Vrăjitoarea din Dealul Șerpilor

Înainte de a emigra în Germania, KLAUS STE­PHA­NI, autorul ex­cep­ționalului re­portaj pe care îl pu­blicăm, a fost redac­tor-șef la revista de limbă germană „Neue Literatur”. Stu­diase filologia la Cluj, și ceva mai de­vreme, fusese elev la Liceul „Honterus” din Bra­șov. Acolo s-a și născut. În aceeași casă în care se năs­cuseră tatăl, bunicul și străbunicul lui. O casă stră­veche, ca toate casele săsești din Ardeal. Să-și fi închipuit cineva că Stephani va renunța la tezaurul lui de ve­chi­me transilvăneană ca să plece-n Germania? Dar a ple­cat. Plecarea lui face parte din dra­ma­tica emigrare a populației ger­mane din Ro­mâ­nia. O mie de ani de istorie nu se uită de la Brașov până la Heidel­berg.

Martor fidel al existenței sașilor din Ardeal, Klaus Stephani a fost atras mai ales de viața țipțerilor – un grup de etnici germani, sta­biliți prin secolul al XVII-lea în Munții Buco­vinei și-ai Maramureșului. Lemnari, pie­trari, constructori de drumuri forestiere și țapinari, țipțe­rii au fost și ei înghițiți de mi­­grație, lă­sându-și casele în paza vânturilor și amin­tirea în paginile lui Klaus Stephani, cronicarul vieții lor, care i-a scos pentru totdeauna din uitare și-ano­ni­mat.    Așa cum se întâmplă și în textul de față, luminos și iradiant ca o dimineață de Mai.

Omuleții pădurii

Mă numesc Maria Bohnyirsky, am douăzeci și trei de ani, nu sunt căsătorită, am doi copii, o fetiță și un bă­iat, și jos, în sat, mi se zice „Vrăjitoarea din Dealul Șer­pilor”. Dar nu mă interesează ce spun oamenii despre mine, am căsuța mea, trăiesc în ea singură, cu cei doi copii.

Sunt născută din flori. Mama mea s-a numit Jo­sefine Bohnyirsky, a fost copil părăsit, luat și cres­cut de Therese Hapka, văduva șefului de brigadă silvică din cătunul Grosschulligulli. Tatăl meu a fost un bărbat frumos, era silvicultor, purta pălărie verde și haină verde și purta și mustăți (mi-a povestit mama). Mai târziu i-a aflat și numele: Amadeus Fierschnee. Așa îl chema: Amadeus, un nume foar­te deosebit, eu cel puțin nu l-am mai auzit niciodată. Dar poate că mai există oameni cu numele ăsta așa de caraghios, poți să știi?!

În 1943, pe la douăzeci de ani, după ce s-a măritat cu țapi­narul Franz Joseph Bohnyir­sky, mama mea a mai născut patru copii: Veronika (Wroni), Anna (Annzu), Leopold (Poldi) și The­rese (Ressku).

În vara anului 1953, Franz Joseph Bohnyirsky, în vârstă cam de treizeci de ani, și-a părăsit și el familia. Când, în 1960, mama, în vârstă de treizeci și șapte de ani, a murit de o gripă, fiica cea mare, Maria, avea nouăsprezece ani, Veronika șaispre­zece, Anna cinci­sprezece, Therese doisprezece.

Când mama a murit, am rămas singure, împre­ună cu frații mei. Nu aveam pe nimeni, nici rude, nici prieteni. Eu m-am ocupat de gos­podărie, Annzu și Poldi au muncit pământul, au semănat cartofi și porumb, să avem ce mânca. Ressku mergea cu cele două vaci la pășune; mai aveam doi porci, găini, gâște, un câine și o pisică.

Până în sat erau cinci kilometri, iarna trăiam com­plet izolați de lume. Nimeni nu trecea prin fața ogrăzii noastre, iar noi nu mergeam niciodată în vale, la oamenii care și-așa ne duș­măneau, fiindcă încă de pe atunci se spunea că Wroni, Annzu și eu suntem vră­jitoare. Aveam un renu­me prost. Câteo­dată, trecea prin preaj­mă un tăietor de lemne sau un cioban român, în rest nu aveam legătură cu oamenii.

Așa am trăit trei ani, pe urmă (era vară, în ce zi nu mai țin minte, fiindcă nu aveam ca­len­dar), da, pe ur­mă, Wroni a zis că vrea să plece în lume cu celelalte surori:

„Noi om mere de-aici, da nu jos, în sat, merem altin­de”.

„Un’ să mereți?”, am în­trebat.

„Nu știu, da’ departe de-aici”, a zis Wroni.

Celelalte două n-au zis nimic, au adunat câteva lu­cruri într-o straiță, ne-am îmbrățișat și ne-am să­rutat (Doamne, cât am putut să plâng!), pe urmă au coborât strunga dealului și acolo unde începe pă­du­rea au dis­părut. De-atunci, n-am mai auzit nimic despre cele trei surori ale mele. Poa­te că s-au întâlnit cu o zână bună care le-a ajutat, dar poa­te că le-a tăiat calea câi­nele negru și au murit, cine știe?

Câinele negru e unul din dracii care-i pândesc pe oameni și îi momesc. Sus, în co­dru, la Teufel Stein, Piatra Dracului, am văzut câinele iadului de mai multe ori, că­tre seară, când mergeam să adun zmeură ori ciu­perci. Era o dihanie mare și neagră și stătea pe o crăpătură de stâncă. Din gura lui țâșneau flăcări și ședea neclintit. Bineînțeles că nu ne-am apropiat, l-am privit doar o dată, repede, de departe, fiindcă, dacă stai pe loc, te atrage, te ia la el și te linge pe față cu limba lui fierbinte și puturoasă și faci o ec­zemă groaznică, uneori chiar buboaie care se lecu­iesc cu diverse plante medicinale. Mama știa exact când trebuie ele culese și uscate și cum se prepară ceaiurile și alifiile, dar eu am uitat.

Dar cu omuleții pădurii m-am înțeles minunat. Ascunzișurile lor sunt sus, pe Steinweg (asta e o po­te­că îngustă, care trece peste vârful muntelui, în Ucrai­­na, dar acolo e deja granița, dincolo de ea se întinde o altă țară, unde nu se poate ajunge, e prea departe). Pe Steinweg sunt multe găuri mici în pă­mânt, în care omuleții pădurii își au culcușurile. Totuși, nu ai voie să mergi acolo și să-i stânjenești, fiindcă se supără foarte tare. Așa că, dacă surorile mele s-au întâlnit cu un omuleț al pădurii, a fost rău pentru ele.

Mângâierea

După două luni a plecat și Poldi, fără să fi spus un cuvânt. Dimineață s-a dus la cartofi, iar la prânz, când îl așteptam cu supa fierbinte, n-a mai venit. Nu mi-am dat seama de la început (vine el când îl lovește foamea, mi-am spus), dar pe urmă, când s-a înserat și-am dat de mâncare la găini, la gâște și la porci, m-a fulgerat parcă teama și deodată am în­țe­les: a plecat, nu mai vine înapoi niciodată. Și-așa a fost. Au trecut aproape trei ani de atunci și trăiesc singură, aici, sus, cu cei doi copii: Joku și Bebu. S-au născut amândoi după ce m-au părăsit frații mei.

Tatăl lui Joku e un tăietor de lemne pe care l-am văzut când mergeam la adunat ciuperci. Voia mereu să mă prin­dă, dar eu fugeam atât de repede, încât el, cu cizmele lui greoaie, nu iz­butea. Striga: „Hei, hei, stai o clipă, nu-ți fac nimic”. Dar eu bănuiam ce vrea de la mine și n-am lăsat după el.

Dar într-o zi m-am gândit că tre­buie să aflu exact ce vrea de la mine bărbatul acela și-am stat. A venit foar­te aproape, m-a privit cu ui­mire, eram desculță, aveam doar rochița pe mine, mi-o cu­susem singură, dintr-o ve­che năframă. Pe urmă mi-a mângâiat lin de tot părul, o dată, de două ori, și avea o privire atât de stranie. Am simțit că ard, am spus: nu! – dar mi-era atât de bine când mă mângâia ci­neva pe păr! Și pe urmă s-a întâmplat: nu știam chiar exact cum se face, dar mi-a arătat el: așa, vezi?, uite, mi-era o frică groaz­nică de ce-o să urme­ze, dar a fost așa de frumos, m-am bucurat așa de mult că omul acela a fost atât de bun cu mine!, și după aceea m-am întâlnit foarte des cu el, une­ori m-aștepta câte o jumătate de zi, sus, ședea pe iarbă, unde începe drumul care merge în pădure.

Când s-a născut micul Joku – s-a întâmplat într-o iarnă –, m-a moșit o țărancă rusnacă, care locu­iește departe, sus, într-o gospodărie unde stă singură cu bărbatul ei; a venit și când am născut-o pe Bebu, un an mai târziu. Dar Bebu nu e a tăietorului (nici măcar nu știu cum îl cheamă și nici el nu știe cum mă cheamă pe mine), pe Bebu am făcut-o cu un cioban român, care a fost aici astă-vară cu turma. Nici pe cioban nu știu cum îl cheamă, nu l-am în­trebat nici pe el.

La un an după nașterea lui Joku, tăietorul de lemne s-a accidentat mortal, în timp ce mergea că­tre exploatarea de lemne, în re­morca unui tractor. Nevasta lui a susținut că vrăji­toarea din Dealul Șer­pilor i-ar fi luat mințile; de aceea a căzut din remorcă și a mu­rit. Dar tovarășii de echi­pă au arătat că fusese beat când s-a petrecut accidentul, încât auto­ritățile au suspendat cercetările. Cioba­nul român era de loc din Vișeul de Jos, dar în ulti­ma vară a coborât cu turma mai departe, spre sud, în direcția Munților Suhard. Dacă avea și familie nu s-a putut afla.

Stele și bobi

De la bătrâna rusnacă care mi-a ajutat să-mi aduc copiii pe lume am învățat un lucru pe care cei­lalți oameni nu-l știu: să dau în bobi. Într-o zi, mi-a dat patruzeci și una de boabe de fasole neagră (le țin ascunse sub salteaua de paie, într-un săculeț) și, când prima stea răsare pe cer, așez boabele de fasole în formă de cerc, spun un descântec învățat de la o bătrână ucraineancă: „sorok bobikiw i odyn, skazit prawdu jak odyn”, apoi închid ochii și mi se arată departe, în jos, peste dealuri, ceea ce are să se în­tâmple. Vine careva la mine să afle ce-l așteaptă în viitor, trebuie să stea până când prima stea strălu­cește în tărie și atunci așez boabele și-i prezic. Și fiind­că pot să fac asta înseamnă că sunt vrăjitoare?

N-am mers la școală. Vara, noi, copiii, munceam în gospodărie, trebuia s-ajutăm ca să putem trăi, să avem ce mânca; iar iarna nu puteam să mergem la școală, fiindcă aici sunt mari căderi de zăpadă și se ajunge greu pe jos în sat. (Adeseori trecătoarea este complet îngropată-n zăpadă și rămânem izo­lați și uitați pentru multă vreme aici, pe strunga muntelui.) Nici frații mei nu s-au dus la școală, dar nici n-a venit careva să spună: tre­buie să vă du­ceți.    De fapt, nici nu știu dacă mi-ar fi plă­cut să învăț scrierea și citirea; la ce-ți folosesc? Cărți n-am, ziare n-am; nu știu ce se întâm­plă în lume și nici nu doresc să știu.

Odată am fost cu rus­naca în Vișeul de Jos (sin­gură n-aș fi mers nicio­dată, dar cu ea m-am dus bucuroasă, fiindcă do­ream să văd ce fel de oa­meni trăiesc prin acele părți), și atunci am văzut ceva ce n-am să uit nicio­dată: într-o ladă era o poză și ea se mișca mereu. Erau niște oameni mărunți care se tot mișcau de aco­lo, vorbeau, se duceau și se întorceau, numai lim­ba n-am putut să le-o înțeleg. În Vișeul de Jos sunt câțiva inși care au astfel de lăzi. Nu știu dacă este o vrăjitorie, dar o ciudățenie este sigur, fiindcă, dacă atingi cumva într-o parte, tot ce vezi în foto­grafie dispare, ca și când n-ar fi fost nimic. Iar dacă iar atingi cumva într-o parte, oamenii cei mărunți se întorc înapoi, vorbesc și se mișcă întocmai ca la început.

În rest, cunosc doar pădurea, știu multe lucruri despre buruieni, dar mama știa și mai mult. În schimb, cunosc toate locurile de care trebuie să te ferești, unde se ascunde Waldmutter, Muma Pădu­rii; de te apropii cumva, te face stană de piatră sau te transformă într-o pasăre neagră, în corb.

Jos, în sat, oamenii spun despre mine că-i preschimb în piatră pe bărbații care vin la mine să le ghicesc, dar mint, pietrele care se află în jurul casei sunt din vremurile când sus, pe Vale, trăiau vrăjitoare adevărate: Ciuma, bătrâna, care avea în mijlocul frunții un singur ochi, apoi vrăji­toa­rea cea mică, frumoasă coz din față, dar groaz­nică la vedere din spate, fiindcă trupul ei era deschis, plin de bube și de zgârieturi. Mama mi-a povestit deseori despre cele trei vrăjitoare care trăiau aici, sus, în munți.

Când eram încă mică, într-o zi mi-a ieșit în drum Crucea-Zilei. Trebuia să fac fânul, sus, pe deal, când, deodată, am văzut-o în fața mea: era albă de tot, ca din sticlă, avea ochii verzi, care străluceau ca ochii pisicilor pe-întuneric, și tă­cea; de frică, am căzut în genunchi și am început să plâng. Pe urmă, când m-am ridicat, dispă­ruse. Apoi mama mi-a spus că fetițelor nu le face nimic, caută doar bărbați cosași. Totuși, m-am speriat atunci foarte tare și n-am vrut să mai urc pe plai.

Zmei de zăpadă

Pe priculici l-am văzut de mai multe ori, chiar acum două zile, când i-am închis pe copii în casă și am mers în pădure, și el mi-a tăiat ia­răși drumul, fugind. O, amărâtă făptură! Nici tu om, nici tu fiară, și cu o viață vai de zilele ei, dar de vorbit, n-am vorbit, fiindcă cu priculiciul n-ai voie să vorbești. Nici să-l privești nu ai voie, fiindcă atunci mușcă pe cineva de picior și te prefaci tu însuți în priculici.

Seara, când mă culc târziu, câteodată, lângă mine în pat dorm copiii, afară țârâie greierii, păsă­rile de noapte strigă, poate țipă chiar cucuveaua sau vreo pasăre – suflet care nu-și află liniș­tea, da, atunci mă gândesc ce bine ar fi dacă lângă mine s-ar afla și-un bărbat – nu unul care să tot vină și iar să plece, unul care să rămână definitiv. O femeie nu poate sta sin­gură prea mult timp, ea are ne­voie alături de un bărbat, chiar dacă el mai bea câteodată și o și bate une­ori, astea fac parte din viață, le-a îndurat doar și mama, Bohnyirsky o bătea zdravăn câ­teodată, dar a doua zi lucrurile mergeau ca înain­te, mama a știut să le rab­de, fiind­că așa e făcută viața.

În ultima iarnă am fost foar­te singură. Pe aici a nins mult, atât de mult, încât nici rusnaca n-a mai putut veni. Ei, cartofi am avut destui. Porumb pen­tru găini, fân pentru va­cile amândouă, chiar și lemne de foc. Copiii au stat toată vremea în casă, fiindcă afară a fost foarte frig. Am încălzit apă pe sobă (avem o singură ca­meră, aici e și bucătăria, și camera de dormit), i-am spălat și i-am ținut curați. A fost bine, cald, și de cinci ori am tăiat câte o găină pentru micuți. Ne-am descurcat foarte bine, n-a fost niciunul din­tre noi bolnav. Dar noaptea, când vântul șuie­ra peste casă, când zmeii uriași de zăpadă zburau prin aer și sus, la marginea pădurii, urlau lupii (luasem și câinele înăuntru, fiindcă scheuna atât de jalnic să­racul), atunci mi-ar fi plăcut să am un băr­bat lângă mine. E greu să trăiești o iarnă întreagă pe deal, singură. Dar de lupi nu mi-e frică, aveam mereu pregătită lângă ușă o secure, dacă venea careva, aș fi lovit, am tot timpul și un cuțit pe masă, cu care tai porcii. Așa că nu putea nimeni să-mi treacă pragul, nici tu lup, nici tu altceva pe două picioare.

Dar n-a venit nimeni. Abia către primăvară, pe când zăpada începuse deja să se-nmoaie, m-a vizitat într-o zi rusnaca și mi-a adus făină, prune uscate, o sticlă de țuică și cozonac pentru copii. M-am bucu­rat atât de tare văzând-o, că aproape am plâns. „Dobri den! Dobri den! Iwanka!”, strigam mereu și ne-am îmbrățișat ca surorile.

Zâna pădurii

Da, când copiii mei vor crește mai mari, voi pleca și eu într-o zi de pe Dealul Șerpilor, voi merge la oa­meni, dar nu jos, în sat, unde lumea zice că sunt vră­jitoare, nu, voi pleca departe, dar unde încă nu știu exact. Nu știu cum arată lumea de peste deal. Su­ro­rile mele mi-ar putea spune unde ajungi dacă mergi mai în jos de Vișeu, dar mai mult ca sigur, ele m-au și uitat. Cine știe ce li s-o fi întâmplat! Poate că au murit demult, între străini mori mai repede, așa mi-a zis rusnaca, te îmbolnăvești încet și s-a ter­minat.

Da’ asta sigur n-o vreau: ca Bebu a mea, când va fi frumoasă și mare, să facă un copil cu un tăietor de pădure sau cu alt bărbat care urcă dealul. Asta sigur nu vreau. Să trăiască și ea ca celelalte femei din sat, să aibă copii care să meargă la școală, să nu trebuias­că să-i fie rușine, să nu ajungă vrăjitoare, să nu trăiască niciodată singură pe un deal. Iar eu aș dori să trăiesc până când copiii mei vor fi căsătoriți după lege și vor avea copii și eu să le văd pe toate (nu ca biata mama, care s-a prăpădit atât de repede). Nu cred într-un Dumnezeu, nu știu dacă, pe când eram copil, mama m-a dus vreodată într-o biserică, despre așa ceva nu pot să-mi amintesc. Cred, însă, în zâna cea bună a pădurilor care ne ocrotește, care stă în dosul copacilor și ne vede cum culegem măline și căutăm ciuperci. Ea e întotdeauna aici. De câteva ori am văzut-o și eu, în altceva nu pot crede. Zâna bună a pădurii nu seamănă cu un om, ea este o lumină strălucitoare, o pâlpâire aș spune, care se ivește în dosul copacilor când soarele lumi­nează de sus. Asta e zâna pădurii – o rază luminoasă și caldă. Dar n-ai voie să te apropii de ea, să mergi unde stră­lucește, trebuie să stai neclintit și să taci, altfel zâna fuge și strălucirea dispare și norocul de atunci îna­inte te părăsește.

Finalul basmului

Cinci ani mai târziu, a venit în Vișeu un bărbat originar din Maramureș, dar care plecase în Ger­mania: Ed­mund Prad, care a dorit să-și viziteze nea­murile și să-și petreacă vacanța în locurile unde a co­pilă­rit. Din întâmplare, a auzit și el despre vră­jitoarea din Dealul Șerpilor, care locuiește dincolo de pă­dure, într-o căsuță de lemn, împreună cu cei doi copii. Într-o zi, Edmund a împachetat niște za­ha­ri­cale și a urcat dealul, ca s-o viziteze pe fe­meia cea stra­nie. Pe atunci, Maria avea douăzeci și opt de ani, dar părea și mai tânără. Pe urmă, Ed­mund și-a prelungit șederea în sat și a vizitat-o în fiecare zi pe Maria (spre marea supărare a rudelor și a mai multor locuitori), interesându-se, totodată, despre formalitățile ce trebuiau îndeplinite pentru căsă­torie. Le-a obținut după șase luni, așa că anul viitor a venit în sat încă din luna martie, cu mașina încăr­cată de lingerie și haine noi. S-au cununat. Între timp, obținuse și aprobarea pentru plecarea în Ger­mania. Maria și-a luat rămas bun de la cei doi copii (au rămas în grija unei familii de oameni singuri) și s-a dus în lumea de peste deal. N-a mai dat niciun semn de viață. De când a plecat s-au scurs nouă ani.

KLAUS STEPHANI