Cu Mocănița pe Valea Hârtibaciului: când trecutul naște viitor

Paradisul de lângă Sibiu

După o vizită la Sibiu, unul din cele mai euro­pene orașe din România, o „tură” pe Valea Hârti­baciului te lasă cu sentimente amestecate. Drumul ce șerpuiește prin verdele fraged de Iunie e de po­veste, dar plecarea masivă a sașilor din zonă a lăsat urme grele și greu de șters: biserici vechi, medie­vale, cu ziduri crăpate, ulițe desfundate, case aliniate nemțește, dar părăsite, aș­tep­tând, ca pe o adevărată minune, o vizită pe an din Germania. Pe ici, pe colo există, totuși, tresăriri de viață, semn că lucrurile se întorc pe dru­mul cel bun: piețele din centrul satelor sunt primenite, școlile și primăriile, zugră­vite recent. Aproape de Sibiu, Valea Hârtiba­ciului începe să fie văzută ca o alterna­tivă perfectă la viața de oraș, un loc de evadare într-un paradis încă neatins al naturii: dealuri blânde, lin curgătoare, pe fundal cu imaginea fabu­loasă a Mun­ților Făgăraș. Există și sași care și-au recuperat proprietățile, chiar dacă majo­ritatea lor nu se pot întoarce decât în vacanțe sau la marile sărbători pe care le țin cu sfințenie, venind, adesea, în adevărate pelerinaje, în satele de obâr­șie. Valea are un potențial uriaș: istorie, cultură, tradiție, natură superbă, cu liniște ocrotită din alte vremi. Valea Hârtibaciului ar putea deveni una din­tre zonele cele mai vizitate și mai prospere ale Ro­mâniei. Nu e încă acolo, dar o adiere de nos­talgie stră­bate locul, ca un duh bun, cât pe ce să se întru­peze și să facă minuni. Până atunci, până când o mare minune va să vină de sus, minunile mici tot oamenii trebuie să le facă. Tânărul sibian Mihai Blotor este unul dintre ei: de mai bine de 10 ani se dedică trup și suflet unui proiect ambițios: readucerea la viață a vechii Mocănițe dintre Sibiu și Agnita, care, vreme de un secol, a fost sufletul Văii Hârti­ba­ciului…

Hârști-hârști, cu drezina

Era în anul 2007, într-o dimi­neață de vară, când sătenii din Hos­man au vă­zut trecând, hârști-hârști, o drezină, pe vechea linie a Mocă­niței care leagă Si­biul de Agnita. S-au frecat la ochi, de parcă ar fi văzut un OZN! Ultima cursă de Mo­căniță operată de Căile Ferate în România avusese loc în 2001. Între timp, bălăriile se înstăpâniseră peste șinele de cale ferată, care începuseră să ru­ginească, traversele să se sfar­me, iar căsu­țele care marcau nume­roasele halte de tren, să fie șterse de pe pământ… Și iată, acum, venind de neunde o drezină, încăr­cată cu niște tineri, care când coboară, când urcă, verificând, din loc în loc, starea bătrânei căi ferate! Opresc, coboară, pun mâna pe sape, pe lopeți sau pe târnăcoape, și îndreaptă ce se poate îndrepta. Curioși și uimiți, sătenii află că vechea Mocăniță care leagă Valea Hârtibaciului, de la un capăt la altul, va reînvia. Niște tineri de is­pravă, încrezători în potențialul locului, înce­puseră demersurile pentru atestarea ca monument istoric a liniei vechi de aproape 100 de ani.

Prietenii Mocăniței

Mihai Blotor este unul din fondatorii proiectului „Prietenii Mo­căniței”. Amabil, zâmbitor, mă molipsește și pe mine de entuziasm: „Linia ferată era părăsită com­plet. După vreo 10 ani de conservare, când am văzut că unii voiau să o dea definitiv la fier vechi, ne-am implicat ca ea să fie declarată monument istoric, așa cum și merita. Am izbutit, și de atunci, ne-am ocupat nu doar de conservare, ci și de restau­rare. Pentru asta, aveam nevoie de o drezină, ca să putem circula pe linie, să observăm proble­mele și să meargă vestea prin sate și să nu se mai fure din ea. Cum șoseaua trece chiar pe lângă ca­lea ferată, oamenii ne vedeau, ba ne rugau să le luăm și lor copiii pe drezină. Drezina avea 8 locuri, iar noi luam 25 de copii pe ea! Dar apoi au început să oprească lângă noi autocare cu turiști de câte 30 de oameni! Voiau și ei cu drezina! Duceam 15 oameni, apoi îi luam pe ceilalți, și tot așa. Atunci am zis: «Dă-o-ncolo de treabă, reînviem noi Mo­cănița de-odinioară!»”.

Și tinerii sibieni s-au ținut de cuvânt: au căutat vagoane de epocă, au închiriat o locomotivă diesel funcțională, iar în 2010, la un deceniu de când nu mai trecuse pui de tren pe Valea Hârtibaciului, au pus din nou Mocănița pe șine. Mo­mentul era cum nu se poate mai bun: se împlinea, chiar atunci, centenarul inaugurării liniei.

Un „Wusch” imperial

Mocănița a ajuns pe Valea Hârtibaciului cam pe la 1900 și circula dinspre Sighișoara înspre Agnita, și apoi, mai departe, spre Sibiu. A fost marea mân­drie a sașilor! Peste 100 de kilometri de linie îngus­tă, care să poată lua pieptiș, șerpuirile de deal ale zonei. Satele erau conectate la civilizație, oamenii puteau ajunge mai ușor la oraș, iar produsele din zonă intrau automat în circuitul economic imperial. „Când s-a făcut calea ferată, pe vremea Austro-Ungariei, gândul a fost să deschidă zona și să plece mai multă marfă. Multe lemne s-au dus de aici către Budapesta, pentru construcția imperiului!”, spune Mihai Blotor, care știe în amănunt istoria Mocă­niței, dintr-o monografie săsească.

„Sașii s-au atașat foarte tare de Mocăniță. «Wusch» îi ziceau, doar pronunțând cuvântul, și simt Valea Hârtiba­ciului vuind de viață, pe la 1900 și ceva. Că a ținut de Imperiul Austro-Ungar ori, după Unire, de Ro­mânia Mare, «Wusch»-ul a fost mereu în adminis­tra­rea sașilor, care au avut grijă de linia de tren, ca de ce-aveau mai scump”. Îmbrăcați în straie scrobite și pline de glanț, oamenii așteptau fie­care cursă a trenului, ca pe o săr­bătoare.

După război, în 1948, comu­niștii au preluat linia de tren și, cum lem­nul se cam terminase după exploa­tarea în stil „imperial”, calea ferată a fost folosită mai mult pen­tru trans­portul sfeclei de zahăr, ca­re se cultiva intensiv la CAP-urile din zonă. „A mers ce a mers sfecla, dar între timp crescuse din nou pă­durea, așa că prin anii ’80, s-a în­ceput o nouă tură de tăiere a ste­jarilor. Totul s-a pră­bușit după 1994. Nu se mai puteau transpor­ta, și călători, și marfă: va­goanele de călători erau prea ușoare și riscau să iasă de pe șine, în curbe, îm­pinse de vagoanele grele de marfă. Ce-i drept, nici marfă nu mai era, căci nu mai aveam nici industrie, nici agri­cultură, așa că CFR-ul și-a pus în cap să o închidă. A fost ultima linie îngustă care mai circula în 2001…”.

O mie de oameni și un singur vis

Născut în zonă, la Agnita, Mihai a mai prins, copil fiind, Mocănița. „Țin minte că m-am și jucat odată prin vagoanele de tren! Dar să nu vă închipuiți că am pregătire de specialitate”. Mihai este de profesie IT-ist. „Am început cu toții ca simpli voluntari, dispuși să punem mâna acolo unde era mai mare nevoie”.

Succesul primei curse de Mocă­niță, din 2010, a fost uriaș. În zonă se întâmpla din nou ceva. „La început, făceam curse un weekend pe an, în septembrie, de «Zilele Mocăniței». Prin 2015, era deja cerere mare. Sașii plecați au aflat despre proiectul nostru și am început să facem și un tren de luna Mai, când veneau ei acasă, în concedii. Făceam un tren exclusiv pentru ei!”.

Voluntari din toată Europa

Cu timpul, în jurul inimoșilor tineri care luptau pentru renașterea Mocăniței s-a format o adevărată comunitate. „De când am început, cred că au venit pe vale peste 1.000 de voluntari. Unii sunt de la în­ceput, alții fac pauză, că au copii mici, alții au venit mai nou. Avem mult de lucru, nu mai ajunge să venim doar în weekend-uri, trebuie să ne mobilizăm și în timpul săptămânii. Ne ajută, pe lângă volun­tari, mulți prieteni de la firmele din Sibiu. Săptă­mânile trecute, 15 oameni de la firma Bosch au venit o zi întreagă să ne ajute să schimbăm o șină. Decât să facă un «team building» plictisitor, pre­feră să vină să facă ceva concret! Apoi, a venit o echipă de la Universitatea din Sibiu, ca să ne ajute să tăiem lăstărișul de pe șine. E uimitor câtă lume visează alături de noi, să reînviem Mocănița”.

Printre voluntarii cei mai dedicați proiectului de pe Valea Hârtibaciului sunt și câțiva englezi cu mare experiență în revitalizarea de vechi căi ferate. Existente în număr mare în partea muntoasă a Țării Galilor, sunt o inspirație pentru toată lumea, pentru că au reușit, efectiv, să facă să crească economic zonele respective. Alasdair Stewart, tocmai ce s-a întors de pe Valea Hârtibaciului, unde a pus osul la treabă, așa cum face de peste 10 ani.

„Cred că am fost deja de peste 30 de ori în România”, îmi spune, amintindu-și amuzat cum locomotiva abia răzbea prin buruienile de pe linie, la prima cursă, în 2010. „Le-am spus atunci celor din Sibiu că dacă reușesc să oprească furturile de șine de pe linie, deja e un succes, iar restul e bonus”. Între timp, cu ajutorul SARUK (Sibiu Agnita Railway – United Kingdom), proiectul s-a dezvoltat extraordinar. „Am găsit un mare entuziasm la Sibiu, iar noi, cu experiența noas­tră, am încercat să ghidăm entuziasmul în di­recția bună”. Alasdair și prietenii lui din Marea Britanie cred cu tărie în viitorul Mocăniței de pe Valea Hârtibaciului, iar căldura și ospitalitatea cu care sunt primiți de fiecare dată când vin la noi le răsplătesc, pe deplin, generozitatea.

„Turismul e viitorul Văii Hârtibaciului”

– Mihai, ai renunțat cu totul la o meserie bă­noasă, cea de IT-ist, ca să te dedici trup și suflet Mocăniței de pe Valea Hârtibaciului. De unde această nebunie?

– Sunt de loc din Agnita, dintr-un capăt al Mocă­niței, iar acum trăiesc în Sibiu, în celălalt capăt. Valea asta leagă, într-un fel, toată viața mea. Mă atrage zona, simt că aici e casa mea. Sincer, nu regret nicio secundă că m-am lăsat de IT. Acum, și când ajung acasă, după o zi lungă pe linie sau în depou, tot la Mocăniță îmi e gândul! Comunitățile locale de aici, de pe vale, sunt destul de sărace, și mulți gândesc, la fel ca mine, că soluția cea mai bună pentru dezvoltarea zonei ar fi turismul. Valea Hârtibaciului e numită de Consiliul Județean, în proiectele sale, „Valea Verde”, și așa și e, o vale foarte sălbatică. Cine merge cu Mocănița vede că­pri­oare, mistreți, fazani, acvile țipătoare mici, stârci cenușii, castori, vulpi, iepuri! De oi, de cai sau de măgari nici nu mai vorbesc. Nu vă puteți imagina ce bucurie e pe copiii de la oraș sau pe străinii care merg cu Mocănița când văd sălbăticia aceasta de pe vale!

De fapt, nouă nu ne pasă doar de Mocăniță, ne pasă de resusci­tarea vieții pe vale. Anul trecut, sătenii din Hosman, dacă au văzut că adu­cem constant turiști, s-au organizat: veniți la noi, vizi­tați biserica veche, gustați ceva bun. Sperăm ca și anul ăsta să se organizeze la fel. Suntem dispuși să oprim trenul peste tot unde le-am putea arăta turiștilor o fărâ­mă din viața autentică de pe vale. Ne bucurăm că sunt deja mai mulți primari care vor să colabo­reze: primarul din Agnita, prima­rul din Marpod (care abia așteaptă să prelungim traseul, ca să ajungem și pe la ei). Colaborăm bine cu Agen­ția Județeană de Turism, a­vem multe grupuri de turiști de la ei. Și agen­țiile private de turism din Si­biu ne ajută, Consiliul Județean ne finan­țea­ză diverse evenimente sau cheltu­ieli. Lucrurile încep să se miște…

Scrisoarea Prințului Charles

Entuziasmul voluntarilor Mocă­niței de pe Valea Hârtibaciului a de­pășit cu mult granițele României. Visul frumoasei comunități de la Sibiu a ajuns – nu se putea altfel! – până la urechile Alteței Sale Re­gale, Prințul Charles, moșteni­torul tronu­lui britanic. Mare le-a fost surpriza lui Mihai și „Prietenilor Mocăniței”, când s-au trezit, acum un an, cu o scrisoare semnată chiar de el.

„În toți acești ani în care am fost suficient de norocos să pot vi­zita Ro­mânia, am fost mereu im­presionat de priceperea și dedica­rea cu care oamenii din zonă și organizațiile locale au grijă de con­servarea fru­mu­seților naturale și istorice din țara lor și de prote­jarea moștenirii arhitecturale. Aceste lucruri sunt de o importanță vitală pentru sănătatea și spiritul unei națiuni și, de aceea, sunt plin de admirație față de munca extra­ordinară a voluntarilor care, de-a lungul ultimilor ani, au încer­cat cu atât curaj să readucă la viață calea ferată istorică, cu ecartament îngust, de la Sibiu la Agnita și Vurpăr, muncind împreună la repararea liniilor ferate și la punerea în mișcare a trenurilor. Faptul că în ultimii ani au fost atrași atât de mulți vizitatori în zona Văii Hârtibaciului repre­zintă un important omagiu adus dedicării remar­cabile de care au dat dovadă. În Marea Britanie, am susținut și vizitat multe dintre minunatele căi ferate, cu trenuri cu abur, pe care noi suntem atât de norocoși să le avem încă, și am văzut cum aceste inițiative insuflă viață în zonele și comunitățile locale și cât de mult sunt apreciate de vizitatori, aducând astfel sume importante de bani în econo­miile locale. Este extraordinar de încurajator să aflu că multe dintre locomotivele și vagoanele care au circulat pe această cale ferată din România încă există. Sunt foarte bucuros să aflu că toate acestea fac parte din Patrimoniul Național și sunt, prin urmare, protejate. Sper să pot să vizitez cât de curând această cale ferată istorică și să călătoresc cu trenul tras de însăși locomotiva care a fost con­struită pentru această linie în urmă cu mai bine de 125 de ani. Vă transmit felicitările mele, din toată inima, pentru eforturile voastre eroice, și toate gândurile bune, pentru a avea succes în reînvierea acestei părți prețioase a patrimoniului României”.

„Ce motivație mai mare să te implici cu totul într-un astfel de proiect, decât vorbele de încurajare ale Prințului Charles?”, spune Mihai.

Banii europeni, „motor” pentru Mocăniță

Când vorbește de „eforturile eroice” ale „Priete­nilor Mocăniței”, Prințul Charles nu folosește cu­vinte mari. În spatele fiecărei noi ture cu Mocănița stă un efort uriaș. Ca să își susțină ambi­țiile, cei de la Asociația „Prietenii Mo­căniței” au aplicat inclu­siv pentru fonduri europene. Cu ajutorul lor, lo­co­motiva portocalie, strălucitoare, a fost produsă anul trecut la Brad. „E prima produsă în România după 1990, am luat-o prin fonduri europene! Mai trebuie să ne vină niște vagoane recondiționate, tot pe fon­duri europene. Anul trecut am ieșit un pic pe plus, de-aia am avut curaj să mai angajăm un om. Se anunță o revenire a turismului. Anul acesta ope­răm sâmbăta și duminica, dar și în timpul săptămâ­nii o dată sau de două ori, în timpul vacanței co­piilor”, îmi spune Mihai.

Cât stau acolo, în micuța gară din Hosman, în par­­carea de lângă linie trag două mașini. Un tânăr și un bătrân coboară. Dau „Buuună ziiiua!”, într-o română cu accent săsesc și se îndreaptă spre loco­mo­ti­vele și vagoanele trase afară din depou. Bătrâ­nul sas stă încremenit, minute în șir, în fața loco­motivei vechi. Atinge cu religiozitate fierăria mași­năriei, și o lumină îi cuprinde chipul.

– Cu o locomotivă din asta mergeam pe vale, în copilărie, spune sasul bătrân, cu ochii în lacrimi. În vară, vin cu prietenii mei din Ger­­mania să facem o tură cu Mo­cănița. De-abia aștept! Mi se um­ple su­fletul de bucurie, numai când mă gândesc!

De undeva, de dincolo de dea­lurile line și curgătoare, profilate pe piscurile încă înzăpezite ale Munților Făgăraș, se aude un zgo­mot. „Wusch! Wusch!”. Îmi în­­drept privirea într-acolo și, cu­prins de o bucurie copilărească, aștept să văd ivindu-se-n zare și pufăind din încheieturi, prima Mocăniță, din urmă cu o sută de ani. Prețul istoriei e mult mai ma­re decât ne imaginăm. Tot mai mare!

Foto: Asociația ”Prietenii Mocăniței”

Ciprian Rus

Jurnalist, trainer şi analist media. A debutat în 1997 şi a activat în presa studenţească până în 2001, după care şi-a continuat activitatea la „Monitorul de Cluj”, unde a fost, pe rând, reporter, editor şi redactor-şef. În 2008, a fost recrutat în cadrul trustului Ringier, ca redactor-şef al publicaţiei „Compact”, apoi ca online content manager al site-ului capital.ro şi ca redactor-şef adjunct al săptămânalului „Capital”. Din 2010 este reporter la săptămânalul „Formula AS”.