Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

(Ediție de ultimă oră!)

– După experiența unică, trăită cu opt ani în urmă, când am pândit OZN-uri alături de câțiva săteni din satul Trestieni, m-am hotărât să-mi reiau „cer­cetările”. Bărăganul e plin de mistere, iar „sudiștii” sunt povestitori neîn­trecuți. Și între timp aterizase și primăvara, la fel de strălucitoare ca un OZN –

Ozineu’ de la Buești

Oamenii zic ca ”ozineul” avea ferestre (Foto: Shutterstock – 2)

Buești. Bărăgan. Sfârșit de Aprilie. Mă hotărăsc să pornesc ancheta în cârciuma din mijlocul satului. N-apuc să pun prima întrebare, când un mușteriu mă ia tare. Îl cheamă Nicu. „Bre, păi acu se vine? A fost estratereștrii p-aci, normal c-a fost, da a plecat. A fost și antenele și proteveu de i-a filmat, da matale ai ajuns târziu. Sincer, io nu i-am văzut, da i-a văzut mai mulți de la noi din sat. Cică le-a băgat și lumini prin case pe la oameni, ha, le-a dat cu nocturnă, ca pe stadionu Dinamo! Io mă mir că n-a venit estra­tereștrii să bea o bere aci, cu noi, din ce povestește ăștia pin sat. Cică venea un de-ăla… Pandele, cum îi zice, mă, la ăla de zboară estratereștrii cu el? Un ozineu, așa! E, ozineu’ venea de la Fetești, stătea la noi de se încărca aci la linia de înaltă tensiune, la 700 de volți, și pleca mai departe, spre Călărași. Cine știe ce-a fost, da ceva a fost acolo, la moară!”. Își dă pe ceafă șapca de zugrav, pătată cu var, și mai cere o bere – „Dacă nu i-am văzut, nu i-am văzut, asta e!”. Apoi îmi explică cum să ajung lângă moa­ră, acolo unde a început povestea cu extra­tereștrii din satul Buești, Ialomița. O iau la pas și des­copăr o așezare tipică de Bărăgan: cu case joase, grădini pline de flori. Sin­gura deosebire fa­ță de alte sate din zo­nă este că el se află pe un fel de podiș. Însă de asta nu îți poți da seama decât după ce ai traversat Ialomița: treci prin­tr-o pădure de sal­câmi și, brusc, în mijlocul câmpiei, te trezești în față cu acest podiș neo­biș­nuit, ca un platou gi­gantic. Moara este în marginea satului, din­­colo de ultimele case. Se spune că aici și-au făcut prima oară apariția extrate­reștrii, așa că merg să aflu detalii. Ajung cu o întâr­ziere de câțiva ani și, din păcate, cei ce au fost prezenți la eveni­mentul de a­tunci nu au strâns da­te lămuritoare. Doar câteva ziare au scris pe fugă despre aceas­tă în­tâmplare, iar televiziunile au trans­mis pe scurt că s-a întâmplat un eveniment „bizar”…

Pornesc cercetările la una dint­re ultimele case ale satului, lângă moară. „Da, domnu reporter, mă nu­mesc Voicu Baltă, sunt cioban, am peste o sută de oi și locuiesc aici, cu soția și copiii. Pot să vă spun că este adevărat că au venit extra­tereștrii, fiind­că am văzut tot ce s-a întâm­plat. Am văzut și eu, și soția, și vecinu. De fapt, vecinu, Radu Purice, a văzut primu. Și-a venit la mine noap­tea, speriat: «Vecine, scoală, că e ceva pe cer!». Mă, ce să fie?am zis, și am ieșit afară. Aci au fost grajduri multe, că era înainte CAP-ul. E, dincolo de grajduri, dea­supra, la moară, am văzut ceva de m-am în­furnicat tot! Era așa, o bilă mare, luminoasă, de-abia te uitai la ea! Am simțit atunci cum se lasă ceva rece peste noi, din aer! Asta e moară veche și atunci nu schim­baseră tabla pe ea și strălucea, bă­tea în tabla aia luminaaa, pfffiii!. Ne-am pitit și am mers așa, pe jos, de ne-am    apropiat și ne-am ascuns pe sub halele de lângă grajduri. Ne era frică, pentru că venea lumina aia drept în noi, așa. Câteva minute bune, ne-am uitat, da în afară de lumina albă, nu vedeam nimic. Aici, unde era grajd pentru vaci, era acoperit cu niște plăci. Și ne-am aruncat pe sub ele cu vecinu, și zice el: «Hai să stăm așa, să vedem ce face, să aprind lanterna pe el». Ba, stai cuminte, i-am zis, că ne vede ăștia și cine știe ce ne face! Ne vede și ne ia! Na, te sperii în momentele alea, că nu ai mai întâlnit așa ceva. Și după aia, odată s-a răcit iar aerul în jurul nostru, și a plecat în mare viteză bila aia albă, cam cu o coadă luminoasă în urmă. N-am dormit cu Radu toată noaptea. Ne-am gândit ce să facem și dimineață ne-am dus nevestele cu copiii la părinți și am anunțat la primărie”.

Voicu e înalt, slab și ars de soare. Se vede că e un om care muncește din greu. Pare genul de țăran harnic, care nu are timp de pierdut. Anunțul lui la primărie și faptul că nevestele și copiii au fost duși la părinți s-a aflat imediat în sat și oamenii le-au luat în serios, ca pe niște eveni­mente importante. Și pe mă­sură ce vestea se lățea, se auzeau noi și noi detalii: că extratereștrii se mută la Buești, că o lumină mov a intrat prin ferestrele caselor, că niște ființe ca niște pitici de grădină, cu mai multe mâini, au tras de ușa lui Radu Purice, ba chiar au încercat să intre în casă, peste el, în toiul nopții, spe­riind nevasta și copiii. Și cel mai important: extratereștrii aveau să revină în seara ur­mătoare, cam pe la aceeași oră!

Moara cu extratereștri

Moara lângă care a apărut OZN-ul

Așa se face că în seara următoare, începând de pe la ora nouă, oamenii din Buești au început să vină la moară, să vadă extrate­reș­trii. La început, copiii. A­poi, adolescenții. Și în cele din urmă, familii întregi, ba chiar și bătrâni, îmbrăcați frumos, ca pentru slujba de duminică, la biserică. Fiecare și-a căutat un loc cât mai bun, cu vizibilitate cât mai clară către moară, dar, totuși, ferit (majo­ritatea a stat la adăpostul fos­telor grajduri, dar și prin tufe sau pe după baloți de paie). Și au început să aștepte… Mulți s-ar mira, ca un asemenea fenomen, atât de rar, să se întâmple de două ori la rând, în același loc și la aceeași oră. Însă ialomițenii din Buești nu s-au mirat deloc, doar un freamăt de uimire a trecut prin mulțimea adunată, când, fix la ora 11 seara, sfera luminoasă a apărut din nou! Exact deasupra morii, exact cum o des­crisese la primărie Voicu Baltă și vecinul său, Purice. După câteva mi­nute bune, cineva a șușotit mai tare. Ca și cum sfera luminoasă ar fi auzit, a tresărit și apoi a zburat brusc, lăsând în urmă o dâră argintie, ca de lumină a lunii. Așa au înțeles bueștenii că extrate­reștrilor fie le place liniștea, fie se sperie la zgomot. Au plecat cu toții spre case, ca după un film bun, povestind pe drum tot felul de impresii, ce și cum au simțit și promi­țându-și să revină și în următoarea seară. Așa a ajuns știrea la televiziunile locale, și auto­ritățile s-au alar­mat. Se pare că în cea de-a treia seară, erau parcate la primărie și o mașină de Poliție și o Ambulanță, dar ce se știe sigur este că primarul și șeful de post de atunci au venit și ei la moară, la întâlnirea cu extratereștrii. Voicu Baltă își amintește: „Dom-le, ce era aci… aproape tot satul venea în fie­care seară să vadă! Păi, a venit cinci seri la rând oze­neul! Că de-aia au venit și au filmat, da au venit aiurea, ziua. Noi deja știam cam cum trebuie să pro­cedăm. Trebuia să facem liniște. Făceam liniște când se apropia ora 11, și când simțeam valul ăla de aer rece, simțeam cum se răcește aerul în jurul nostru, știam că vine și… numa ce vedeai că apare în viteză! Stăteam cuminți, așa, fără lumini, fără nimic. Oze­neu’ se cobora și stătea în aer, plutea deasupra noas­tră ca un balon. Niciodată nu s-a pus pe pământ. Lucea moara asta ca oglinda, de la el. Stătea numa într-un loc. Pleca cu viteză mare domle, și iar se ră­cea deodată tot aerul în jurul nostru. Venea pe la 11. Era pe toamnă, prin octombrie. Era rotund și se ve­deau și geamuri pe margini, de jur-împrejur. Cum se făcea un pic de zgomot, imediat pleca. Polițistul și primarul erau aci, stăteau și ei pitiți și au văzut. Nu era domle avion, ce, noi nu știm cum arată un avion?”.

Pe locul unde satul se strângea la întâlnirea cu extratereștrii, astăzi pasc vaci

După acele seri de pomină, ozn-ul nu a mai apă­rut. A plecat în alt univers, în altă galaxie, poate pe un alt câmp înverzit al unei alte stele. A reapărut du­pă doi ani. Paznic atunci era Nea Chiru, care astăzi nu mai trăiește, din păcate, ca să depună mărturie. I-a chemat doar pe cei doi vecini de lângă moară, bucuros că sfera luminoasă iar vizitează satul de pe malul Ialomiței. „Nepoate, vino-ncoace, că iar a apă­rut!” Două seri la rând. Și apoi nu a mai revenit până în ziua de azi. Din păcate, nimeni nu a investi­gat serios aceste întâmplări de la Buești. Întâlniri de o asemenea anvergură, cu atât de mulți martori, sunt foarte rare, dacă nu cumva ceea ce s-a petrecut în acest sat este unic. Mulți dintre cei care au fost mar­tori au murit sau, pur și simplu, s-au mutat la oraș, încât e greu să fie reconstituit tot evenimentul. Am mers, totuși, la locul întâlnirii cu extratereștrii însoțit de omul cel mai stăpân pe sine din sat – groparul Zamfir. „Eu iau puțin, 60 de lei de groapă, da nu mi-e frică de nimic pe lumea asta. Când îi dezgrop, ce să mai fie din ei, rămâne câte o mascotă cu un batic în cap și un ceas la mână. Pe ta-su lu Rică Țiganu l-am dezgropat de trei ori, cu Poliția, cu șefu de post. Am săpat, am scos mortu, n-am avut treabă, ei s-au uitat la capu lui să vadă de la ce e mort, că nu erau lămuriți. Chiar dacă nu sunt căsătorit, eu trăiesc din iubire cu femeia mea și am băiat de șapte ani și fete mari. Grădina-i grădină, casa casă, boxa boxă, cu muzică bună, și am păsările mele, am din ce trăi, am câine, sunt muncitor, forță”, mi-a spus Zamfir, ca să mă convingă că ceea ce a văzut este adevărat. Mi-a arătat locul de lângă moară, unde a apărut „ozineul”. Astăzi este un câmp gol. Grajdurile fostului CAP nu mai există. O văcuță paște liniștită și se uită la noi cu ochii ei galeși. Un pic mai departe, un armăsar priponit ronțăie la iarbă proaspătă. Moara încă este funcțională și mai multe utilaje sunt puse în curte. E greu să îți imaginezi, în liniștea întinsă până la ori­zont a Bărăganului, forfota și emoțiile oa­menilor de atunci, față în față cu ceva inexplicabil și nemai­văzut. Zamfir îmi spune: „Am văzut, am dat și interviu la proteveu. Dar a zis la fel și Aurelia a lu Voicu, și aia e femeie serioasă, nu bea, nu fumea­ză. Deci, vă gândiți că a fost adevărat. S-au văzut niște lumini deasupra morii. Nu s-au lăsat jos, numa stăteau așa. Mie mi-a părut roșie…    Eu am crezut că mi se pare mie, că văd ca la televizor, cum se lasă pe pământ și ies extratereștrii. M-am uitat mai atent și nu mi se părea, da nici nu a coborât nimeni. Nici măcar nu s-a lăsat jos, pe tălpi, cum mai arată în fil­me. Doar a stat așa și după aia, ghiuuuu, s-a dus. Cică a două seară s-a lăsat jos pe pământ, da nu știu sigur, că nu am fost a doua seară, am ieșit la bere cu tovarășii mei. După aia, m-am gândit și mi-a pă­rut rău, am zis: «Mă, Zamfire, ce dracu, aia e far­furie zburătoare, vezi numa în filme, trebuia să mergi!». Da măcar o dată io farfuria am văzut-o cu ochii mei!”. Astăzi moara are un acoperiș nou. Dacă ar veni din nou ozn-ul, n-ar mai străluci ca o oglindă.

Racheta din curtea școlii

Sunt unii oameni din sat care nu au chef să stea cu toată lumea la bar. Își iau câte o bere de la ma­gazin și se pun la povești, în stația de autobuz. Nu doar că este acoperită și ține și de soare și de ploaie, dar are și băncuțe. Grădină de vară, în toată regula! Acolo l-am întâlnit, alături de câțiva prieteni, pe Petrică. Are 49 de ani și a făcut armata la marină, „la grăniceri”, ține să precizeze, poate și ca să înțeleg eu de ce îl ascultă toți ceilalți cu atenție când explică ce se întâmplă cu războiul din Ucraina. „Eu n-am văzut ozineu, da la câte experiențe se fac, se poate, ce să ne mai mirăm? Numa că nu știu ce să facă un ozineu în Buești… Ce cată ăia să vină la noi? De ce nu s-a dus la Andrășești sau la Gheorghe Doja și a venit la Buești? Eu asta zic că e întrebarea! O fi fost, nu zic că nu, dar nici să cerceteze nu au venit, nici de la armată, nici de la vreun institut… Au fost de la televiziune, au luat un interviu și duși au fost! Măcar ozineu’ s-a mai întors p-aci, da ăia n-a mai vinit. A fost doar pă moment, a doua zi. În rest, nimeni. Eu am văzut totuși ceva, dar nu acum, am văzut când eram copil. Eram la școală, că se dădea film pe zidul școlii. Era noapte, căminul era ocu­pat, că băga Ceaușescu în el grâu și porumb și de-aia dădea film pe zidul școlii. Așa iera atunci. Eram mulți copii, că asta era distracție mare pentru noi. Și cum ne uitam noi, așa, la film… a venit o rachetă cu foc! Băi nene, s-a lăsat jos, până la vârful salcâmilor! Și p-ormă a plecat. Deci, a venit, a hăuit și a plecat. Scurt. Și asta nu am văzut doar eu, au văzut toți care erau acolo. Asta era în 1984. A fost o hăuială mare, noi, toți copiii, ne-am speriat și am fugit. Cum era noapte, nu se vedea decât o flacără care ieșea ca de pe o țeavă. Noi nu am văzut dimensiunea rachetei, cât era ea, da flacăra aia avea cam o juma de metru. S-a lăsat fără zgomot, și numa când s-a apropiat a început să scoată flacără și să facă zgomot. S-a speriat lumea, fugea care încotro. Poate știe Romi. Băi Romi, ce dracu faci, bei bău­tura la copii? Ia zi, erai în curtea școlii când a venit racheta la noi?”. Dar Romi nu își amin­tește, iar Petre altceva nu mai știe din întâm­plarea de atunci. Și totuși… „Sigur era în ‘84, că mai târziu am făcut legătura în capul meu cu ce se spunea la televizor, că în perioada aia, și pe la Manasia apăruse un fenomen, tot cu ceva rachete”, încheie Petre, plesnind cu palma pe genunchi, de bucu­rie că și-a amintit.

OZN-urile și profesioniștii

Neînfricatul gropar Zamfir

Manasia este la doar câțiva kilometri de Buești, așa că am ajuns foarte repede acolo. Întrebând oame­nii dacă își amintesc despre apariții sau feno­mene ciudate, am descoperit că acolo se afla, de fapt, Baza Militară Alexeni, cu un im­portant aeroport pentru elicop­tere, și nu doar atât… Și din acel moment, lucrurile au înce­put să se lege. Baza militară este astăzi o ruină. Vechile ca­zărmi sunt fără ferestre, locuite doar de păsările cerului, cu viguroase vițe de iederă căță­rate pe ziduri, ieșind prin aco­perișuri. Curțile sunt sălbă­ticite, aleile acoperite de natura ce pare să transforme totul, din nou, în bărăgan. Un localnic din apropiere îmi explică: „Vedeți casa aceea frumoasă ca un conac? Acolo era con­ducerea unității. Erau sute de militari aici și era și un aero­port important – de aici se decola pentru parada de 23 August din București. Din pă­cate, ca peste tot, se alege prafu de ce aveam valoros în țara asta… A fost aici un general care a văzut ceva ciudat, un ozn sau așa ceva, dar numai cei de la aviație cred că vă pot lă­muri, dacă își mai amintește cineva, că a fost înainte de revoluție treaba asta”.

Cele două bunicuțe

Ei bine, cineva își amintește. Chiar generalul! Pe atunci, nu avea încă un grad așa de mare, lucra doar la comanda complexului de radiolocație a aeropor­tului din Baza Militară Alexeni. Astăzi, domnul Emil Străinu este însă general și mărturia domniei sale am primit-o prin intermediul Asociației pentru Studiul Fenomenelor Aerospațiale Neidentificate – ASFAN: „Pe 23 august 1984, de la Baza Alexeni au plecat și tot acolo s-au întors aeronavele MIG, IAR, AN etc. care participaseră la parada militară de la Bucu­rești, cu ocazia zilei naționale, când se aniversau 40 de ani de când România a întors armele împotriva Germaniei hitleriste. Unele avioane fuseseră chiar husate. La un moment dat, stația radar de la Otopeni a întrebat stația radar de la Alexeni dacă se mai află vreo aeronavă în aer, deoarece ei vedeau ceva pe verticala aerodromului. S-a procedat la încă o veri­ficare, confirmându-se prezența la sol a tuturor apa­ratelor. Cerul era senin, temperatura de 28 grade Celsius, așa că obiectul necunoscut a fost reperat și vizual. Observat prin instrumente optice (lunete, teodolite) avea formă ovoidală, era lung de 2-3 metri și lat de 1,5, părând să fie făcut dintr-un material strălucitor, asemănător aluminiului. Nu făcea zgo­mot, nu avea lumini proprii și nici jeturi de pro­pulsie. Nu părea incomodat de vântul de 7-8 m/sec. Pe timpul evoluției sale au fost semnalate perturbații puternice în comunicațiile radio. De la Otopeni s-a transmis că obiectul apăruse subit, fusese văzut de 4-5 radare diferite, din locații diferite, lucrând cu frecvențe diferite. Iar acum «pendula undeva la ver­ticala aerodromului, spre vest, la o altitudine de 4000-4500 metri». Semnalul radar recepționat era comparabil cu cel de la un avion mic sau de la un elicopter. Ulterior, obiectul a coborât la 2200 metri. Deplasându-se spre vest, a intrat după un timp în unghiul radarului din Alexeni. La un moment dat, a fost pierdut și regăsit, după 5 secunde, la altitudinea de 22000 metri. După aceasta, a urcat și a coborât de vreo 7-8 ori, între 2000 și 55000 metri, cu viteze de la zero la 12000 km/h, efectuând mișcări în zig-zag și întoarceri în unghi ascuțit, de care nicio aero­navă terestră n-ar fi fost capabilă. S-a luat legă­tura și cu avioane civile care survolau zona. Echipajele acestora au confirmat că văd ceva ce seamănă cu un balon cu aspect meta­lic, dar au refuzat să facă vreun raport oficial, motivând că nu vor să se compromită. Deși detaliile s-au raportat verbal la Otopeni, de acolo a venit răspunsul că e mai bine ca lu­crurile să fie uitate, întrucât, în ziua națională, nimeni nu avea nevoie de «știri bombă». Obiectul a fost urmărit timp de 40 de minute, fiind pierdut la înălțimea de 100 kilometri, când a dispărut în spațiu cu o viteză de 1000 km/h. Nu putea fi în niciun caz un balon, nici alt obiect cunoscut, lucru confirmat și de operatorii radar, toți cu experiență de peste 10 ani în radiolocație, aleși special pentru a asista fără probleme parada militară. Benzile magnetice care au înregistrat evenimentul au fost analizate atent, dar după 48 de ore au fost șterse. Dat fiind momentul special, nimeni nu și-a asumat responsabilitatea trimiterii unui raport «mai sus». Ulterior s-a căutat mușa­malizarea celor întâmplate și ridiculizarea martorilor”. Poate că ceea ce au văzut atunci militarii români a fost în legătură cu ceea ce au văzut copiii din satul Buești. Poate că eve­nimentele mai recente sunt legate de cele din zona orașului Fetești, de unde părea că vine acel ozn, în vizitele repetate din sat. Mai multe semnalări recente vorbesc despre lumini inex­plicabile în acea parte a județului Ialomița, dar există și semnalări încă din anul 1972. Așa simplu, plat și plictisitor cum pare la prima vedere, cu întinderile sale clare, până la linia orizontului, Bărăganul ascunde multe mistere. Pentru oamenii din Buești, viața merge însă mai departe, pe vechile tipare ancestrale. După ce au lucrat la grădină, două bunicuțe, Stoica Maria și Vasile Ana, stau pe băncuța din fața porții și discută ultimele întâmplări din sat. Le întreb și pe ele despre OZN. Numai că nu mă iau la bătaie. „Ce ozineu, domnule? Umbli după prostii? S-o fi arătat un lu­ceafăr pe cer sau poate vreo stea căzută. Minune cerească, asta e explicația. Nu-l întrece nimeni pe Dumnezeu. Păi ozineurile cine le face? Tot el! Fii dumneata liniștit și vezi-ți de treabă. N-ai nevastă acasă? Te prinde noaptea în sat!”.

Catalin Manole

Născut în 1978, la Călărași, dar crescut în Slobozia, a urmat la Bucurelti studii de Filosofie și Jurnalism. Lucrează ca reporter pentru „Dilema” și „Plai cu Boi”, colaborând în paralel cu BBC, Tele7abc, LA&I etc. În 2002, este declarat Reporterul Anului de către Clubul Român de Presă. Locuiește 3 ani la Paris, unde își aprofundează studiile de Filosofie la Sorbona și efectuează stagii de pregătire la „Liberation” și RFI. În 2005, se alătura echipei de reporteri de la „Formula AS”. „Reporterul are una dintre cele mai frumoase meserii: să pună în cuvinte misterul și emoția vieții”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian