Desfășurat timp de trei zile în capitala Franței și încheiat odată cu alegerile prezidențiale, Festival du Livre de Paris a adus laolaltă aproape 1.000 de autori, printre care și scriitori români, și 250.000 de cărți. Reportaj de pe malul Senei.
De trei lucruri obișnuiau să se plângă francezii, când venea vorba de fostul Salon du Livre, care avea loc anual la Paris, la Porte de Versailles: „il était loin, il était moche et il était cher”. Era departe, era urât și mai era și scump, pentru decorul gri și industrial cu care sudica Poartă a Versailles-ului își aștepta vizitatorii, contra unei sume piperate, de zece euro pe zi. Trei motive suficient de întemeiate ca noul director al acestei sărbători literare, Jean-Baptiste Passé, să fie gata să investească anul acesta 1 milion de euro în mobilier și în design, pentru a face din noua lui ediție, prima după doi ani de pandemie, „un festival moins mercantile et plus festif”. O promisiune care i-a făcut pe jurnaliștii, editorii, scriitorii și animatorii culturali prezenți acum o lună la conferința de presă de anunțare a evenimentului să trepideze de bucurie. Franța ieșea ușor din confinément, șampania era rece, iar zilele de martie se anunțau cât se poate de calde. Nici măcar pana de ascensor a Turnului Eiffel, care i-a obligat pe toți să urce pe jos cele 350 de trepte până la primul etaj, unde avea loc cocktailul, nu i-a mai deranjat. Perspectiva unui salon de carte rebotezat, care să aibă loc de data aceasta la Palais Éphémère, în inima Parisului, adică chiar acolo, la doi pași de Turn, merita sărbătorită cu entuziasm.
O lună mai târziu, aveam să mă conving cu ochii mei. Fostul salon de carte a avut, în sfârșit, aerul de sărbătoare pe care parizienii de multă vreme îl așteptau. Iar vremea a contribuit, și ea, din plin. A fost cald, primăvăratic, cerul ne-a răsfățat cu nuanțe de albastru, iar ploaia, puțină, n-a făcut decât să împrăștie și mai tare în aer mirosul proaspăt de cireși înfloriți.
Focus pe traducători
România a avut și ea standul ei, organizat de Institutul Cultural Român din Paris și de Centrul Național al Cărții. În contextul recentelor scandaluri despre felul în care se prezintă țara la târgurile și evenimentele internaționale, am răsuflat ușurată să descopăr că rafturile lui erau bine garnisite cu cărți. Una dintre condițiile de participare la acest festival a fost să nu fie prezente decât traduceri recente în limba franceză, apărute în ultimul an. S-au încadrat totuși destule titluri. Am găsit etalate romanele Florinei Ilis, în traducerea lui Marily le Nir, dar și scurtul roman al lui Marin Mălaicu-Hondrari, „Le livre de toutes les intentions” (un roman de nișă, care în România a rămas aproape necunoscut), analiza geopolitică a Rusiei scrisă de Oleg Serebrian, cărțile pentru copii ale Ilenei Surducan, dar și cele două volume de poezie română contemporană – „Le blues roumain”. Sub coordonarea și traducerea lui Radu Bata, antologia aduce laolaltă 100 de poeme și 57 de poeți din toate timpurile. E un spațiu de hârtie dedicat imprevizibilului și visării, în care Eminescu stă lângă Nora Iuga, Ursachi lângă Ion Mureșan, iar Claudiu Komartin lângă Emil Brumaru. Tot la standul României, am găsit și „Solenoide”-ul lui Cărtărescu, tradus de Laure Hinckel, care a câștigat Premiul revistei Transfuge pentru cea mai bună carte străină și Premiul librăriei Millepages. Am văzut cartea Alinei Nelega, „Comme si de rien n’etais”, „Cazemata” lui Tudor Ganea, rebotezată în franceză „La femme qui a mangé les levres de mon père”, „L’enfance de Kaspar Hauser” a lui Bogdan Alexandru Stănescu, premiată la Festivalul Primului Roman de la Chambery, „Le retour du hooligan” de Norman Manea sau colorata colecție de poeți români, scoasă de editura La traductière, a Lindei Maria Baros, cu cele trei volume dedicate Angelei Marinescu, lui Nichita Stănescu și lui Daniel Bănulescu.
Două cărți țin totuși să menționez în mod special. „Les déssobéissantes”, cele 81 de portrete de femei nesupuse adunate, sub ilustrația flamboaiantă a Mariei Surducan, de Adina Rosetti și colegele ei. Și „On ne peut vivre qu’à Paris”, best-seller la standul României, o minunăție de bandă desenată de Patrice Reytier, însoțită de aforismele lui Emil Cioran.
Se traduce suficient de mult? Stă România decent de bine, când vine vorba de felul în care e prezentă în librăriile din Hexagon? „Și da, și nu”, m-a asigurat traducătoarea Laure Hinckel la una dintre dezbateri. „Nu se traduce niciodată destul”. Piața de carte în Franța e dominată, în continuare, de traducerile din spațiul anglo-saxon, în timp ce România e prezentă într-un procent minuscul, la „alte literaturi”. Și totuși, comparativ cu cele din categoria ei, eforturile din ultimii ani ale traducătorilor de limbă română, adevăratele vedete ale acestui festival, după părerea mea, fac ca tabloul să fie promițător. (Fără Laure Hinckel, fără Florica și Jean-Louis Curriol, fără Jean Poncet sau Marily Le Nir, fără Philippe Loubière sau Nicolas Cavaillès, fără Radu Bata sau Linda Maria Baros, literatura română ar fi fost invizibilă în spațiul francez!)
Tocmai de aceea, una din cele mai importante apariții peste care am dat la standul românesc nu e o carte, ci… o broșură: „Antidote contre l’ennui”. Un inventar de scriitori, făcut cu migală de Cristina Hermeziu, o selecție de 15 autoare și autori din România, cu mostre de câte o pagină, traduse de Laure Hinckel, gata de pus pe masa de lucru a editorilor francezi. Ce mod mai bun de a convinge o editură franceză că literatura română merită tradusă și publicată și la Paris?
Un pahar de șampanie și-o pălărie cu boruri largi
Dacă volumele au fost invitații tăcuți, care nu și-au putut etala decât copertele de zile mari, autorii au fost adevărata spumă a festivalului de carte. Cei care participă o știu deja: marea bucurie a unui festival e să cunoști oameni și să stai de vorbă.
Unul dintre ei e poetul și traducătorul moldovean Emilian Gălaicu-Păun. N-am întâlnit om mai entuziast și mai volubil ca el. Când se pornește să povestească, rămâne fără aer, propozițiile vibrează și parcă se întrec între ele care să o ia în față. L-am văzut plimbându-se pe străzile din Paris, bucuros să-și reia în primire orașul care cândva l-a găzduit cu o bursă, emoționat de fiecare străduță și de fiecare clădire. Știe unde se bea cea mai bună bere, care sunt cele mai bune librării și, dacă ar vrea, ar putea găsi cu ochii închiși sculptura lui Brâncuși din Montparnasse. L-am văzut și participând la o dezbatere, animată impecabil de Iulia Badea Gueritée. A povestit despre traducerile lui din Gide, din Barthes și din Pastoureau, despre obsesii literare și voluptatea de a rescrie. Dar mai ales despre cum actul traducerii e modul lui de a participa la marea gândire europeană.
Cu un pahar de șampanie în mână și cu o pălărie neagră uriașă, pe care nu și-a dat-o nicio clipă jos – așa și-a făcut apariția pe scenă marea scriitoare franceză de origine belgiană Amélie Nothomb. Sub borurile ei interminabile, am surprins privirea ei trist-obsesivă, de vietate hăituită, ce hăituiește la rândul ei. Nu mă pot hotărî cum să descriu această stranie autoare, care și-a făcut din scris o formă de supraviețuire și din aparițiile ei publice un personaj. De când a debutat, în 1992, publică o carte în fiecare an. Aproape grafomană, scrie în fiecare zi, fără excepție, și nu crede în talent, ci în „désir”. Ba chiar a mărturisit, spre surprinderea celor prezenți, că nu se bucură deloc de actul scriiturii. „Literatura e un calvar. Îmi place la nebunie ceea ce fac, dar o fac în chinuri indescriptibile”. Un lucru e însă de necontestat: succesul ei în Franța crește proporțional cu colecția ei de pălării și jobene. Spațiul Agorei în care s-a întâlnit cu cititorii la festival a fost plin-ochi. Cât despre mine, mi-a câștigat simpatia abia cu mărturisirea ei de final. Nu și-a dat voie cu adevărat să scrie decât după ce l-a citit pe Rilke, cu „Scrisori către un tânăr poet”.
Există și oameni al căror discurs are o limpezime de Baccarat. E cazul scriitorului și politologului moldovean Oleg Serebrian, fost ambasador al Republicii Moldova în Franța și, ulterior, în Germania. L-am urmărit în timpul dezbaterii „Rolul scriitorului în cetate: adevăr sau propagandă”, la care a participat alături de Florina Ilis și Matei Vișniec. A insistat asupra obligației scriitorilor de a se implica politic și social într-un moment în care democrația nu e fragilă și periclitată doar în țările din Est, ci chiar și în inima Europei. A fost una dintre întâlnirile căutate de public (imposibil să mai găsești vreun loc liber), în care s-a dezbătut intens despre cât mai poate azi literatura să învingă limba de lemn a totalitarismului și să demoleze arhitectura ideilor propagate oficial.
„Nu criticați chiar așa Turcia, pe vremuri aveam trei gărzi de corp, acum nu mai am decât una”, spunea cu umor Orhan Pamuk, marele scriitor turc nobelizat, care, după ce a fost ani de zile persecutat, după ce operele i-au fost arse în stradă în timpul marșurilor naționaliste din Turcia, după ce a fost chiar acționat în justiție de statul turc, doar pentru că a menționat în cărțile sale genocidul armean, a fost nevoit acum câțiva ani să ia drumul exilului. La Paris, acest „Balzac al Bosforului”, cum îl numesc francezii, a fost marele invitat al Festivalului Cărții. L-au onorat, oferindu-i ca spațiu de dialog chiar Panthéonul, superba construcție comandată de Ludovic al XV-lea, a cărei frumusețe îți taie pur și simplu respirația. Sub cupola ei grandioasă, care făcea să fie mai frig înăuntru decât afară, vorbele invitatului de onoare păreau însă șoapte.
„Sunt gata să o iau de la zero, să trăiesc noi experiențe, chiar vecine cu umilința. În fond, de asta plec, ca să-mi pot face cunoscute cărțile, nu ca să am o viață comodă”, spunea chiar în paginile „Formulei AS”, în anul 2000, înainte să emigreze în Canada, scriitoarea Felicia Mihali. Publicase deja în limba română patru romane de autor. Două decenii mai târziu, am regăsit-o la Festival du Livre de Paris, într-o dublă ipostază. Nu doar ca autoare de romane (Felicia Mihali e singura scriitoare româncă pe care o cunosc care își scrie romanele în engleză și și le traduce singură în franceză), ci și ca fondatoare și directoare a Editurii „Hashtag”, pe care a pus-o pe picioare la Montréal. Un pariu cu viața care i-a reușit din plin!
Au mai fost și alți invitați în festival, cu nume cel puțin la fel de bune. Greu să alegi între întâlnirile care se suprapuneau. Ludmila Ulițkaia, rusoaica evreică, detestată de Putin, care trăiește azi la Berlin, una dintre cele mai mari romanciere în viață? Sau Andrei Kurkov, cel mai cunoscut scriitor ucrainean, care nu pierde nicio ocazie să explice publicului dedesubturile unui război inegal? Attila Bartis, scriitorul și fotograful maghiar născut la Târgu-Mureș, autorul „Tihnei” și unul din cei mai premiați scriitori unguri contemporani? Sau Matei Vișniec, prozator, dramaturg și fost jurnalist, ale cărui piese de teatru se joacă în peste 30 de țări din lume?
Se zvonea chiar că, la seara inaugurării festivalului, își va face apariția și președintele aflat în campanie, Emmanuel Macron. N-a venit, dar foșnetul cărților proaspăt ieșite de la tipar i-a adus aproape pe ambasadorii Moldovei și României la Paris, Corina Călugăru și Luca Niculescu. Iar a doua zi, asaltat de fotografi, și-a făcut apariția și Jean-Luc Mélenchon, candidatul care la recentele alegeri din Franța s-a situat pe locul trei și care râvnește azi la un loc de prim-ministru.
Pe urmele scriitorilor de altădată
Nu poți separa Parisul de librării și de edituri, de braserii și de cafenelele lui celebre, care îi strângeau cândva laolaltă pe Sartre, Beauvoir și Camus, pe Breton, Queneau și Genet. Nu poți separa literatura de Saint Germain des Prés, un cartier cu nume magic, care rezonează ca un tempo de jazz. La asta trebuie să se fi gândit organizatorii, atunci când au pus în program les flâneries litteraires. Într-una dintre aceste plimbări literare, animată de jurnalistul și scriitorul Jonathan Siksou, am descoperit și clădirea în care Marguerite Duras a scris „Amantul”. Tipic haussmanniană, își profila zidurile proaspăt văruite la doi pași de Café de Flore. Dar cea mai frumoasă și neașteptată dintre ele a fost plimbarea de la Gallimard. Născută în 1911, la inițiativa scriitorului André Gide și a lui Gaston Gallimard, legendara editură și-a deschis porțile publicului larg pentru prima oară în istorie. Și nu oricum, ci cu zgârcenie: au fost prezenți doar 29 de francezi și o româncă. Azi, sunt voci în Franța care o consideră o editură prea „burgheză”. Totuși, încăperile ei, ridicate la sfârșitul secolului 18 și locuite pentru câteva zile și de Talleyrand, au farmecul lor, dat nu doar de splendoarea arhitecturală, ci și de acel ceva invizibil, lăsat de marile figuri ale casei: Gide, Malraux, Camus, Beauvoir. M-am plimbat prin splendida curte umbrită de castani, am cunoscut întreaga echipă, l-am ascultat vorbind pe Antoine Gallimard, strănepotul lui Gaston Gallimard, și am aflat tot felul de curiozități. Printre ele, și faptul că hârtia aceea fină, a colecției „Pléiade”, se produce doar în Franța, într-o mică fabrică de familie, de doar două ori pe an și doar pentru Gallimard. Ah, și dacă vă întrebați de ce cărțile publicate la ei miros atât de bine, am aflat, în sfârșit, secretul. Nu e nici hârtia, nici vreun aditiv special, e doar amestecul de cerneluri. De anul ăsta, Gallimard va folosi și cerneluri vegetale. Aviz parfumeurilor! Des vraies notes de tête, de cœur et de fond!
Ce-am mai putut vedea prin Paris, în aceste câteva zile dedicate literaturii? Versuri pe băncile din parcuri și poezii în vagoanele de metrou, fiindcă Regia de Transport din Paris a avut propriul ei concurs de creație. Dar și un tur poetic în autobuz, pentru primii 20 de norocoși care au apucat să se înscrie: o călătorie literară ghidată de scriitorul Jerome Attal, cu opriri de poveste, de la mormântul lui Serge Gainsbourg, din cimitirul Montparnasse, și până la statuia lui Valentine Visconti, din Grădina Luxemburg. Iar printre întâlniri, din vorbă în vorbă, am aflat și că luna trecută o librărie din Saint Germain a dedicat o vitrină întreagă literaturii române, pur și simplu pentru că librarului i-a plăcut o carte.
„Slava Ukraini” și Tour Eiffel la apus
Sâmbătă seară, la Festivalul Cărții, s-a anunțat și câștigătorul Premiului European pentru Literatură, unde și România a fost nominalizată cu cartea Ralucăi Nagy, „Teo de la 16 la 18”. Cei 20.000 de euro s-au dus însă spre georgianul Iva Pezuashvili. Prilej de rememorări, cu prietenii jurnaliști proaspăt întorși de la Tbilisi, unde s-au refugiat foarte mulți artiști și intelectuali ucraineni. Atmosfera e acolo incredibil de solidară, cafenelele sunt pline, iar discuțiile cu ei sunt aprinse. Să vă mai zic și că Iva și-a încheiat micul discurs video cu „Slava Ukraini”?
Cât despre seara de sâmbătă, am încheiat-o frivol cu cocktailul Marie Claire, oferit cu ocazia acordării Premiului pentru roman „Marie Claire”, care s-a dus către scriitoarea Laurine Thizy. Șampanie, cărți și Tour Eiffel la apus, pe un cer îmbrăcat în roz, care-și trimitea lumina de aur până la noi.
Duminica, ziua în care parizienii cumpără flori și fac coadă la boulangerie, și-a păstrat aerul ei trepidant, datorat nu atât ultimei zile de festival, cât faptului că francezii și-au votat președintele în turul doi. După două săptămâni intense, în care candidații n-au încetat să se confrunte și direct și indirect, la ora la care festivalul demonta standurile și strângea scaunele, susținătorii lui Macron curgeau deja râuri spre Champ de Mars. Primele estimări ale victoriei se anunțaseră deja, iar la fête de Macron, petrecerea în aer liber, cu DJ și drapele, la care s-au acreditat 1300 de jurnaliști din lumea întreagă, își deschidea porțile. De jur împrejur, dubele prevăzătoare ale Jandarmeriei făceau cordon.
Parisul absintului lui Baudelaire, Parisul lui Picasso și al cafenelelor literare a rămas în urmă, prins în insectarul istoriei, sub straturi și straturi de întâmplări. Ne-a mai lăsat mărturie câte-o poartă sau câte-o plăcuță fotografiată frenetic de japonezi. În locul lui, Parisul de azi continuă să-și atragă vizitatorii, cu același aer de strălucire și libertate. Un oraș de muzee și de galerii, de catedrale și de patiserii, de grădini luxuriante și ciocolaterii, în care iubitorii de literatură, de toate religiile și de toate culorile, continuă să se piardă cu însuflețire, pentru a se regăsi la plecare îmbogățiți.
Paris, aprilie, 2022
(Autoarea mulțumește Institutului Cultural Român pentru sprijinul în realizarea acestui material)
Romanian