Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Pomnișoarele Joii Mari

Maria Bucin Crișan

O credință străveche, păstrată în unele sate din Transil­va­nia, spune că în noaptea de În­viere, cerul își deschide porțile țintuite în stele și lasă să se vadă Grădina Raiu­lui. Și așa rămân timp de o săptămână, până-n Duminica Tomii, pentru ca și cei adormiți să se bucure, îm­preună cu cei vii, de Învierea Mântuitorului. O pe­rioadă de magie cosmică, pe care bătrânii noștri o transfor­mau în obi­ce­iuri ținute neclintit. În mare par­te, azi s-au pierdut, sunt din ce în ce mai puțini cei care le cunosc și le țin, ele mai dăi­nuiesc în satele izolate, unde bătrânii res­pectă rostul vechi al sărbătorii pas­cale, așa cum l-au moștenit de la stră­moși. Un astfel de loc alduit se află în județul Mureș, la Sânmihaiul de Pădu­re, unde în Joia Mare, la Biserică se sfințesc pomnișoarele, „pomul pome­nilor”, tradiție veche de sute de ani, în care morții din cer sunt omeniți cu da­rurile celor vii, rămași pe pă­mânt, într-o întâlnire mă­reață a vieții cu moartea. Din Dumi­nica Floriilor până-n cea de-a treia zi de Paști, se întețesc dru­murile la cimitir, mormintele sunt curățate și umplute cu flori, lumânări aprin­se și crenguțe în­mugurite, întru cinstirea celor duși. Preoții zăbovesc și ei cu câ­te-o ru­găciune la fiecare mor­mânt, du­pă ce-i po­me­nesc pe toți cei adormiți, în slujba unui parastas de obște.

Cristăți, păsăruici și loitriță

Frământând copturi pentru pomnișoare

La Sânmihaiul de Pădure, în Săptămâna Ma­re, multe dintre treburile gospodărești sunt deja gata rânduite. Ce a rămas nefăcut ține, într-un fel, de biserică: spovedania, pentru cei ce vor să se-mpărtășească în ziua de Paști, și pomul po­menilor din Joia Mare, în amintirea celor ador­miți.

„În zilele astea, nu știu cum să vă spun, erau, așa, niște trăiri mai aparte. Făceam ulti­mele pregătiri pentru Paști, dar mai cu suflet, mai cu bucurie, cum­va, cu emoție pentru ziua cea mare a Învie­rii. În Miercurea Mare, co­ceam pita pentru casă, dar și cris­tățile pentru pom­nișoare, pomul po­menilor. Mă trezesc ca de obi­cei, când abia de se crapă de zâuă, de nici nu-i lumină încă-afară. Întâi îmi fac toa­te ru­gă­ciunile de dimineață, apoi îmi spăl mânurile cu aghiazmă și mă mai rog o dată lui Dumnezeu, să-mi ia­să bine cop­turile. Bi­ne-ar fi ca, ori de câte ori începeți câte-un lucru, să vă rugați lui Dumnezeu să vă aju­te, că alt spor veți avea. Și fac cris­tățile, care-s niște pâini în formă de cruce, cres­tate, la capete, cu mo­dele. Fie­care feme­ie din sat făcea la ca­pătul cristăților un fel de model, să nu se­me­ne cu al alteia, ti­par de familie, cu­nos­cut doar de mor­ții din cer. Eu fac un fel de împle­titură din alu­at, parte trecută peste parte, și iese de gân­dești că-i o rujă, un tran­dafir de-ăla fain. Și la fie­care casă se făceau câte do­uă pom­nișoare, unul pen­­tru cei vii, unul pen­tru cei adormiți”, spu­ne Ma­ria Bucin Cri­șan, o păs­trătoare îndârjită a tradiției. Și mai face Nana Maria covrigei, opturi, păsă­ruici, ba chiar și-o scă­riță (o loi­triță, cum i se spune pe-aici),    pe care po­­menile să fie duse în cer, la cei morți. Bărba­ții și feciorii au sarcina de a aduce din livadă crengi de prun, spre a fi împodobite cu pomni­șoa­re de aluat și duse la biserică, a doua zi dimi­neața.

„Ne stricăm ca borșul”

În Joia Mare, pe rămurelele de prun sunt agățate copturile din aluat, dar și mere, nuci, fructe uscate sau bomboane, ase­me­nea unui pom de Crăciun. Pomni­șoa­rele se duc la biserică și se pun pe jos, în fața altarului, pe merindare sau pe ștergare țesute în război. După slujbă, preotul îi spovedește pe toți copiii mai mici de șapte ani, îi îm­păr­tășește, apoi fiecare dintre ei va primi câte ceva din bunătățile aninate în pom­nișoare. „Când eram eu copilă, fie­care femeie se străduia ca pom­ni­șorul ei să fie cel mai frumos, iar preotul abia de-avea loc să treacă printre ele, atât de multe erau. Acum, abia de îs trei-patru pomnișori, cu-ai mei cu tot. Ăștia ti­neri, de vin din urmă, nici nu mai știu d-as­tea, nici nu mai vor să-nvețe a face. Ne stri­căm ca borșul, tătă lumea să strică”.

Nana Maria se încăpățânează însă să ducă tradiția mai departe, așa cum și ea a primit-o de la părinții și bu­nicii ei. „Cât oi putea, io nu vreau să las să piară din sufletul meu ce s-a întâmplat mai de mult, ce-am fost în­vățați din bătrâni. C-o fi de folos, că n-o fi, nu-i treaba mea să judec. Io doar atâta știu: ce-o fost, cum o fost, trebuie să duc mai departe, să nu se piardă de tot viața noastră româ­nească și credința noastră ortodoxă, așa cum or fost de când ne știm!”.

Are 82 de ani Maria și este, așa cum singură spune, „o hiribucă de om”, dar o „hiribucă”, cu o dragoste uriașă pen­tru rânduielile vechi ale satului, care îi le­gau pe oameni unii de alții și pe toți, de locul naș­terii lor. „Cât ne-om ține de datinile astea, bătrâne, știm cine sun­tem, și din ce neam ve­nim. Ele îs ițele vieții noastre de azi, de ne-am putea țe­se în iele, ca să ne ră­mână tiparul, în veci de veci. Să știm ci­ne suntem. Nu neam de vânt”.

Foto: Dorina Matiș – Agerpres (1)

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian