Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

SĂCUIUL ROSU

– În partea lor dinspre sud, care privește spre Dunăre, Munții Vâlcan aparțin Gorjului. Priveliști de vis așteaptă să fie descoperite și, mai ales oamenii, împreună cu poveștile lor. O lume nedrept de puțin cunoscută, dar care speră, și ea, să coboare din munți primăvara –

Ana care alungă corbii

Fereastra de la casa Anei

Început de octombrie, 1916. Armata germană declanșează primele atacuri asupra trecătorilor din Carpați. Dar nici la Oituz, nici la Bran, nici la Sibiu, nici pe Valea Oltului și pe cea a Prahovei, și nici aici, în Defileul Jiului și în Pasul Vâlcan, nu s-a putut trece, deși trecătorile erau apărate de forțele unei singure brigăzi românești… În urma acelor prime bătălii, satele și cătunele aflate la poalele su­dice ale Munților Vâlcan s-au umplut de fumul greu al obuzelor, de clopotele stinse ale bisericuțelor de lemn, de clopotul mare și tăcut al morții…       

Ascunsă sub clopotul de frig al toam­nei târzii, Ana aleargă în sus pe deal. Strigă și flutură din mâini, ca să alunge corbii. Abia când o ninsoare mă­runtă și deasă acoperă cerul, se oprește în loc. Obo­sise. Și-a tras sufletul și a privit în sus, spre vălul de liniște albă. Fulgii i-au acoperit pleoapele. A închis ochii și s-a lăsat să lunece ușor la pământ, sprijinită de trunchiul uriaș al unui gorun. Când a deschis ochii, l-a văzut. Era acolo, chiar lângă ea, sprijinit și el de copacul uriaș, cu privirea fixată în sus, pentru totdeauna, în inima cerului din care nin­gea. Cel mai frumos bărbat pe care Ana l-a întâlnit vreodată. L-a privit cu luare-aminte, i-a mângâiat părul, i-a închis ochii, l-a închinat. „Al cui ești tu, măi, băiatule, cine plânge după tine?”, a șoptit Ana, iar vântul a foșnit prin iarba înaltă, ca și când doar el mai putea da răspuns. Ana a tresărit. În iarbă, lângă gorunul acela îngălbenit, se mai afla ceva: o trăistuță roșie, cu toartă de petrecut peste umăr, un săcui de lână, care îl însoțise pe ostaș, din tin­da casei părintești și până în linia întâi a frontu­lui. Degetele Anei au recunoscut imediat țesăturile. Crucile albe, brodate pe lână roșie, îi spuneau că bărbatul răpus de schije trebuia să fie de pe aici, de aproape, dintr-unul din satele aflate la poalele Munților Vâlcan. „N-ai grijă, flăcău frumos. Iau săcuiul cu mine și îți promit că o să ajungi acasă, în satul tău”. Știa Ana ce are de făcut. Inima ei era acum albă, ca un văl nesfârșit de ninsoare. „Gheor­ghe, nea Gheor­ghe! Măi, Buligane, măăăăăi!”, a strigat Ana către un om ce trecea pe drum, cu un cal. „Uite, săracu băietul ăsta, îngroa­pă-l aici, sub gorun, nu-l du la groapa din cimitir!”. Omul a încu­viințat din cap. A doua zi, cu săcuiul cel roșu pe umăr, Ana a plecat spre piața din Târgu Jiu. „Ană, fată, bag sama că tu nu umbli cu mintea în­treagă! Ce să cați la oraș?!”. Dar Ana nu și-a mai auzit mama. A pășit pe cărare, tot mai departe, la vale. Zăpada se topise. Muntele Vâlcan se umplea încet de toată lumina au­rie a toamnei. La fel cum se umplea și inima ei.

Surorile de la gorun

Lina lui Toader din Vădeni, mama Ecaterinei Teodoroiu

„De unde ai săcuiul ăsta?!” Ana a simțit mâna grea a unei femei cum o oprește în loc. Ascunsă sub o năframă albă, nu mai rămăseseră decât ochii din ea. Niște ochi care ardeau întocmai ca schijele unui obuz. Ana n-a răspuns. A des­chis larg brațele, a cuprins-o la piept pe străină și a început să plângă. „Ăsta-i săcuiul lui Ni­colae. Unde e băiatul meu, unde e?!”, striga femeia cu năframă pe cap. Lumea din piața din Târ­gu Jiu se oprise în loc. Două ță­rănci, una tânără, Ana din Sâm­botin, și alta mai vârstnică, Lina lui Toader din Vădeni, jeleau moartea lui Nicolae Toderoiu, tânărul caporal căzut în lupta de la Porceni. În aceeași zi, spre sea­ră, la gorunul din Dealul Sâm­botinului, a sosit, într-un car tras de boi, și sora mortului, Eca­teri­na. O femeie tânără, de vârsta Anei. Nu și-au spus multe Ana și Ecaterina, s-au luat doar în brațe, plângând. Trupul lui Nicolae a plecat apoi în carul cu boi, la Vă­deni. Ana își ținuse pro­misiunea.   

„Peste doar un an”, îmi po­vestește Ilie Neamțu, „doica Ana, străbunica mea, avea să vadă în zia­rele vremii fotografia Eroinei de la Jiu, Ecate­rina Teodoroiu. «Asta-i sora mea de la gorun», a strigat Ana, dar nimeni din familie n-a înțeles-o. Ce-a urmat mai departe se știe. Moartea fratelui ei, Nicolae, a făcut-o pe Ecaterina Teodoroiu, marea eroină din primul război mondial, să se ducă cu arma-n mână, în prima linie a frontului. S-a înscris în aceeași brigadă în care fusese și fratele ei, găsit mort, de străbunica mea, Ana”. Ilie Neamțu tace. Îmi arată pe fereastră Dealul Sâmbotinului și îmi spune că de aici, până sus, la trecătoarea din munți, Plaiurile Schelei și ale Hără­borului, apele Șușiței, Pleșului, Ocii, Crucii și cele ale Pârâului Porcu, cleanțurile mari ale Zănoagei, Piscurile Vlădoilor, Poiana lui Dobrotă și Curmătura Cioara sunt pline de cei care au căzut apărându-și patria. Patru cireși au fost sădiți de jur îm­prejurul gropii săpate de bătrânul Buliga. Cireșii s-au veștejit de mult, dar lumea își face și acum cruce când trece pe acolo.   

Satul Sâmbotin, comuna Schela, județul Gorj. Am ajuns la poalele munților și ale istoriei. De aici, voi urca mai departe. Atâta timp cât mai există oa­meni să le spună, poveștile nu vor muri niciodată.

Peste munte, la frați

Casa Anei

„Băssssmăluță verde, pentru ochi verzi…”. Aplecată peste mar­ginea fântânii, fetița nu se mai sa­tură să rostească litera „S”. Chi­cotește, cât să se vadă râzând în oglinda apei. E încă prea micuță ca să-și dea seama cât de fru­moa­să e, dar știe că bas­maua asta ver­de, înflorată, pe care tatăl ei i-a adus-o de dincolo de munte, din Paroșeni, e cel mai frumos cadou pe care l-a primit vreodată. O dez­leagă și o mai leagă o dată, și zâm­bește, zâmbește din tot sufle­tul ei!   

Nu mai zâmbise Angelica de ani buni. De când măicuța ei a sărutat-o pe frunte și i-a spus: „Să fii cuminte, copilă, Domnul să te aibă în paza lui” și a închis ochii. Iar ograda casei s-a umplut de oameni, și oamenii au început să cânte, și oamenii au plecat cu măicuța ei spre cimitirul din deal și au lăsat-o acolo, ascunsă sub o cruce, să se odihnească pentru totdeauna. „Mămuca a obosit, o să tot doar­mă de acuma”, i-a spus fratele ei cel mare. A înțeles Angelica, dar de atunci, ceva uriaș și greu, ca o piatră de moară, a început să-i apese inima de copil și s-o oprească să zâmbească. Până acum…

„Fătucooo, hai!” Vocea aspră a tatălui a făcut oglin­da apei să tresară. Angelica a alergat într-un suflet în ograda mare. Tatăl legase cotărițele cu pru­ne și pere de o parte și de alta a calului. A săltat-o pe șa, a urcat și el, în spatele ei, a apucat frâiele și au plecat la drum. Inima Angelicăi bubuia de emo­ție, aproape să-i sară din piept. Era primul ei drum peste munte, dincolo de parul de fier din Plaiul Bu­liga, despre care tatăl ei îi spusese că a fost cândva hotarul dintre țări. „Ce țări?”, l-a întrebat fetița. „A noastră și-a noastră”, i-a răspuns bărbatul și a tă­cut, fără să-i spună mai mult. Le­gănată de cal, fetița nu-și putea lua privirea de la soarele care tot cobora, moale și gălbui, din cerul uriaș și albastru, spre pământul întins, fără sfârșit, al Olteniei. „Se pre­gătește și el să doarmă, exact ca mămuca mea”, s-a gândit Angelica. „Tătucă, soarele de ce se trezește, și mămuca nu?”, a întrebat, dar cuvintele ei s-au risipit în cer, ca și când n-ar fi fost. Abia mai târziu, când au ajuns sub vârful Cor­ne­tului, tatăl ei i-a vor­bit și i-a spus să-și facă o cruce mare, chiar acolo, lângă cireșii bătrâni. „De ce?”, l-a întrebat copila. „Pentru că aici fură îngropați oameni, Angelică, băieți tineri, care luptară și muriră, ca să rămânem frați cu frați, cum am fost mereu”. În noaptea aceea, pe plaiurile înalte ale Vâlcanului, fetița de 6 ani a aflat din po­veș­tile tatălui ei despre un voievod, Mihai Viteazu, care a trecut și el pe aici, prin munții ăștia, tot mai departe, ca să unească frații cu frații. A aflat că cea­laltă țară, la nord de Vâlcan, cea în care aveau să ajungă în zori, multă vreme nu a fost a lor. Și a mai aflat că pentru ca aceste două țări, Oltenia și Ardea­lul, să fie împreună, s-a murit, chiar aici, sus, pe plaiuri, sub cerul ăsta înalt care începea să se umple de stele. În noaptea aceea, Angelica a aflat că există un cuvânt pentru ce se întâmplă când nu mai ești: moar­te. În noaptea aceea, tatăl ei a luat-o în brațe și i-a spus că niciodată, nicio fetiță din lumea asta mare n-o să fie la fel de frumoasă ca ea, cu băs­mă­luța ei verde pe cap.   

Dis-de-dimineață, tatăl și fiica ajungeau dincolo de munte, în Ardeal, tocmai în piața din Lupeni. În câteva ore, zeci și zeci de oameni i-au zâmbit fetiței și au cumpărat toate prunele și perele din cotărițe. „Vezi ce frumoasă ești? De asta se opri toată lumea la noi”, i-a zâmbit tatăl ei, apoi a săltat-o pe șaua calului și au pornit încet, înapoi, spre casă.

*

Angelica și soțul ei

Angelica Albuș are 81 de ani acum. A plecat să caute ceva în cealaltă odaie. Se întoarce cu o foto­grafie îngălbenită de timp. „Uite-i! Toți ai mei sunt aici: mămuca, tătuca, frații și sora. Numa’ eu nu sunt, că încă nu mă născusem. Trebuie să fie înainte de al doilea război poza asta. Mi-o zis tătuca că o legat boii de car cu sforile de cânepă și or plecat de vale, la Târgu Jiu, să facă poza. Tare frumoși fuseră toți. Uite-i, cât de frumoși!” Degetele bă­trâne mângâie încet chipul tatălui. „S-o dus și el, când eram numa’ de 13 ani. Accident la mină. Am rămas orfană, în grija fratelui ăsta mare”. Degetele mângâie și chipul fratelui. „Greu fu, până l-am întâlnit pe omul meu!”. Și ochii ei zâmbesc, la fel cum au făcut-o și atunci, de mult, cu mai bine de 70 de ani în urmă, când băsmăluța ei verde s-a oglin­dit în apa fântânii. Gicu Albuș îi zâmbește și el Angelicăi: „Ochii tăi verzi, Angelică! Ei m-au fermecat…”. Povestea lor a rămas cu ei, în căsuța asta de pe plaiurile satului Schela, la poalele Munților Vâlcan. Am ajuns și eu aici, acum, când iarna e pe cale să devină primăvară, ca să-i cunosc, să tac și să-i ascult.

Pantofii fermecați

Angelica Albuș și sora ei

Când a împlinit 16 ani, An­gelica a ajuns din nou sub Vârful Cornetului. Deja știa ce trebuie să facă. A oprit calul si s-a închinat la cireșii bătrâni. Trecea iarăși muntele, cu cotă­rițele pline-ochi de rotonjele, ro­șii mici, oltenești, pentru frații din Ardeal. S-a uitat la munți, la soarele gălbui și moa­le, apoi a înnoptat chiar acolo, la hotare, sub spuza de stele, unde, când­va, de mult, au bubuit obuze. Dimineața a ajuns în piața din Vulcan, a vândut roșiile, a cum­părat un sfert de dublă de pâine, pe care numai acolo, în anii ăia grei de avânt proletar, puteai s-o mai gă­sești. Apoi, cu bruma de bani ră­ma­să, Angelica s-a dus mai departe prin târg. Mai avea de luat ceva: pan­tofi. S-a rugat de omul care-i vindea să-i lase la jumătate de preț. A mai avut bănuți și pentru o năfra­mă. Roșie ca focul, că nu putea să se ducă la joc oricum. A probat năframa în fața unei oglinzi. „Nu-s eu cea mai frumoasă, dar frumoasă tot îs”, s-a gândit și-a zâmbit. Zâm­betul unei fete de 16 ani.

Duminică, imediat du­pă slujba de la biserică, Angelica s-a dus la horă, în poiana de lângă cimitir. Purta haine de sărbătoare, catrința înflorată și cămașa albă, dar părul ei lung și negru era împletit acum în cozi legate cu o năframă roșie, iar în picioare purta cei mai frumoși pantofi pe care îi avusese vreodată. Se auzeau viorile, glasu­rile oame­nilor care se tot adunau pe poiana mare. Duminică de du­minică, acolo, lângă bi­se­rica ve­che, unde odihneau atâția și atâția oameni, tinerii se întâl­neau la joc. Pentru că aici, cu toată istoria grea, viața a mers mereu înainte. Se adunase lume din toate satele astea de la poalele mun­telui: Turci­nești, Hurezi, Rugi, Stănești, Bârzești, Curpen și chiar și de mai de­parte, de dincolo de vechile hotare, din satele din Ar­deal… O sută de oameni și mai bine. Dar, din toți flăcăii ăștia mândri, care se prinse­se­ră în horă, Angelica nu avea ochi decât pentru unul: Gicu al lui Albuș, bărbatul ăsta înalt și subțire, cu mus­tă­cioară și părul negru, pieptănat elegant, pe spate…

Când mâna lui i-a cuprins talia și viorile au înte­țit ritmul, când oamenii au prins să chiuie spre cer, Angelica a simțit că pantofii ei sunt fermecați și zboară. A ținut-o așa, într-o plutire, până când soa­rele gălbui și moale a devenit doar o pată roșie, întocmai ca nă­frama prinsă în cozile ei lungi. Gicu a condus-o până acasă în seara aceea, iar la despărțire, i-a prins o clipă dege­tele în palme.    „Ești cea mai fru­moasă fată de pe tot pământul ăsta mare”, i-a spus, apoi și-a scos pălăria în fața ei și a plecat spre casă.

Fătuca de 81 de ani

Dincă Buliga

„Nu ne fotogra­fiați”, spune Ange­li­ca, „suntem bă­trâni”. Le spun că fru­muse­țea nu are vârstă. „Cum să nu aibă?”, spu­ne Gicu, „eu am 90 de ani, iar fătuca asta a mea are 81. Nu mai e timpul pentru poze a­cum…”. Ange­lica dis­pare în cea­laltă odaie. Se întoarce cu o fotografie: „Aici eram frumoși, vedeți?”. Și degete­le ei mângâie chipul tânăr și subțire al bărbatului din poză. Bărbatul din poză se află în fața mea și îi zâmbește soției sale. Un zâmbet curat, fără timp, zâm­betul unei iubiri de o viață.

Îmi iau rămas bun de la Angelica și Gicu Albuș. Îi las zâmbind. Urc încet spre cimitirul vechi din Schela, pentru că aco­lo, în apropierea lui, până acum 15 ani se afla o poia­nă în care, duminică de duminică, oamenii se întâlneau la horă. Aici, la poalele Munților Vâlcan, unde viața a mers mereu mai departe, cu moartea pre moarte călcând.

„Numa’ mărăcini și vânt”

Plaiul Schelei

„Nici horă, nici coasă nu mai sunt! Numa’ mă­răcini și vânt!”, îmi spune Din­că Buliga, singurul om pe care l-am întâlnit în Streaua, ultimul cătun al comunei Schela, îna­inte ca plaiu­rile înalte ale Mun­telui Vâlcan să se întâlnească cu cerul. „Uite!”, și mâna lui desenează un arc peste coamele înzăpezite care se arată din­colo de pădurea de fag. „Mun­tele nostru! Am plătit cu sânge, ca să-l putem munci! Pe aici trecu Mi­hai Viteazu, aici luptă și Ecate­rina noastră din Vădeni! Frați am fost mereu cu frații de dincolo, când dincolo era o altă țară! Aici trăiră și muriră toți moșnenii noș­tri! Livezi au făcut buliganii mei, până sus, iar unde n-o mai putut să creas­că pom, am pus stâne și am strâns fânul în căpițe! Și acum, uite aici!”, și mâna lui se întoarce acasă, în Streaua, ca să-mi arate tufele de spini care înghit încet ca­sele bătrâne. „Aici trăi Floarea, aici, Ion! Nu ne-a în­frânt războiul, nu ne-a înfrânt nici moartea! Ascultă la mine, că am și eu 70 de ani și am început să știu: nimic nu-i mai rău pe lume ca uitarea! Când uiți, aia e moartea cea mare!”. Dincă Buliga vorbește repede. Din vreme în vreme, ridică privirea din pă­mânt, doar ca să vadă că am înțeles. „Când ai horă la televizor și nu în bătătura satului, când copiii nu mai pleacă cu săcuiul de merinde până la părinți, la coasă, și stau toți cu nasul în te­lefon, când ce-i mai ținea pe mulți, locul de muncă, nenorocita asta de mină de antracit se închide, mă­răcinii cresc pes­te lume! Și până și Dumnezeu își arată supăra­rea lui, că de când nu mai e horă și coa­să, și vremea asta parcă tot mai șuie s-a făcut! Azi noapte, suflă vântul de să-mi zboa­re casa! Alaltăieri noapte, la fel! De ani tot aștept să ningă de Crăciun, dar numai sus, în munte, ce mai vezi o țâr de neauă! Și uite râpa asta: râpa asta, câtă vreme Streaua era plină de copii și de lume, fuse câtamai poiana!”. Dincă Buliga își potrivește căciula pe frunte și o ia înainte cu pași repezi. Îl ur­mez. „Și acu, uite, uite și aici: vezi?!”. Mâna lui se face iarăși roată și cuprinde lumea: „Ăla-i plaiul Hără­bo­rului, aia-i apa Șu­șiței, aia, a Pleșu­lui, alea-s cleanțurile Zănoagei, alea-s Piscurile Vlădoilor, acolo, Poiana lui Do­brotă, mai sus, Curmătura Cioara, în jos, cât vezi cu ochii, se întinde Ol­te­nia toată… Liniște! Ascultă tu numai câtă liniște îi! Na! Ia-o în inimă și du-o mai departe, dacă tot ai venit aici!”. Dincă Buliga tace. Îi în­tind mâna și îi spun ce am aflat și eu, as­cultându-i pe alții: atât timp cât mai sunt povești de spus, niciun loc nu va muri vreo­dată.     

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian