ion Geor­giana și câteva vecine poves­tesc des­pre varza care tre­buie pusă ime­diat în locul carto­filor și despre vre­murile de altădată, „când cânepa nu era de­cla­rată droguri” și țe­seau toate la bo­rangic, pân­­ze ca de lu­mină.

Badea Florica e prima care răspunde la întrebările mele: „Ete, vezi! Săp­tămâna tre­cută văzui în salcâm așa, o lumină nemiș­cătoare. Am văzut sigur ceva, mamaie, da’ nu știu ce.” Soțul ei, moș Badea, as­cultă și repetă me­reu cu voce hârâită: „De­pin­de… Păreri…”. Dar Șer­ban Marinela își face curaj și spune ce i s-a întâm­plat.

Umbra din grădină

„Era în noiembrie, chiar după ce a murit soa­cră-mea. Era iarnă, câmpu’ gol, se ve­dea clar până departe, la Stoie­nești. Soțul m-a chemat să vin re­pede, că se vedea dincolo de canal ceva. Ezact cum arată ăștia la televizor: un aparat rotund, și dede­subt și deasupra, și în el, ca și cum ar avea mul­te lumini, cum e o casă cu ferestrele luminate în inte­rior. A stat așa, s-a bălăn­gănit… La început, se vedea mic, da’ după aia, deo­dată a venit spre noi, și era mare. Io atunci m-am speriat și am zis: «Hai să intrăm în casă, că ăsta vine să ne ia!». Mai citi­sem, mai auzisem că vine și te ră­peș­te, sau îți ia casa cu totu’, na, te sperii când vezi așa ceva mare, viind cu viteză spre tine… Soțu’ nu a vrut să intrăm. Și atunci s-a mișcat așa… și de-odată, ca și cum ai clipi din ochi, a dispărut. Era cam pe la canal, zic io.”

Mărturia Marinelei e întărită de două fete care lo­cuiesc în vecini. Într-una din nopți, fetele au su­nat-o speriate, ascunse în casă, sub masă: „M-au sunat să ies, că e o umbră mare, rotundă, deasupra grădinilor, în jurul casei. Se învârtea pe lângă sal­câmi, foarte aproape de ferestre. Am ieșit, dar nu am apucat să văd nimic. Dar n-am de ce să nu le cred pe fete, că mi-au zis cam ce văzusem și noi.”

Câmpurili cu ozineuri

Nu puteam să plec din Trestieni fără să bat și la poarta ultimei case din sat, aflate chiar la marginea câm­pului, locul desfășurării evenimentelor. Acolo lo­cuiește Gică Cristache, zis a lu’ Oțetaru. De pe prispa casei se vede locul ca în palmă, și dacă ceva se întâm­plă, este imposibil să nu observ. L-am găsit pe Gică supărat. Are o afacere cu arbuști și cineva tocmai i-a furat din fața porții un ghiveci uriaș, cu un buxus, pus „de reclamă”. Se scarpină la ceafă, privind locul gol, și nu înțelege cum au reușit hoții să ia ditamai ghiveciul, fără ca el să își dea seama. Cât despre acti­vitatea paranormală din apropiere, lucrurile sunt clare: „Cam de pe la unu noaptea și până la ore neli­mitate e plin de ozineuri pe câmpu­rili astea. Fii atent cum merge el: când pleacă, iese din el o lumină sub­ți­riiiiică și să dăs­face ca o pâlnie și parcă, așa, caută ceva. Pă pă­mânt nu vine nicio­dată, stă numa’ sus, fix în aer. Am urmărit-o mult timp. Și mie mi s-a părut suspect. La Florești și Palanga sunt discoteci, da’ nu de la ei vine lumina aia, deși se vede și electrica lor pe cer. O singură dată am văzut vizibil un ozineu și stra­tereștri pă pământ. Să vedea ca o flacără și nu să auzea nimic. Mai ezact, erau ca niște flăcări pătrate. Ca un foc pătrat. Și m-am uitat foarte mult timp, cam o oră. Da’ nu ieșea fum. Prin vorbe poți să spui, da’ îți trebuie probe, mă înțelegi? Ar fi dă senzație o poză”, spune Gică, după care se întoarce iarăși la locul gol, unde era ghiveciul, și se scarpină la ceafă.

Cine să-i fi furat buxusul? Doar îl legase de un piron, vârât în pământ… „Teroarea noastră umană nu vine de la ozineuri”, spune cu mult năduf, „hoții din sat sunt mai ceva decât stratereștrii”.

Podișca blestemată

Toate mărturiile adunate de la țărani aveau un punct comun: fenomenele ciudate se legau mereu de o anumită zonă a câmpurilor dintre Trestieni, Brezoa­iele și Drăgăneasca. Mergând pe firul poveș­tilor, am aflat că undeva, în acea parte, există o po­dișcă bles­temată. Istoria acelui loc se știe de pe la 1811, când s-a înființat satul Brezoaiele, dar e de fapt mult mai veche. Oricum, prima amintire este legată de țiganii aduși aici de niște boieri din Bucu­rești, ca să defrișeze pădurea și să facă, în felul ăsta, loc de case și loc de târg pentru macedonenii și grecii veniți cu mărfuri. Se spune că, într-o iarnă, un țigan tânăr a plecat după lemne și, ajungând la podișcă, a văzut cum, sub ochii lui, o cărare nouă se desface spre câmp. Pe măsură ce mergea pe ea, în mod miraculos, cărarea se năștea sub pașii lui, se lungea și se curăța. A tot mers pe ea până a ajuns în mijlocul câmpului, departe, în nesfârșirea albă a Bărăganului. Acolo, cărarea a dispărut deodată, zăpada fără urmă de pași lăsându-l pe bietul țigan pierdut într-un imens labirint, ca un deșert alb și în­ghețat. După multe zile de căutări, l-au găsit mort.

Apoi sunt și întâmplări recente, petrecute nu de mult, de exemplu, pe-a lu’ Bădia l-au găsit în fața po­diștii mort, cu un ceas pe piept. Un altul și-a lăsat acolo bicicleta și pălaria și l-au descoperit după câte­va zile rătăcind pe câmp, cu mințile răvășite. O altă fe­meie a ajuns în satul vecin, condusă de la podișcă de două luminițe. Plus alte arătări, văzute de trecători, așa-zisele „lucruri slabe”: pisoi cu ochii roșii, cai negri sau țapi care stăteau nemișcați, urmărindu-i cu privi­rea fixă pe drumeți. Încercând să găsesc o părere avi­zată despre toa­te întâmplările astea, am ajuns din poar­tă în poartă, la doamna Eșeanu. Mutată din București în Brezoaiele de câțiva ani, dumneaei este pasio­na­tă de fenomenele bizare și le-a ur­mărit cu atenție. Una dintre expe­riențele trăite la noul domi­ciliu este legată chiar de podișca blestemată. Iată ce mi-a declarat:

„Noi am cumpărat acum zece ani căsuța asta. Când am făcut sobele, am avut un sobar din alt sat și l-am dus cu mașina într-o seară, că termi­nase târziu. Era timp de vară și era porumbu’ de fiert. Am oprit mașina să rup niște ciucălăi, era pe murgite. Nu era foarte departe de podișca de care spuneți. Am luat un braț de știu­leți și l-am pus în portbagaj. Po­rumbu’ era destul de înalt la vremea aia, aproape doi metri. Când să mă urc înapoi în mașină, l-am văzut. L-am văzut foar­te clar: era un vâr­co­lac. I-am văzut capul, deasu­pra porumbului. Era atât de fioros! O ființă blă­noasă, cu un bot lung, ochi mari, urechi păroase. Semăna cu un lup uriaș, ridicat în două picioare. Era atât de fioros, în­cât i-am strigat soțului: «Hai Titele, nu mai sta!». Și am pornit în viteză.”

Mult timp după această întâm­plare, doam­na Eșea­nu a avut coșma­ruri cu vârcolacul. Abia după trei ani, la o masă cu niște prieteni, dom­nul Titel a mărturisit că și el a văzut vâr­colacul, dar nu a recunos­cut, de teamă să nu o sperie și mai tare pe soția sa. Între timp, doamna Eșeanu a mai obser­vat luminițe roșii, pâl­pâind spre satul Stoenești, și o crea­tură bipedă, mult mai mare de­cât un om, traversând    grădina de lângă casă. Punând toate acestea cap la cap, doamna Eșeanu are o singură expli­ca­ție: „Eu cred că aici ori e o por­tiță spre alte dimen­siuni, ori e un câmp magnetic, ori e altceva necurat.”

Vârcolacii din porumb

Când vii la Trestieni prin câmp, pe drumul neas­faltat, n-ai cum să o ra­tezi, e chiar la intrarea în sat, pe stân­ga: ve­chea cârciumă a coope­rativei, astăzi cunos­cută de toți „La Compiu­ter”. Nimeni nu mai știe cum i s-a pus numele ăsta, dar e lo­cul bine­cunoscut unde poți să te as­cunzi de soarele nimicitor al amiezii, poți bea o bere rece, ca să îți speli gâtlejul de prăfăria câmpului sau, pur și simplu, poți să stai seara, pe răcoare, la rezu­matul zilei: ca­re cât grâu a treierat, câți saci de cartofi s-au scos la pogon, ce mașină și-a luat Gîlmă sau „di ce” a pus pri­maru’ în Drăgăneasca băn­cuțe „ca-n Ciș­mi­giu”, la fiecare poar­tă. Aici m-am oprit și eu ca să îmi așez în ordine informațiile adunate, despre activi­tatea extraterestră de pe raza co­mu­nei Bre­zoaiele. Subiectul a stârnit un viu interes printre „com­piute­riș­tii” aflați la o bere:

„Bre, n-ai înțeles! Aici e poartă straterestră și din cauza asta porum­bul e plin noaptea de vârco­laci. Pro­blema e alta. Dacă po­rum­bul avea doi metri și vârcola­cului i se vedea capu’ deasupra, ce înălțime avea vâr­colacul? O înălțime de anvergură mare! Tre­buie să ai tărie de curaj pen­tru treburili astea…”.

„În universul ăsta, cât e de imens, eu nu cred că trăim doar noi, n-are cum! Nu avem cum să îi detec­tăm, acum sunt și avioane nevăzute făcute de oameni, da’ pe stratereștri, care sunt niște ființe mult avansate, nu ai cum să îi detectezi”.

„Nu mai vorbi, neicule! Dacă nu poci să îi de­tectezi, de unde știi mata că e ființe avansate? Po­vești! Io șapte ani am fost pă bicicletă la discotecă, da’ nu mi s-a întâmplat niciodată să văd vârcolaci, și numa’ pă câmpu’ ăsta am mers. Că să opreș­te motoarili la mașini, că nu mai merge scu­teru’… Păi, dacă n-ai benzină în el, normal că să oprește. Aiurea, bre, manevre!”.   

„Am văzut și eu niște lumini pu­ter­­nice, nu erau terestre, le știu pe alea, că eu sunt și aviator, am fost pilot pe elicopter de salvare. Era ceva… bătea în verzui, așa. Ședea 3-4 minute, iar se mișca. Cine știe ce e ăștia și ce scopuri au și ce e în ma­teria lor cenușie?! Dacă aveam be­noclu’ la mine, mă uitam mai bine, da’ n-am avut, că n-am știut, ăștia vine prin sur­prindere. Eu fac denunț, dacă e ceva. E fenomene ciudate, care nu avem cunoș­tință de ele. Dacă e nevoie ca oamenii învățați să afle adevărul, eu vin să depun măr­turie. Vin, că mie îmi place să descoperim era asta a noastră”.

După această ultimă declarație a lui Marin Po­pes­cu, zis Stalin, a lu’ Oțetaru vine cu soluția salva­toare:

„Să ai un aparat foto performant și pac-pac-pac, să fii informat. Adică: să vină o echipă de zia­riști care să urmărească. Să trezește ăla, îl vede: bă, l-am văzut! Iese toți, face poze. Numa’ așa poți să surprinzi lucrul ăsta, altfel așa, numa’ unu, ni­ciodată nu e credibil. Tre’ să fii mai mulți, ca să îl surprinzi cu mai multe aparate. Dacă se surprin­de pro­blema, atunci ai șanse să faci anumite ana­lize. Altfel, n-ai nicio șansă să spui că vezi niște lumini, toți vedem dreacu’ lumini, unii că n-avem somn.”

Și, fără multe alte explicații, se hotă­răște acolo, pe loc, în cârciuma „La Com­piuter”, „o pândă de stra­tereștri”. Chiar în seara asta. În câmp. Câțiva se oferă voluntari, treaba e stabilită: la zece seara fix, ne întâl­nim la canal, cu semințe, bere, lanterne și, eventual, câteva sape.

Pânda de extratereștri. Carnet de front

22.30 Sunt singur în mijlocul câm­pului, cu o sa­coșă de semințe și una de bere. Oțetaru și Pulaur mi-au trimis vorbă că nu mai vin: „Dă-i dreacu’ de stratereștri, ce, ei a stat azi cu noi pe câmp, la car­tofi?”

22.43 M-am instalat undeva de-a lun­gul cana­lului, într-un lan de porumb. Vi­zibilitate foarte bună de jur împrejur. Lună plină.

23.00 În zonă trec foarte multe avioa­ne, dar sunt ușor de recunoscut după luminile de semnalizare. Deo­camdată, nimic neobișnuit. Cer imens, de câm­pie, cu stele răs­firate și mici. Orizontul e adânc, în­chis parcă de o pânză ușor luminată. Luna e foarte aproape. În lumina ei, toate par ireale: și valurile un­duitoare de grâu din apropiere, și galbenul la­nului de floarea-soarelui.

23.24 Lumină deasupra satului Drăgăneasca. Miș­­care liniară, fără sunet. Păreau două lumini îm­preună, apoi am văzut semnalizarea și am auzit sune­tul mo­toarelor: avion.

23.56 Lumină alb-argintie, în dreapta, față de Tres­tieni. Două sclipiri și a dispărut. Apoi, o lumi­nă rapidă, de la dreapta la stânga, sus.

24.05 Lumină mare, alb-gălbuie, nemișcată, în dreap­ta satului Trestieni. Stă nemișcată preț de 3-4 minute. Trece fix pe deasupra mea. Lumina nemiș­ca­tă erau farurile avionului văzute de mine, din față.

24.15 Artificii la marginea Trestieniului. Fata popii se mărită. Se aude muzică de la nuntă, dar lumini sau lasere nu sunt. Luna s-a ridicat mai sus.

01.30 Avioanele s-au mai rărit, în rest, nimic neobișnuit.

01.45 Am terminat o jumătate de sacoșă de se­mințe.

02.10 O pisică prin porumb. Ea se sperie de mine, eu de ea.

02.58 Tocmai am o întâlnire de gradul trei. Au venit extratereștrii, transformați în roiuri uriașe de țân­țari, și mă atacă fără milă. Cu fața ciuruită de înțe­pături, ca a unui bolnav de pojar, în fața acestei in­vazii agresive, aleg o cale non-violentă, demnă de umani­tatea pe care o reprezint în mijlocul po­rum­bului: mă urc în mașină și plec.

Zmeu’ lu’ Joița lu’ Ghiță

Eram gata să opresc cercetarea mea interstelară și să închei investigația asupra „stratereș­trilor” din Tres­tieni, care tero­rizează țăranii din Bărăgan, când cineva mă întreabă: „Bre, da’ cu nea Ion Împie­dicatu ai vor­bit?”. Așa m-am trezit la um­bra răco­roasă a unei grădinițe pline de flori, stând de vorbă cu nea Ion, înțelegând că fenomenele inexplicabile din aceas­tă parte a câmpiei nu sunt de astăzi, de ieri, ci hăt, de demult, din vremea bunicilor și străbu­nicilor lui.

„Domnule, am 87 de ani și sunt șofer de 65 de ani, al 5-lea șofer din sat sub de­mo­crația populară. Am întâmpinat în acești ani multe lucruri foarte, foarte ade­vărate. Am mers odată în comuna alătu­rată, Bre­zoaie, la bal, cu un prieten. La un moment dat, mi-arunc ochii pe cer și ce văd? Un nor negru ca de smoală. Zic: «Ș-aoleo, Costică, ce ploaie vine! Hai să plecam!». Când am ajuns pe la podiș­că, am zis. «Mă, Costică, i-a luat casa foc lu’ Tu­dora lu’ Mi­truță». Da’ după aia, focu’ ba se ridica, ba se lăsa. Io am zis primu’: «Bă, că nu e foc, e zmeu!». Cum am zis cuvântu’ zmeu, a și fost dea­supra noastră: un sul de foc cu cap de pisoi! Am ridicat mâna să ne închinăm și n-am putut. Am făcut cruce cu limba în gură și deo­dată s-a ridicat, s-a făcut ca o vrabie pe cer. Nu vă mint, că am optzeci și ceva de ani și ar fi rușinos să mint, acum, când aștept moar­tea. În plus, Costică trăiește, e vecin cu mine aici, puteți merge să îl între­bați. Am ajuns acasă cu țurțuri de praf pe noi și m-am dus direct la bunicu’ să-i zic. Și el zice: «E zmeu’ lu’ Joița lu’ Ghiță a Savii. O caută de șase luni, că de șase luni e moartă». Or fi și acum zmei rătăcitori și lumea le zice în fel și chip.”

La întrebarea mea de unde vin și cum putem scă­pa de ei, nea Ion oftează și se gân­dește. Cunoaște toa­te poveș­tile astea din bătrâni. Nașterea zme­i­lor are două cauze și ele tot la oameni duc. Una din­tre ele este Jocul șer­pilor, din 11 iunie. Atunci, șerpii se înco­lăcesc și din spuma lor se naște o pie­tri­cică. Șarpele care ia acea pietricică se poa­te transforma în zmeu, adică într-un duh sau arătare, după cum e ticăloșia oamenilor. Așa a pățit sora buni­cului său: „Mătușa a venit în­tr-o zi la bu­nicu’ și i-a spus: «Mă, io nu mai scap de Bri­boi». Ăsta era unu’ care își bătuse joc de ea, a zis că o ia de ne­vastă și după aia a plecat cu alta. Șar­pele-zmeu se face din duhul unui astfel de om și după aia tot umblă. Mătușa era plină de muș­cături, atârna carnea pe ea, că eu copil fiind, m-am spe­riat când am văzut. Bunicu’ a vorbit cu oa­me­nii din sat. Un văr al lui, Moș Codin, Ciu­lacu și Moș Vasile Piticu aveau toți arme de vână­toare. A învă­țat-o pe soră-sa să mânjească cu ustu­roi pe la toate fereștile și toate intrările, numa’ să nu dea pe la ușă și pe la sobă. Așa a făcut. Moș Codin s-a urcat pe casă, cu arma pă coș. După ce a intrat ăla în casă, ei după el! Da’ era greu de prins, că zmeul e ceva văzut-nevăzut. El s-a băgat pe sub plită, și când să fugă pe coș, bum! A tras în el cu bilă de ar­gint. S-au luat după dâra de sânge și s-au dus la vreun kilometru ju­mate. Au ajuns la o salcie veche de ani: el acolo ședea! Au văzut sân­gele, au arun­cat usturoi cu găleata și i-au dat foc. Chițăia ca un șobolan prins în cursă, da’ nu a ieșit. Și de atunci nu a mai apărut. Pe vremea aia, să dezonorezi o fe­meie era o neno­rocire, nu ca acu’, și plăteau oa­me­nii.”

A doua cauză a apariției zmeilor, pe la răspântii sau podiști, sunt vrăjitoarele. Și ele lucrează cu du­huri sau spirite, care de multe ori rămân să își ia plata sau să își termine lucrul pentru care au fost invocate. Chiar în Drăgăneasca a locuit o vrăjitoare puternică și nea Ion a cunoscut-o bine. „O chema Zamfira, stă­tea aci, pe uliță cu mine, acum a murit, da’ făcea tot felul de farmece de dragoste, de urât, de cuțit. Eu am lucrat în Miliția populară și am avut misiune să o ares­tez pentru treburile astea. M-am dus cu Aro de la secție și cu alți doi jandarmi la râu, unde știam că des­cântă. Ea făcea farmece pe apă, cu fir de cânepă cu nouă noduri. Când le făcea pe apă, mai scăpa omu’, da’ dacă le făcea în foc, nimeni nu te mai putea salva. Am găsit-o la miezu’ nopții, pe malul Dâm­boviței, și am strigat: «Zam­firo, în numele legii, ești arestată!». «Să vedem da­că puteți să mă luați», a zis ea. Puteți să nu mă cre­deți ce zic, da’ se ridicau pie­trele de pe jos, din jurul ei, și săreau pe mașina noas­tră. Curgeau pietrele pe noi! «Plecați mă, că mu­riți!», ne-a zis, și ne-a bătut cu pietre până la intra­rea în sat. Așa că, poate de la ea, poate de la alții, cine știe ce a rămas pe aici, de se tot arată. Știți, se zice că    pe vremuri Dum­nezeu umbla pe pământ. Da’ dracu’ și mai mult! Așa știam noi. N-are decât să stea pe pământ, da’ să nu stea în om, că îi întunecă jude­cata și nu mai vede bine.”

În plin soare, pe drumul prăfos ce străbate câm­purile, trece o femeie pe bicicletă. Căruțași cu pălă­rii de paie îndeamnă caii nădușiți. Aerul e plin de dul­ceața ierburilor uscate în cuptorul albastru imens, fără niciun nor. Bătrânele care stau la poartă urmă­resc în tăcere trecătorii. Apoi, în răcoarea serii, uli­țe­le se umplu de copii, de râsetele lor și de jocuri gălă­­gioase. Câțiva țărani discută, teatral, politică, la mă­­suța unei cârciumioare. Miroase a grâu copt. Po­veș­tile Bără­ga­nului curg mai departe, cu sau fără extra­tereștri.