Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ROMÂNIA LA ZI: Vă este frică de criză?

– Se vorbește despre ea în toată lumea. Urmările răz­bo­iului din Ucraina amenință cu foame și sărăcie. Zvon sau rea­li­tate? Răs­pun­surile care urmează le aparțin unor bucureșteni –

Catrinel Micu, 37 de ani, antreprenor

„În orice criză există și un bine. Noi ne întoarcem la sat”

(Poartă niște pantaloni tăiați la genunchi, asor­tați cu un tricou alb, pe care scrie „Pur și sim­plu”. Pă­rul e scurt, în două culori, vorbește repede, gesticulează mult.)

Criza care o să vină? Păi, criza a venit deja, să nu ne mai ascundem după cuvinte! Când prețul combustibilului se dublează în câteva luni, e clar că suntem în plină criză! Deja și prețurile din magazine au luat-o razna, despre ce vorbim?! Iar ce se anunță e foamete în toată regula, având în vedere că ce­realele din Ucraina și Rusia n-or să mai ajungă ni­căieri! Nu pot eu să calculez daunele la nivel global, sunt prea multe necunoscute, dar e clar de tot că situația e gravă! Cine vrea să se culce pe o ureche și să-și spună că și mâine e o zi, n-are decât! Eu, so­țul meu și cu mine, nu suntem așa. Poate ne ajută și pro­fesia, suntem oameni pragmatici, oameni cu ini­țiativă. Vă spun sincer, fără să mă laud: de când ne­mernicul ăsta de Putin a invadat Ucraina, am intuit ce o să se întâmple… Iar previziunile mele cele mai sumbre au început să se adeverească. Partea proastă e că la nivel național am fost mereu conduși de niște incompetenți. Asta s-a văzut, cel mai recent, în felul în care au gestionat criza generată de covid, sau, mai bine zis, în felul în care n-au gestionat criza de co­vid… Deci, putem să ne spălăm pe cap în pri­vința lor, sunt slabe șanse să ia vreo măsură cu folos. Că, așa, cu populisme de doi bani ne-am hrănit toată iarna, iar facturile tot au luat-o razna! Ne ră­mân, din păcate, doar soluțiile indivi­dua­le. Iar eu am dezbătut cu so­țul meu și am ajuns la concluzia că cel mai bine ne va fi dacă ne vom muta în casa bunicilor mei, undeva, foarte aproape de Câm­pu­lung Muscel. Zona este minunată, aproape de oraș, iar orașul nu mai este cel din anii 90, o ruină comunistă, ci chiar este un loc care prinde viață, plin de inițiativă! Și, da, ne vom face o mică oază de confort și ne vom întoarce la pământ! Mă credeți sau nu, dar, așa cum mă vedeți, am o poftă ne­bună să mă apuc de cultivat roșii, țelină, cea­pă, cartofi, fa­sole și mazăre, la mine în gră­dină! Credeți că nu știu să țin o sapă în mână?! Mai gân­diți-vă o dată! Nu, n-o să-mi fie deloc je­nă să hrănesc o vacă, niște găini sau niște capre! Bunica mea cum credeți că a trăit?! Așa vom trăi și noi! Cu avantajul că, spre deosebire de ei, noi vom avea și laptopurile cu noi, și internetul! Adică, vom avea biroul în gră­dină și vom mai câștiga niște bănuți! În concluzie: nu mi-e frică de nimic! Dimpotrivă, mi se pare că în orice criză există un mesaj al unor forțe care îți vor binele! Totul e să captezi acest mesaj si să-l în­țe­legi! Și s-ar putea ca ce spun eu aici să fie o soluție pentru o întreagă țară! Ne-am abandonat satul, e timpul să ne întoarcem la el! Dar pentru asta e nevoie ca și autoritățile noastre să înțelea­gă mesajul și să ne sprijine în acest sens!

Alecu Stoinea, 58 de ani, instructor auto

„Crizele adevărate sunt cele din familie, când se îmbolnăvește cineva drag”

(Își dă o palmă peste frunte când aude între­barea și începe să râdă. Mă bate pe umăr și mă roagă să nu mă supăr, dar simte nevoia să puncteze ceva.)

Ce vă mai plac vouă, jurnaliștilor, cuvintele as­tea… Numai crize, tragedii, războaie mondiale și vi­ruși ucigași vedeți peste tot! Parcă vă e ciudă să lă­sați viața liniștită, pe cuvânt! Dacă trec trei zile și nu s-a întâmplat nimic, faceți voi ceva și scoateți dintr-o inundație potopul lui Noe, să fie breaking-news, să aveți ce spune, să faceți rating, mama lui de rating! Acuma, gata, ne-am plictisit de covid, ne-am plictisit și de război, vine criza, mama ei de criză! Dacă mi-e frică de criză?! Cum să nu-mi fie frică!? Să veniți la mine acasă, s-o vedeți pe mama crizelor, pe soția mea! De o viață trăiesc cu criza în casă! Am intrat încălțat și tocmai a dat cu aspi­ra­torul?! Pac, criză! A întârziat nepoțelul de la școală? Criză! S-au desperecheat ciorapii? Criză! Nu-i tre­buie mult, pe cuvânt, și o viespe, dacă intră pe geam în casă, e de ajuns… Când se liniștește, că se mai și li­niștește, și-mi dă voie s-o pup, așa îi și zic: Cri­zan­tema mea… Râde și ea, că e om bun la suflet, doar cu nervii stă mai prost… Scurt pe doi, că nu des­pre nevasta mea m-ați întrebat: tot timpul o să fie ceva în viața asta, care să nu fie bine. Ori răz­boa­ie, ori viruși, ori cutremure, ce mai contează? Eu zic că, după un timp, după ce trăiești niște ani și treci de prima tinerețe, cam înțelegi cum stau lu­crurile. Și nu că te imunizezi, dar înțelegi meca­nis­mul și nu te mai sperii din orice. Ridici din umeri, strângi din dinți și mergi mai departe. Ce atâta frică?! Nu poți trăi o viață din frică în frică. Dom­nule, ascultă ce-ți spun, că n-am inventat eu asta: crizele adevărate sunt alea din familie, când se îm­bolnăvește cineva drag, când rămâi pe dru­muri, când Doamne ferește… Cu restul, părerea mea, ne-am obișnuit. Au fost vremuri rele înainte, sunt și acum, o să mai fie și de acum încolo. Cine nu înțelege asta n-are decât să rămână cu frica. Eu, unul, o să rămân cu Crizantema mea!

Dumitru Eane, 68 de ani, pensionar

„Ani grei au fost pe timpul lui împușcatu’. Acum e apă de ploaie”

(Stă și el, pe terasă, la o bere și ascultă atent ce am vorbit cu Alecu Stoinea. N-a fost nevoie să-i pun întrebarea. A intrat singur în discuție.)

Dacă îmi permiteți și mie să spun ceva… Domnul cu care ați stat de vorbă a zis bine ce a zis, doar că aș vrea să mai adaug un lucru. Așa e: noi ăș­tia care avem deja o vârstă, ne-am cam obișnuit cu răul. În anii ‘80, pe vremea răposatului, când erau alimentarele goale și stăteai cu fesu-n casă de frig, când își făceau copiii lecțiile la lumânare, ziceam că mai rău de atât n-are cum să fie. L-am împușcat pe ăla și am zis: gata, numai lapte și miere o să curgă de acuma, prinzi câinele și i-ai luat covrigu’ din coadă! Și am dat de dracu’, că au început disponibilizările și să se închidă toate fabricile alea, unde, de bine de rău, mai aveam și noi un locșor de muncă. Ăla a fost răul mare, aia criză adevă­rată… Eu m-am trezit, om la 40 de ani, direct în stradă, cu praful de pe tobă ajutor social. Și, dacă mai țineți minte anii ăia, atunci a fost inflație, nu asta de acum! Azi luai pâinea cu un preț, mâi­ne era de trei ori mai mult! Și, cică, să te adaptezi la economia de piață! Cum, Dumnezeu, să te adaptezi, când eu, în afară de locul ăla de muncă de la Electro­aparataj, nu mai știam altceva?! Ăia au fost ani grei, credeți-mă, ce se anunță acum e așa, apă de ploaie… Când, în 2009, iar a fost criză și s-a dus piața mondială în cap, de-a fost Băsescu mai ca­tolic decât Papa și ne-a dat aus­teritate, de ne-a ieșit pe nas, deja ridicam din umeri… Așa e: noi, generația asta, trecută prin co­munism și tranziție, ne-am obiș­nuit cu răul, nu ne mai temem de el. Le-am trăit pe toate, și uite că n-am mu­rit. Problema e la copiii ăștia de azi, că ei s-au născut într-o lume cât de cât stabilă… Am un nepot de 25 de ani, abia ieșit de pe băncile facultății. Ce știe co­pilul ăsta des­pre viață?! Cine l-a pregătit pe el pen­tru ce urmează? Că abia și-a luat și el un serviciu cu juma’ de normă, prost plătit, că, na, n-are copilul expe­riență… Dar, de bine, de rău, tot își permite o excursie cu prietena, la mare sau la mun­te. Dar asta n-o să mai fie… Tot ce credea el că-i ade­vărul o să dispară când o să ajungă motorina la 15 lei litrul! Ce să mai zic: numai eu știu de câte ori i-am zis s-o lase mai moale cu distracția, că nu știi viața când te lovește. Și el îmi râdea în nas și-mi zicea că am rămas speriat de comunism și co­mu­nis­mul nu se mai întoarce… Neah, uite că a venit ca­pita­lismul și tot cu fesu-n cap în case o să stăm!

Lucreția Drăgan, 42 de ani, infirmieră

„A ajuns un lux și mâncarea săracului”

(Are mâini aspre, noduroase, muncite. O privire dârză, neînduplecată, de om obișnuit să înfrunte greul.)

Criză? Ce să știu eu de criză și de cum se învârte lumea, când abia mă descurc cu ce am? Credeți că e simplu să crești trei copii, cu o amărâtă de leafă și fără sprijinul bărbatului?! Păcatele mele! Criză, auzi… Vă spun eu exact ce înseamnă criză, că lună de lună e la fel: rată la bancă, întreținere, curent, fac­turi, bani de mâncare, de medicamente, cheltu­ie­lile copiilor… Criză e când umbli prin toate buzu­narele hainelor, doar-doar mai dă Dumnezeu și mai găsești acolo un leuț de care ai uitat. Criză e când strângi toate monedele de 10 și de 50 de bani și pleci la piață să-ți faci cumpărăturile cu ele, cum mi se întâmplă mie, lună de lună! Criză e când cumperi piept de pui la copii și tu nu mănânci, ca să le ajungă lor, și când te întreabă copiii: „Mami, dar tu de ce nu mănânci?”, să le spui că ție nu-ți place! Aia e criză! Criză înseamnă când vezi că din câști­gul tău nu mai rămâne nimic, dar nimic, înțelegeți? Că toate s-au scumpit, toate, toate! Pe vremuri, zi­ceai că-i fasolea ieftină, că faci o ciorbă și o mân­ca­re scăzută, în care mai pui doi cârnați, și ai sto­ma­cul plin o săptămână! Dar ați fost în piață să ve­deți cât e acu fasolea? A ajuns și la 15 lei kilu! A ajuns un lux și mâncarea săracului! Nu mi-e frică mie, că am credință în Dumnezeu și el n-o să ne lase! Când ai copii de crescut, n-ai voie să ți se facă frică!

Mircea Sterian, 56 de ani, profesor

„Soluții pentru România ar fi, că avem potențial agricol enorm”

(Îmi spune că am noroc că l-am întâlnit. A stu­diat problema pe toate fețele și a ajuns și la o con­cluzie. Re­nunță la ochelari, tușește, mă roagă să fiu atent.)

Am să explic pentru cine nu realizează și, cre­deți-mă, sunt mulți: situația nu e albastră, e mov! Ne așteaptă o criză ca la carte, por­nind de la prețul pe care îl plătim pentru com­bus­tibil. Asta e o reali­tate pe care n-ai cum s-o eludezi. E scrisă acolo, la pompă. Acum sunt încă cifre, 8, 9 lei, dar în curând vor fi numere, 11, 12 lei și tot așa, în sus. Și dacă scumpirile astea ar rămâne doar acolo, la pompă, ce bine ar fi! Dar ce plătești la benzinărie, plătești mai departe și în produsele cu care îți umpli coșul! Or să zică doamnele „dar ce legătură are motorina cu la­cul meu de unghii?”. Are, cum să nu aibă? Doar producătorul ăla n-o să accepte să rămână cu mai puțin profit… Iar ăsta e doar un aspect al problemei. Alt aspect, pentru cine nu știe, va fi cel legat de ce­reale și îngrășăminte. Fă­ră Rusia și Ucraina, prin­cipalii exportatori de ce­reale, situația e neagră cu totul! Iar în caz că nu știați, ca să produci îngrășă­minte chimice, că așa func­ționează agricultura, e nevoie de multă, de enorm de multă energie! Care energie, vedem cu toții, e în pom și po­mul în aer… Ce înseamnă toate as­tea?! Foamete, asta înseamnă! Soluții, cel puțin pentru țara noastră, eu zic că ar fi, că avem, slavă Domnu­lui, po­tențial agricol enorm! Dar de la poten­țial la realitate e cale lungă! Îngrășă­mintele alea produse de Azomureș costă de te îndoaie, iar după 89, am avut grijă să ne batem joc de sistemul de irigații. Și, iarăși, poate nu știți, dar mult din terenul nostru agricol este concesionat unor firme străine, care, să mă ierte Dumnezeu, dar nu cred că o să ne ajute cu ceva la greu… Dacă vrem să facem asta la nivel național, guvernul va tre­bui să investească pu­ternic în agricultură, să sus­țină cu ade­vărat, nu din pix, crescătorii autohtoni de animale, să oprească expor­tul de cereale și să exploateze, în interes propriu, resursele de petrol și gaze, atâtea cât mai sunt. Nu e imposibil: un pic de voință și de protec­ționism economic și putem trece cu bine peste dezastrul ăsta.

Lavinia Tudose, 28 de ani, organizator evenimente

„Odată ce renunți la mofturi, totul devine mult mai simplu”

(Vocea e moale, șoptită, iar privirea ei are ceva copilăros, naiv. Dar astea sunt doar aparențe. La­vinia are o gândire foarte matură pentru vârsta ei și e conștientă de asta.)

Să lăsăm frica deoparte! Frica nu e rațională! Eu am un singur cuvânt de spus pentru situația în care ne aflăm: buget, buget și iar buget! Planificare de buget! De asta avem nevoie! Haideți, oameni buni, că nu e atât de complicat! Noi, românii, ne-am obiș­nuit cu gândirea ăsta de „am bani azi, ce mai contează ziua de mâine…”. Iar acum, exact la tipul ăsta păgubos de trai trebuie să renunțăm! Și, cre­deți-mă, nu e deloc greu! Trebuie doar să facem un efort de voință… Eu și cu soțul meu am început acum câteva luni să ne monitorizăm cheltuielile, să vedem cum stăm și pe ce se duc banii. Am notat toa­te cheltuielile și le-am trecut pe categorii. La fi­nalul lunii, am fost șocată să constat câți bani chel­tuim pe mâncare! Așa că, am decis să ne încadrăm într-un buget săptămânal de 250 de lei, alocați pentru hrană, strict pentru noi doi. Pare puțin, știu. Dar odată ce renunți la mofturi și rămâi doar în cadrul listei de cumpărături, totul devine mult, mult mai simplu! Nu mai zic de câte lucruri am desco­perit acasă, uitate pe rafturi sau în congelator, pe care, neconstrânsă de buget, nu le-aș mai fi folosit niciodată! Chibzuința și organizarea sunt mama și tata înțelepciunii. Mai ales acum, în situații de criză. Cine va înțelege asta nu va avea probleme!

Laurențiu Gruia, 24 de ani, șofer pe taxi

„Gata cu șoferia, gata cu distracția, gata cu orice”

(Schimbă posturile la radio până când găsește o melodie care îi place. Când aude întrebarea mea, oftează, închide muzica și începe să vorbească.)

Ce să vă spun? Nu prea sunt la curent cu ce se în­tâmplă… Nici nu prea mă interesează astea po­li­tice, că am altele pe cap. De când am devenit șofer de Uber, au început să tragă ai mei de mine, să le plă­tesc facturi, mâncare… Mai bine era îna­inte, când nu câștigam nimic și mă lăsau în pace. Dar nu mă plâng, zic și eu, că, ce să facem, vor­bim… Așa, clar: n-ai cum să nu vezi că nu e bine. Ajungi la pompă și nu e bine! Nu e bine, clar. Păi, 200 de lei în plus la un plin te doare, clar că te doa­re. Și dacă e vorba că se scumpește și mai mult, gata cu șo­feria, gata cu distracția, gata cu orice. Că nu mai ren­tează, mă în­țelegeți? Nu mai rentează… I-am auzit pe ai mei vorbind în casă, că dacă o să fie tot așa cu scumpirile, ei se mută la țară. Dar pe mine n-o să mă vezi acolo. N-am cum, nu e viața mea, nu mă văd cu sapa în mână. M-am născut la bloc, am trăit la bloc, n-am cum să hrănesc porcul și să dau la găini. Efectiv, n-am cum. Mi se blochează mintea numai când mă gândesc. Plus că nici nu-mi place porcul. Dacă e să mănânc ceva, prefer de Crăciun să iau o pizza, decât jumări și șorici. Pe cuvânt! Ai mei, na, sunt altfel, amândoi au copilărit la țară, sunt învățați cu toate alea de acolo, e altfel pentru ei. Dar eu, repet, chiar n-am ce să caut acolo. E pustiu satul ăla al lor, tot tineretul e ori la oraș, ori prin străinătate. N-ai cum, efectiv n-ai cum. Nu e o opțiune, dacă se strică trea­ba.    Părerea mea, dacă se duc lucrurile în cap și nu mai pot să fac șoferie, e să plec afară, un­de­va, să fac tot asta, dar măcar pe bani mai mulți. Că o veni criza aia și pentru nemți și spanioli, sută-n mie, dar acolo nu te lasă statul să mori de foame, ca la noi. Păi, nu vedeți la noi? Al nimănui ești, al nimănui! Pe ei îi interesează doar ciolanul lor, noi, tinerii, nici nu existăm. Și îi mai aud pe unii că de ce se pleacă afară… D-aia se plea­că! Că n-ai opțiuni! Și statul nu că nu-ți oferă, dar pu­ți­nul pe care îl câștigi, și pe ăla ți-l ia cu două mâini! Haideți că am ajuns. Seară frumoasă să aveți!

Dorica Gherghe, 76 de ani, pensionară

„De război să-ți fie frică, nu că s-au scumpit cartofii”

(Cățelul ei poartă o hăinuță verde, deși e o zi cu soare. Se așează pe bancă, îi spune și câi­nelui să stea, câinele o ascultă. Mă așez și eu. Începe să poves­teas­că.)

Nu știu, mămică, ce criză, nu mă între­ba pe mine… Când aud la televizor că iar vor să ne sperie, eu schimb cana­lul. Îl schimb, dau la un film de dra­goste, dau la o emisiune fol­clo­rică, la ceva cu peisaje din țara noastră, un­deva să fie frumos, că    m-am săturat de rău… Unde te uiți, numai de rău auzi! Toate vecinele mele se plâng toată ziua, că nici pe ele nu mai vreau să le aud… Păi, cum vine asta, tu, femeie, care n-ai mers cu mașina în viața ta, că dacă ai plecat undeva, tot cu trenul sau cu rata te-ai dus, să te plângi acum că s-a scumpit benzina? Doamne, iartă-mă! Și îmi explică ele că s-au scum­pit toate alea în magazine… S-au scumpit, nu zic nu, dar când te mulțumești cu pu­țin, așa ca mine, nu te mai sperii atât de tare. Că n-o să te sărăcească o pâi­ne, niște ouă sau o bucată de brânză. Boala, da, de aia să te sperii! Războiul, ăla e răul mare! Să nu vină și la noi războiul, mămică, să nu vină, că de ăla trebuie să-ți fie frică, nu că s-au scum­pit cartofii! Eu mereu le spun un sin­gur lu­cru la vecine: să aibă credință în Dum­­nezeu! Cine are credință nu știe ce-i frica și nu se mai sperie din toate prostiile!

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian