„Academia” lui Bocșa: MARIA BUCIN CRIȘAN

Un drum asfaltat, șerpuind printre co­linele județului Mureș, m-a dus, în miez de Februarie, la câțiva kilometri de Reghin. Pe-aici, zăpada-i încă pătură pă­mân­tului și crengile copacilor încremeniți în frig ca­li­grafiază cuvinte într-o limbă necunoscută, pe cerul cenușiu și mat. La capăt de drum: Sân­mi­haiul de Pădure, un sat întemeiat cu șapte secole în urmă, de români veniți, pro­babil, de pe undeva de pe Cri­șuri, căci Crișan se nu­mesc mai toți oamenii, fără să fie înrudiți între ei. În cimitir, cruce Crișan lângă cruce Cri­șan, trepte ale unei scări ce du­ce un neam în­treg direct în cer. Dar eu nu pe cei duși am venit să îi caut, ci o urmă a lor ră­masă pe pământ: Ma­ria Bucin Crișan. O po­veste. O sărbă­toa­re. O icoană.

„Frunte lată de poiată!”

„Mă găsiți ușor”, zice, când îi telefonez să-i spun că vin. „A doua casă de la bise­rică. Numărul 33. Mi-i poarta sculptată”. Floarea-soarelui, spi­ce de grâu și viță-de-vie încărcată de struguri îmbrățișează stâlpii porții înnegrite de timp. Dindărătul ei, că­suța abia se vede. Un câine ne­gru, legat în lanț, ți­ne loc de sonerie, și latră. Se deschide o ușă și, în pragul ei, se ivește o sfântă vineri, atunci co­bo­râtă de pe perete. Prin­de a vor­bi: „No, dară, bine-ați venit!”. Mie mi-a pierit glasul. Femeia care mă-întâm­pină e-mbră­­cată-n cos­tum popu­lar, cu că­me­șă albă, cu cu­să­turi de­licate pe la încheieturi, cu cojocel de blană, pe care florile câmpului s-au așezat cuminți, în urma acului ce le va fi brodat când­va. Bro­boa­da albă de pe cap lasă să se vadă, pe de­desubt, ceapsa neagră, din lâniță, un fel de bentiță lată, măr­ginită c-o-mpletitură trico­lo­ră. Din fir gros, de lâ­nă, tot în culorile dra­pelului, e și brâul, ai cărui ciucuri mângâie ușor, în mișcare, poalele albe ca spu­ma lap­telui și cătrințele ușor deco­lo­rate de vreme. „Să mă ier­tați, da’ io m-am îmbrăcat cu costumul ăl bun, c-am gân’it c-așa să cade și o-ți vrea să faceți și niște poze! Îi cam de-o sută de ai, da’ nu mă las de el, ori ce-o hi! Giolgiuțu alb de pe cap și cătrânța din spate îs de pe la 1800, de la străbuna din Ho­dac”, zice.

O cheamă Maria Bucin Crișan și e… dar ce nu e? Domnii de la oraș au găsit o denumire pentru tot ce știe să facă: rapsod popular. Pentru că Ma­ria cântă, Maria scrie poezii, Maria coace pită la sărbătorile locului, Maria țese și de­senează, Maria-i bocește într-un fel anume pe cei duși. Pe unele le-a învățat de mult tare, de la ăi bătrâni. Altele îi vin așa, nici ea nu știe de unde. „Doamnă dra­gă, io mi-s dintr-o familie de oa­meni simpli. Mama o născut 13 co­pii, dar numa’ opt am rămas în viață. O fost foarte înțeleaptă fe­meie, ne zicea poezii de Eminescu, de Alec­sandri, povești de-ale lui Crean­gă. Tata ei, bunicul, o fo das­căl, am avut un strămoș ciopli­tor în lemn, unul ceteraș, poa­te-am moștenit ceva din darul lor. Pe mama or apucat-o durerile fa­cerii tocmai pe când să iasă din biserică, într-o duminică, și s-a gră­bit să mă nas­că înainte s-ajun­gă moașa. Mult mi-o tăt zâs ma­ma: «Să vede că te-ai născut duminica, că tu tătă zâua te pui la rând, te-mbrăci de parcă tătă zâ­ua-i la tine dumini­că!». Așa o și fost și îi și-acum! Am respectat veci ziua de sărbătoare, am vrut să nu hie nime ca mine, să hiu curată și aranjată, cu hainele din bătrâni. Io, la biserică, tăt în cos­tum mă duc, chiar și-acum! Mai merg și alții la săr­bă­torile mari, numa’ problema îi că nu mai are cine, că-s tăt mai puțini în sat, iar ăi bătrâni, săracii, s-ar duce, dar nu mai pot mere, că-s putrezi, vai și amar”.

Era în clasa a șasea, când a scris prima poezie, la școala din satul vecin, Căcuci. Copiii stăteau pe-atunci în internatul școlii, vizavi de biserică. „Când o murit Stalin, or tras clopotele de cu noapte, și când am mers la școală, ne-or spus ce s-o-ntâmplat. Tare triști am fost, că ne spuseseră până-atunci că Stalin e tătucul nost și el ne dă pită să mâncăm. Doamne, ne gândeam că amu, dacă-o murit, n-om mai avea pâne-n sat! Și ne-or pus să scriem câte o poezie despre asta, o fost concurs. N-o mai știu, n-am mai păstrat-o, dar am luat premiul I. Și directorul m-o bătut pe frunte și-o zâs că nu degeaba am așa frunte lată… Ce m-or mai ciufulit copiii! Tăt strigau după mine: «Frunte lată de poiată!», așa ziceau, poiată, nu poetă”.

– O fo fain atunci, în anii copilăriei, nană Marie? o-ntreb, ademenind-o cu vorbe din gra­iul ei.

– Copilăria mea o fost frumoasă, chiar dacă n-o fost ușoară. Tătă lumea lucra, tăți oamenii din sat erau prinși cu treburi din zori până sara, cu lucru la hotar, în casă, în ogradă, la animale, păstă tăt. Oi, Doamne! Atâta lucrau bieții oa­meni, și vara, și iarna, nici că aveau vreme să se hodinească on pic. Tătă lumea ținea animale, o vacă, un cal, după cum era modru. Pă hotar, se­mănam cânepa, iarna o torceam, o țeseam, co­seam straiele-astea mândre. Coseau muierile la loampă, la opaiț, cum puteau, și uite ce minunății or făcut! Majoritatea familiilor aveau 7-8 copii, erau și cu 13, cu 16. Era atâta viață în tot satul, nu știu cum să vă spui, era și muncă fizică, da’ și culturală, că tăți cântau, tăți scriau poezii, mulți ciopleau. Când era de lucru, lucram; când era de joc, jucam. Apăi, când era vremea de joc, în centrul satului, un­de stăteau ceterașii, ve­neau oamenii șiruri-șiruri, ți­nân­du-se de mânuri și în­vârtindu-se-n drum. Nu­­ma’ babele rămâneau pe la porți, în rest, nu să uita nimeni câți ani ai, dacă erai vrednic să te prinzi în joc, te prindeai! Era tare frumos.

„Boii mei, când aud doina…”

A tot scris Maria poezii, când n-a fost ocupată cu viața. A rămas văduvă la 32 de ani, după ce primul soț a luptat degeaba, ani la rând, cu boala. După moar­tea lui, a-ncercat să-și ca­ute loc de muncă în Bra­șov, dar n-a putut să stea departe de copii, care ră­măseseră-n sat. Vasile, fi­ul Mariei, avea doar no­uă ani când a rămas or­fan de tată, iar acum e un sculptor renumit în în­trea­ga țară. Poarta cea frumoasă a casei e făcută de mâna lui. Fata, Lia, a moștenit, se pare, boala de ficat a tatălui. „Mi-au adus-o din Paris, unde ple­case la muncă, în si­criu sigilat. 52 de ai avea. O vezi acolo, în poză? Râ­de, râde tot timpul. Când mă necăjesc, ea tot râde, parcă mă ceartă și-mi spune că-i bine și n-am de ce mă supăra”.

Bocete și poezii

Tot ce-a simțit și tot ce-a trăit nana Maria a trecut în vers. Zeci de caiete cu scris caligrafic, ușor tremurat, cu o gramatică impecabilă, sunt zestrea pe care o va lăsa urmașilor. Poezii, pro­verbe și zicători din lumea satului, doine și cân­tece de tot felul, învățate de la țăranii ei din Sân­mihai, bocete cu care-a în­soțit, ani la rând, pe fie­care din cei duși, într-un obicei ce aici încă nu s-a pierdut. „Încă mă mai roa­gă și-acum oa­menii, când moare ci­neva, să-i scriu în versuri po­ves­tea vieții. Și-o scriu, doam­nă, și când îi zâua în­mor­mân­tării, merg și-o zâc acolo, așa, de nu-i nici po­e­zie recitată, nici cân­tec, îi un bo­cet, că tăt omu, cât o fost de rău, tăt îi să-l plân­gă ci­neva când moa­re… Azi-mâine mi-o veni și mie rân­dul, că, no, ce să te mai aștepți la 81 de ai? Da’ în­că nu i-am îm­plinit, nu­ma-n 17 iunie i-oi fa­ce”, zice zâmbind.

Într-o zi, Maria Crișan s-a pus pe cântat. A fost in­vi­tată la o ma­nifestare cultu­rală desfă­­șurată va­ra, în curtea unui cămin cul­tural. „Un om a re­citat o poezie despre doină, și-atunci am zis că ta­re s-ar potrivi și o doină cântată și să mă lase pe mine să cânt. Și-am văzut acolo niște bețe, așa, lungi, cam cum îs botele noastre, la țară. Am luat unul, și când o gătat domnu-acela poezia, io am în­ceput să cânt, proptită-n băț, apoi m-am dus așa, agale, printre oameni, tăt cântând: «Bo­ii mei, când aud doi­na,/Ară țarina și moina…». Doam­ne, ce le-o plă­cut! De-atunci, dacă or vă­zut că și asta știu a face, unde m-or chemat, m-or che­mat să recit po­ezii, da’ să și cânt”.

O hiribucă de om

Îi mărunțică Tușa Maria. La fel și cămăruța-n care șede și care ține loc, și de bucătărie, și de dormitor, și de cameră de oaspeți. E cald și bine, din când în când câte-un lemn uscat se-aude tros­nind în soba din colț. Lumina, intrată pe fe­restrele mici, s-a ghemuit pe lavițele înfășate cu covoare de lână, în culori vesele. Pe masă, foto­grafii, diplome, medalii, printre teancuri de cărți și caiete. Și vorbele Mariei, intrând și ieșind din fiecare carte pe care mâinile ei as­prite de mun­că o ating. Sunt scri­­­se de oa­meni de seamă, pe care Ma­ria i-a întâl­nit și ca­re i-au apre­ciat talentul ei curat, țără­nesc: „Ce-oi fi făcut eu, să me­rit cins­­tea as­­ta? Că, ia, ce-s io? O hiribu­că de om, printre dom­­nii ceia mari. Da’ știți cum mi-o zâs domnul Ioan Boc­șa, când am fost in­vitată la un fes­ti­val, la Muzeul Satului din Cluj? M-o in­vitat să stau lângă dum­nea­lui și o zâs la microfon așe: «Am lângă mi­ne o aca­de­mie». No, vă dați sa­ma? Ce academie, doamnă dra­gă? Păi, io am numa’ șepte clase! Ce-am fă­cut, am fă­cut de drag și că așe o vrut Dumnezeu. Că po­ezia nu te-ntreabă ce școală ai. Vine peste tine în miez de noapte și te pune să scrii. Unde poți, prin colțuri, la lumânare, că de te-o vedea cineva zice c-ai bolunzit. Auzi, dum­neata, țărancă poetă? Da dacă așe o vrut Dum­nezeu, ce să fac? Mă scol noaptea și scriu la cu­vinte. Și-i mulțu­mesc pentru asta. Că asta-i fericirea mea pe pământ”.

„Tezaur Uman Viu”

În toamna anului trecut, doamne inimoase din instituții culturale ale județului Mureș au în­toc­mit un dosar volu­mi­nos, bine închegat, ce i-a adus Mariei Bu­cin Cri­șan titlul de Te­zaur Uman Viu. E bucu­­roasă Tușa Maria, dar asta nu i-a schim­bat cu nimic via­ța. Fa­ce, în conti­nua­re, ce știe mai bine să facă: să scrie po­ezii, să cân­te, să gri­jească câi­nele, pisicile și găinile din ogradă, să deschi­dă poarta cea frumos sculp­tată de fiul său, Vasile, oricui vine să-i treacă pra­gul. Câteva dintre po­e­ziile sale au fost in­cluse în antolo­gii co­lec­tive, și are un vo­lum publicat.

„Doamnă dragă, io zâc așa: să ne ru­găm la Dumnezeu, să ne bucurăm de ce a­vem și să mulțumim de ce ne-o dat. Să nu ne gândim la ce-o fost rău în trecut, nici la ce va fi să vie. Să ținem parte binelui și să ne bucurăm cât suntem pe lumea asta, simțitori și vii. Până a fi să ne bucu­răm de viața de dincolo, să ne bucu­răm de asta pe care o avem acum. Cât îi răul de mare, binele îi mai presus”.

– Tușă Maria, cum ți se par dumitale vre­murile astea, de le trăim acum?

– Vremurile astea îs din ce în ce mai slabe. Ac­tivitățile culturale se gată, că tineretul nu mai are în sânge așa ceva, nu le plac nici munca, nici melodiile populare alea vechi, nu le place să joace și să se-mbrace-n costum popular. Viața, așa cum îi, ei nu știu s-o ia în coarne. Noi am fost învățați de mici să lucrăm, să merem prin foc, prin apă, ploua, era cald, tuna, fulgera, noi lu­cram, lucram, tăt lucram… Și de mâncat, mâncam ce făceam cu mâinile noastre. Amu, vine pita feliată gata și-s tăt felul de bunătăți. Numa gura să mânce, dacă nu i-o fi greu.

Și-apăi, Dumnezeu când vede omul că se străduie să facă ceva, îl ajută și-l scoate din greu. Acum suntem ca o ciurdă de vite fără păstor. Ce fac vitele, dacă nu-i păs­torul să le opreas­că? Se duc care un­de. Așa-i și lumea de azi, face fie­care ce-l taie ca­pul, rar mai sunt oa­meni ca­re-s con­ști­enți că nu­ma’ da­că mun­­cești ai, ori­un­de te afli. Să fii om de nădejde oriunde ești, așa ne-or în­vățat ma­ma și tata, adică să fim har­nici, să ne ținem cu­vântul și rostul cel românesc. Și roa­­­gă-te, omule! Roa­gă-te în fie­ce zi și-a fi bine.