Satul răstignit și înviat: POȘAGA

– Aflat la poalele Munților Apuseni, Poșaga e un sat greu încercat de istorie. Implicat în rezistența anti-comunistă din anii ‘50, locuitorii lui au sfârșit în fața plutonului de execuție, în pușcării, deportați în Bărăgan. Dar chiar dacă vă propunem lecturii o temă grea, nepotrivită cu starea noastră de spirit, asediată, și ea, de amenințări, o facem cu gândul că în pacea sufletească la care sperăm, trebuie integrat și trecutul –

Nuntă împărătească

Se spune că tragedia din satul Poșaga a început cu nunta lui Aurel Puf. Adevărul istoric este că acela a fost doar începutul sfâr­și­tului: nenoro­cirea dura deja de aproa­pe zece ani, din 1948, când biserica gre­co-cato­lică din sat fusese desființată politic de către comuniști, așa cum se întâmplase în toa­tă Ro­mânia. Preotul greco-catolic Si­mion Roșa, după luni de teroa­re din par­tea Securității, a ales să fugă în munți. La început, îmbrăcat țărănește, era văzut prin fânețe, ajutând oamenii la muncile câmpului, pentru o lingură de mâncare. Apoi a dispărut, ală­turându-se rezis­ten­ței din munți, orga­nizată în zonă de gru­pul Șușman. Turmă rămasă fără păstor, săte­nii din Poșaga și-au impro­vizat în case altare de rugăciune, ră­mânând cre­dincioși re­li­giei în care fuseseră bote­zați. Și chiar dacă nimeni nu îl vedea venind, părin­tele Simion Roșa apărea în mod mira­cu­los, în casele oamenilor, pentru a-i spovedi.

Apoi a fost nunta lui Aurel Puf, el însuși greco-catolic. Tot satul a fost invitat. Și toate au decurs după tradiția veche, din Poșaga: mirii și-au luat inelele dintr-o farfurie cu grâu învârtită de trei ori în jurul mesei, nașii au adus cununa pen­tru mireasă, flăcăii au jucat steagul făcut dintr-un vârf de brad împodobit cu năframe de mătase și cu clo­poței în vârf. Însă la plecarea către biserică, mirii nu au stat în căruță, cu lada miresei, unde era zes­trea, ci au pornit călare, în fruntea întregului alai. Mireasa, îmbrăcată cu zadie și cămășă cu ciupag, mirele, cu că­mășă împodobită de pumnari și umerei, cu piep­tar și pălărie poșă­gănească, cu pană, păreau un rege și o regină, urmați de alaiul între­gu­lui sat. Zeci de oameni îmbrăcați în cele mai bune haine de sărbă­toa­re, care însă nu s-au oprit la bise­rica ortodoxă, ci au mers mai de­par­te, spre munte, oprindu-se într-o poie­niță, la marginea unei păduri. Acolo a apărut, deodată, înaintea lor, părintele Si­mion Roșa! Îmbră­cat în preot, așa cum îl știau oa­menii, cu crucea și Evanghelia în mână. Și acolo a celebrat întreaga slujbă a cununiei, sub culmile Apu­senilor, în chip de altar, cu pădurea în chip de biserică.

Domnul Iustin Borfotă este cel mai bun cunos­cător al istoriei satului și a trăit „pe viu” acele întâmplări: „Aveam cam 10 ani pe atunci, și cu toți copiii eram urcați pe garduri și am mers cu alaiul ăsta care ni se părea incredibil! Toți sătenii îmbrăcăți în costume tradiționale, albe și brodate, mirii călare pe doi cai albi, mergând înainte… Noi chiar credeam că au venit la noi în sat un rege și o regină. Dar să faci slujba cununiei în felul ăsta, cu un preot fugar, în afară din sat, asta nu avea cum să nu se audă pe toate văile. Oamenii au vorbit și s-a auzit până la Miliție și la Securitate. La scurt timp după nunta lui Aurel Puf, a apărut în sat «o echipă de geologi». Ziceau că fac prospecțiuni și umblau pe toate dealurile din împre­jurimi, însă seara, le dădeau oamenilor de băut la cârciu­mă și îi «pros­pec­tau». Erau oamenii Securi­tății, veniți să afle cât mai multe despre părintele Roșa și grupul de re­zistență din munți, din care făcea parte”.

Ultimul martor

Am pornit și eu pe „dru­mul nunții” lui Aurel Puf. Duce către munte, acolo unde oamenii își țineau ani­malele vara. Ultimul cătun este Săgagea. Casele vechi, unele încă acoperite cu șin­drilă sau paie, sunt risipite pe dealuri, legate între ele cu firișoarele unor poteci. Am lăsat mașina și am luat-o la pas, din casă în casă, și din poveste în poveste. Prin curțile astea muncea preotul Simion Roșa, înainte de-a dispărea. De aici li s-a alăturat celor doi Șușmani, Leon și Gheor­ghe, din marea familie a celor mai îndârjiți luptă­tori anticomuniști. Împre­ună cu ei mai era un preot, greco-catolic, pă­rin­tele Jaflea Gligor, care însă n-a rezistat vieții în munți, a murit și a fost în­gropat în ocolul oilor, de câțiva credincioși care avu­seseră curajul să păs­treze legă­tura cu el.

Maria Ianc trăiește în cea mai îndepărtată casă, la marginea cătunului Să­gagea. O femeie bătrână și singură, martoră la dez­nodământul dramatic al eve­nimentelor care au zgu­duit, în anii aceia, satele Apu­senilor. Era deja noapte, și mă gândeam că nu o să mă mai primească. Nu doar că m-a pri­mit, dar m-a pus și la masă și mi-a răspuns cu o luci­ditate uluitoare la întrebări. La cei aproape 90 de ani ai săi, Maria Ianc își amintește totul, exact cum a fost. Privirea îi este limpede, mintea la fel: „Două săptămâni au umblat pe aici nouă bărbați și o fe­meie. Veneau în fiecare zi. Intrau în vorbă cu noi, copiii. Ieșeau aci, pe dealul ăsta, și se uitau înspre munți. Umblau pe pârâu în sus și ziceau că sunt geologi. Într-o dimineață, mă scol devreme, că mama cu tata plecaseră la târg cu o vacă. Eu am rămas cu surorile mai mici, că fratele nostru era dus în munte. Noaptea, auzi­serăm gălăgie. Am auzit hură mare, da am zis că o fo vecinul ăsta al nostru, de venea beut, Crișan Vasile. Noi n-am știut că în seara aceea, la el s-or întâlnit, de Sfântu Ilie, preo­tul Roșa, Leon și Gheor­ghe Șușman, Brad Ile și Mazăre Ioan, secretarul de partid ce părea că se dăduse cu rezistența.

Mai erau alți câțiva. Dimi­neață, zic să mă duc după apă de la pârâu. Doamna aia cu geologii erau în casa lu Crișan și stăteau în feres­tre. Mai erau încă doi, unul sub târnaț, altul dincolo de pârâu, și-aveau cu ei un ficior legat cu mânurile la spate. Doamne, feri! Și-un militar puș­cat, acoperit cu un lepedeu. Ajungea sfântu soa­re în crucea cerului și eu trebuia s-aduc apă pentru mâncare la porci. Dar m-or oprit în drum și or zis: «Du-te acasă, fetiță, că nu-i voie să treci pe aici!». Îi cunoșteam o țâră, de dina­inte, și-am prins curaj și am zis: «Da ce nu-i voie, că eu tre să fac la frații mei de mâncare?!». Viu înapoi, îmi fac focul, oco­lesc pe dinsus de pârâu. «Unde meri fe­tiță?», mă-întreabă iară. «Mă duc după picioci. Mă duc după picioci, că zbiară por­cii de foame». «Nu-i voie!». Și doamn’ aia de zicea că îi geoloagă, o vinit și mi-o zis: «Nu-nțelegi că nu-i voie? Meri acasă». M-am întors și am mărs la unchiul meu, păste drum. Era om bătrân. «Scoal, Dănilă, zic, că mă dusei la pârâu’ dinjos, mă dusei la pârâu’ dinsus, și domnii ăștia, care o tot umblat pe aici, îs la casă la Crișan, și mi-or zis că nu-i voie». S-o ridicat moșu și zice: «Lasă că mer io la ei, bată-i mama lu Dumnezeu!». Și ia un lănțug, îl leagă păste piept, ia și săcurea și merem. Când ne-am dus, iară o vinit femeia ceia și o zis: «Fetiță, de câte ori să îți spun că nu-i voie?». «Moșu o zis că el tre să meargă la pădure». «Îna­poi, că nu e voie!». Stăm în fața casei și vedem ar­ma­ta vinită. Se pun pe burtă și încep a trage. M-am speriat, și numa ce m-am tras să mă pun la adăpost, și de unde am ridicat piciorul, a șuierat un glonț. Încon­juraseră casa lui Crișan! Venise multă armată și trăgeau de peste tot. Apoi unu din ei o strigat: «Nu mai trageți! Alinierea! Alinierea!». N-o mai tras ni­meni. Apoi iar o strigat: «Predați-vă, că sunteți în­con­giurați!».

În capu meu de copil, mă tot gândeam ce cată ăștia la casa lui Crișan. Și iar o strigat: «Predați-vă, că sunteți încongiurați!». Și-apoi iar or început a trage toți, în ușă o tras, de era pârlită, neagră ca burlanu! Iar s-a oprit și iar o strigat. Atunci s-or auzit zbierete în casă. Și ei or dat drumu la câini. Doi câini. Apoi or intrat sol­dații. Și numa ce văd că îl scoate pe vecinu Crișan, împușcat pe partea stângă, și îl pune pe un corn, colo, în fața geamului. L-a scos și pe preotul Roșa, mort, și îl pune dincoace, pe trepți. Crișan nu zicea nimic, era tăt sânge, pe partea stângă. Și apoi or adus niște căruțe din sat. Pe popa Roșa și pe Crișan i-a pus într-o căruță. Am pornit și io-n sat, că îmi trebuia o țidulă pentru vacă de la veterinar. Și oamenii m-or întrebat spărieți: «Mărie, da ce e la voi, acolo?». Le-am zis că nu știu, numa e plin de armată. Dară bieții oameni pesemne știau, că s-or apucat pe plâns. Știau că vine năpasta. Unu avea șepte copii, și o primit pedeapsă de 18 ani de temniță grea. După aia, o vinit căru­țele. Când or coborât, Șuș­man Leon era singur într-o căruță, pușcat la gru­maz. Am pus mâna pe căruță și m-am uitat la el. Ni, mă, parcă acu o fost! Cineva i-a întins apă de la izvor. Apoi, nu a mai lăsat pe nime să se apropie. Zice-se că până o ajuns în gios, la școală, o și murit. Era plin de sânge. Fratele lui n-o murit. O fo pușcat după aceea. Dumnezeu să-i aibă în paza lui”.

Mireasa nebună

Crișan Vasile, Gheorghe Șușman și Vlad Ilie au fost condamnați la moarte și executați. Trădătorul și cel care a informat Securitatea de întâlnire se pare că a fost secretarul de partid Mazăre Ioan, posibil informatorul ce apare în arhive cu nu­mele de cod Maxim Ionescu. Apoi teroarea s-a dez­lănțuit asupra întregului sat Poșaga. Bărbații au fost luați și chi­nuiți în interogatorii. Încet-încet, au cedat și s-a aflat că oamenii îl primeau pe părintele Simion Roșa să îi spovedească în secret, că mulți îl ajutau, că mulți îl primeau pe ascuns în casele lor. Pentru astfel de fapte, peste 60 de bărbați au fost con­damnați la pedepse între trei și douăzeci și cinci de ani. Craiu Aurel, de exemplu, a primit trei ani de temniță grea, fără dreptul de a ieși vreodată din celulă, doar pentru că l-a întâlnit pe preotul Roșa pe drum și i-a dat bucata de pâine pe care o avea în straiță. Și asta nu a fost tot. Familiile celor ce l-au ajutat sau măcar au știut de părintele Roșa, dar nu l-au de­nunțat, au fost deportate, în masă, în Bărăgan. Copii, femei, bătrâni, toți au fost urcați într-o noapte în vagoane de vite și deportați pentru vina de a-și fi iubit și ajutat preotul. Într-o singură noapte, satul Poșaga a fost învăluit de plânsetele co­piilor și de durerea mamelor. Casele au rămas pustii. Viața nu avea să mai fie niciodată ca înainte, pe această vale din Munții Apuseni.

Aurel Puf a fost condamnat la 25 de ani de temniță. Oame­nii și-l amintesc îngânând, cu mintea pierdută, un vechi cân­tecel: „Omorâ-te-ar dracu, min­te, dacă n-ai fost mai nainte/ Acum ești, nu-mi trebuiești/ Să mai fii pe câtă ești!”. Mireasa lui, rămasă singură, și-a pierdut cu totul mintea și a început să umble pe dealuri, îm­brăcată în zdrențe, cu o turmă de capre.

Scaieții oilor

În noaptea deportării, Ileana Borfotă avea șase ani. Își amintește totul: securiștii năvălind la trei di­mineața în casă, lacrimile mamei, hăinuțele înde­sate în grabă într-o straiță, pâinea rămasă la dospit pe masă, vagonul de vite în care a călătorit două zile și două nopți. Au ajuns în satul Bumbăcari, din Bă­ră­gan, și au fost lăsați în fața unei căsuțe de chir­pici, fără ferestre, în gerul din postul Crăciunului. Doisprezece metri pătrați, în care erau nevoiți să locuiască nouă persoane, printre care și o mătușă paralizată. „Focul îl făceam cu bețe de floarea-soa­relui și coceni de porumb, și vecinii ne-au învățat să construim o sobă din chirpici, cu o tablă pe ea și un horn dat de cineva. Noi, copiii, sufeream, dar greul a căzut pe mama mea, care trebuia să ne asi­gure ce era nevoie. Prima oară a muncit la niște ma­cedoneni din zonă, care aveau oi. Erau niște scaieți care se prindeau în lâna oilor, noi le ziceam cornuți, și o plăteau pe mama să curețe lâna de scaieții ăia. Câteodată mai aducea și acasă lâna, să curățăm și noi. În felul ăsta făceam bani de-o pâine. Apoi s-o dus la o fermă de stat, gospodărie agricolă de stat îi zicea, și încărca gunoi de grajd în remorci. Mai bine de cinci ani am trăit acolo cum s-a putut… După trei ani, un bătrân care a plecat, singurul care avea gard făcut din șipci de lemn, ne-a lăsat nouă căsuța lui. Acolo am mai stat un timp și a fost mai bine. Avea grajd, cotețe, un pic de livadă, viță-de-vie. Avea zaibăr, doar câteva rân­duri, dar era mare lucru! Eu ieșeam la poartă cu bunica și vindeam struguri din gră­dină. Aveam clienți fi­deli, doi bărbați, unul înalt și foarte slab, celălalt mai micuț, umblau tot împreună. Mai târziu am aflat cine erau: pe unul îl chema Co­posu și pe celălalt, Diaco­nescu. La ei acasă am văzut prima oară brad de Crăciun, micuț, pus pe masă, cu lu­mânărele. Tot pe strada noas­tră era unul dintre Bră­tieni. Lucra la o fermă de porci. Vara, venea soția lui de la București și stătea cu el, și eram im­presionată de frumusețea ei: o admiram că avea rochii cu jupoane și în fiecare zi, când știa că tre­buie să vină el de la fermă, mergea și îl aștepta la colțul străzii. El venea pe bicicletă, se dădea jos, o săruta, și apoi mergeau așa, la braț, până acasă. Odată, ea mi-a dat să îi țin evantaiul, și eram așa de mândră! A fost un calvar de­portarea, ne agățam de aceste mici lucruri, care îți dădeau un pic de speranță sau demnitate…”. Ileana Borfotă locuiește din nou în Poșaga, împreună cu soțul său. S-a întors după aproape șase ani de deportare. La întoarcere, nu au găsit mai nimic din ceea ce aveau. Pământul și animalele fu­seseră con­fiscate, uneltele de lucru, îm­păr­­țite între cei ce erau cu partidul comu­nist. Casa lor fusese transfor­mată în staul pentru oi. Și-au plâns durerea și umilința, dar nu au avut cui să spună. Au luat de la ca­păt viața, sub privirile rele și urzitoare ale celor ce trecuseră de partea comuniștilor.

Casa cu sfinți

Astăzi, Poșaga este o așezare prosperă din Apuseni. Peisajele sunt superbe, încă mai există case tradiționale, oamenii sunt calzi și primitori. Vremurile grele au trecut. Dumnezeu a făcut dreptate. Cei prigoniți și-au recă­pătat casele și pământul, un frumos monument al eroilor amintește de victimele prăpădului comunist. Între cei care se străduiesc ca istoria locului să nu fie uitată se află și Iustin Borfotă. A scris o carte despre Poșaga, drept la memorie al oamenilor de aici, a înfrățit satul cu o localitate din Franța. Mă duce să-mi arate „obiec­tivele” cele mai importante: biserica greco-cato­lică, astăzi recuperată, cimitirul, casele vechi, ogrăzile răsfățate de primăvară. Ultima oprire este lângă o casă veche, din lemn. „E fostul atelier pentru dă­răcit lâna. A fost făcut din casa în care Șușmanii și preotul Roșa au fost împuș­cați. Casa lui Crișan, de la Pârâul Dulce. Grinzile ciu­ruite de gloanțe au fost înlocuite, apoi a fost mutată și refă­cută în sat. Nu cred că la vremea aceea s-a gândit cineva să salveze o mărturie istorică, dar astăzi, prezența ei nu te lasă să uiți”.

Mă apropiu de casă și o ating. Pare vie sub palma mea. Lemnul vechi sea­mănă cu cel al unei biserici. Și ușa scundă. Și mirosul de mir. O biserică în care martirii din satul Poșaga s-au trans­for­mat în sfinți. N-au avut nevoie de con­firmare ofi­cia­lă. I-a ridicat în grad Dum­nezeu.