Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

SIMONA ȚĂRANU (Digi TV): „Fă rai din ce ai!”

Bucuria muncii se vede pe obraz

– Au trecut șapte ani de la precedentul nostru interviu publicat în „Formula AS”, dar nu e cazul să te întreb ce mai faci: seară de seară, te vedem la știrile sportive de la Digi TV, în formă excelentă, atât profesional, cât și fizic. Arăți minunat! Există vreo legătură între meserie și frumusețe? Satis­facția muncii ține loc de operații estetice?

– Cu siguranță, există o mare legătură între sa­tisfacția profesională și lumina din priviri! Contează enorm să-ți placă munca pe care o faci, să nu te duci la serviciu din obligație, să nu-l simți ca pe o cor­voadă. Mi-am dat seama de asta destul de devreme, văzându-i pe părinții mei, care niciodată nu s-au dus la serviciu cu bucurie. Mama este inginer, a lucrat toată viața într-o fabrică de confecții și, cu toate că are un post de conducere, niciodată n-am văzut-o plecând la serviciu cu bucurie pe chip: fiecare zi e doar o altă zi la fabrică. Nu e plăcere, e doar o ne­cesitate, serviciul e doar o sursă de venit, nu și o sur­să de satisfacție. Tata, care este tot inginer, lucrează în prezent la „Situații de Urgență”, în Piatra Neamț, dar, la fel, nici la el n-am văzut bucuria și satisfacția muncii reflectată pe chip. Bucuria, la ei, a venit din ceea ce au făcut în viața de dincolo de serviciu: că au mers la un concert care i-a încântat sau într-un concediu care le-a hrănit sufletul, că și-au cumpărat o mașină sau că și-au făcut o casă… Or, eu am reușit, cu ajutorul lui Dumnezeu, să-mi croiesc un drum profesional plin de satisfacție și de bucurie: mă duc la muncă ca și când, de fapt, n-ar fi muncă! Am un program draconic, dar pentru că-mi place enorm ce fac, nu sunt afectată de oboseală. Și mai e ceva: când mă duc la serviciu, e ca și cum m-aș duce la cea de-a doua mea familie. Asta e relația dintre mine și colegi: suntem o familie. Ceea ce, în mod evident, e esențial pentru starea de bine interioară, aceea care ne luminează privirile și ne înseninează chipul. Pe de altă parte, aplicat vorbind, nu sunt împotriva ope­rațiilor și mai ales a tratamentelor estetice, în primul rând, prin prisma profesiei, fiindcă, să fim cins­tiți, televiziunea înseamnă imagine, iar ima­ginea vor­beș­te. Aș fi ipocrită să spun că un om frumos nu atrage. Așadar, fiindcă imaginea contează mult în pre­zența de pe micul ecran, și eu investesc în ima­ginea mea. Până în acest moment, n-am făcut nicio intervenție estetică, dar nu exclud ca după 40 de ani să apelez, și eu, la un specialist. Trecerea timpului n-are milă, pielea își pierde din tonus, conturul feței nu mai e la fel de ferm, ridurile se adâncesc, porii se dilată excesiv… Însă nu iau în con­siderare niciun fel de inter­ven­ție severă care să-mi modifice ra­dical trăsăturile, și să-mi schimbe, cu totul, mimica! Deocamdată, mă rezum la a folosi creme de calitate, îmi aplic măști, respect pasul de­ma­chierii cu reli­giozitate (nicio­dată nu mă culc ma­chiată!) și țin legătura cu un me­dic dermatolog, pe care îl con­tactez ori de câte ori remarc ceva în neregulă. Momen­tan, consider că aceste îngrijiri sunt suficiente.

– Ești moldoveancă din Piatra Neamț, un oraș deosebit prin cul­tură și frumusețe. Noblețea obli­gă? Există în ceea ce faci și o mân­drie a obârșiei?

– Sigur că există! Sunt foarte mândră că provin din Piatra Neamț, un oraș frumos, cu un trecut cultural nobil și cu oameni cu adevărat deosebiți. Singura problemă, în prezent, este infra­struc­tura, care nu te prea ajută să descoperi fru­musețile locului. Acolo am copilărit, acolo am învă­țat de la dascăli cu o excelentă pregătire, față de care mă simt datoare, așa cum datoare mă simt și față de numeroasele nume mari, care au plecat din Piatra Neamț. Gândindu-mă la toți acești oameni, mă simt obligată să mă ridic cel puțin la nivelul lor, în sensul de a lăsa și eu o amprentă în urma mea. Pe de altă parte, aș aduce în discuție și moștenirea fa­miliei. Am crescut într-o familie modestă, dar care, atât pe mine, cât și pe sora mea (cu trei ani mai mare, și care trăiește în Franța), ne-a înconjurat cu o dragoste infinită și cu dorința de a trăi frumos, corect, cu bucurie, și de a ne împlini aspirațiile. În­tr-un fel, simt că am re­alizat vi­su­ri­le neîmplinite ale părin­ți­lor mei, la nivel de profe­sie. Și sunt ex­traordinar de fericită, ști­ind că-i pot face mândri de mine.

Bunicii din Humulești

– Din seria notelor bune pe care le meriți, una îți răsplătește decen­ța. Să recunoaștem în ea faptul că ai fost crescută, în mare parte, și de o bunică învățătoare și de un bunic preot?

Odinioară, în Piatra Neamț, cu familia

– Cu siguranță că influența lor a fost enormă în viața mea. Bunicii dinspre mamă, moldoveni 100%, provin, originar, din zona Humuleștiului: bunicul se trage dintr-o familie foarte veche, de preoți, iar tatăl lui, deci străbunicul meu, a fost căsătorit cu Eleo­nora Creangă, al cărei tată a fost văr bun cu Ion Crean­­gă. Eleonora a crescut la mănăstirea Agapia, fiindcă a rămas orfană de mică, și tot acolo, la vârsta potrivită, l-a cunoscut pe străbunicul, cu care ulte­rior s-a măritat. Îmi place să cred că de-aici, de pe această filieră familială, am moștenit și umorul. De la bunicii mei am învățat să-mi construiesc viața treaptă cu treaptă, nu să încerc să iau liftul și să deschid ușa direct la ultimul etaj. În copilărie, stând destul de mult la ei, în casa parohială, decența des­pre care vorbești a fost ceva de la sine înțeles, ca și educația, cei șapte ani de-acasă, cum se spune, care mi-au fost „predați” atât de bunici, cât și de părinți. Sigur că atunci, în copilărie, mi se părea, uneori, că fa­milia mea e prea strictă, fiindcă mi se făcea me­reu observație, inclusiv pentru lucruri pe care eu le con­sideram minore: că, de exemplu, la masă, nu-mi așezam șervetul corect. Însă acum, această educație riguroasă, ce a implicat și ideea de decență, mi se pare că a fost un dar, că a reprezentat cu adevărat temelia solidă pe care apoi am putut să-mi clădesc viața.

– Ai vorbit despre cei șapte ani de-acasă. Mai funcționează în ziua de azi, mai au valoare în societate?

– E clar că azi, din păcate, acestei educații timpurii a copilului i se mai acordă foarte puțină importanță, au mai rămas puțini părinții sau bunicii care se mai preocupă de acest aspect, deși el e atât de prețios! De exemplu, cine-și mai bate capul să-l învețe pe cel mic cu ce tacâmuri trebuie să mă­nânce, că nu are voie să-și țină coatele pe masă, că nu trebuie să vorbească tare și să-i deranjeze pe cei dim­prejur? Asta, în caz că și adulții știu lucrurile astea! În general, în societatea de azi, decența, bu­nele maniere, educația, nu prea mai sunt apreciate. Sunt alarmant de puțini oamenii care le mai înțeleg valoarea, dar ei, dacă se caută, se găsesc. Eu, una, mi-am selectat anturajul, tocmai în acest sens: adică am ales să mă înconjor cu oameni care au aceleași valori ca mine. De altfel, e foarte greu, dacă nu cumva chiar imposibil, să legi o prietenie cu cineva care nu gândește asemenea ție, care nu are aceleași repere și nu prețuiește aceleași valori, care nu are aceeași educație și aceeași mentalitate. Și nu e ne­voie să fi fost crescut la casa regală! Chiar într-o fa­­milie cu mijloace modeste, se poate face o edu­cație frumoasă. În plus, și tu te poți autoeduca și te poți cultiva, dacă ești receptiv la ceea ce e bun și frumos în jurul tău și dacă filtrezi, cu pro­pria-ți inteligență, in­for­mațiile pe care le pri­mești de la alți oa­meni, de la televizor, din cărți, din social me­dia. E clar că educația, începând cu cei șapte ani de-acasă, repre­zin­tă rădăcinile omului: cu cât rădăcinile sunt mai robuste, cu atât copacul nu se clatină. Cu cât rădăcinile sunt mai firave, cu atât omul e mai oscilant, mai influen­țabil, mai alunecos și mai lipsit de principii.

Echipa de la Digi Sport

– „Digi Sport” este o televiziune deservită de o armată puternică de bărbați. Cum te simți printre ei? Ce e greu și ce e frumos? Ai o motivație profe­sională în plus?

O siluetă impecabilă

– E clar că echipa de la Digi Sport mă ambi­țio­nează zi de zi, fiindcă e alcătuită din profesioniști, deci nici eu n-am voie să cobor ștacheta vreo se­cundă. De-a lungul timpului, am învățat foarte mult de la colegii mei, care, din­colo de profesionalism, sunt și oameni care înțeleg conceptul de echipă: nimeni nu dă nimănui „în cap”, în sensul că nimeni nu sabotează vreodată pe cineva ca să se pună pe el într-o lumină mai bu­nă. Dacă le adresezi vreo întrebare, întot­deauna primești răspuns. Toți bărbații de la Digi Sport sar în ajutorul nostru, al femeilor care lucrăm acolo, și ne sprijină nu doar cu informații, atunci când le so­li­cităm, ci și cu complimente sau, după caz, cu atenționări. Ceea ce contează enorm, fiindcă, așa cum spuneam și la în­ceputul discuției, televiziunea înseamnă imagine, prin urmare, și partea aceasta, de estetică, pe noi, fetele, ne interesează mult. Or, un compliment venit din partea unui coleg despre care știi că e obiectiv cântărește mai mult decât unul venit din partea mamei, de exemplu, fiindcă ea e, în mod natural, subiectivă. În plus, au și foarte multă înțelegere pentru noi, de­oarece, după o zi întreagă de stat pe tocuri, ajungi în punctul în care simți că nu mai poți. Atunci nimeni nu ne repro­șează nimic, ci se găsesc soluții ca să ne mai tragem și noi puțin sufletul: se in­serează un material, se face o pauză… Așadar, chiar dacă m-aș strădui, nu gă­sesc niciun element negativ în colabo­rarea cu colegii mei de la Digi Sport, căci până și disputele, inerente într-o redacție, nu merg niciodată la extrem, întotdeauna se păstrează măsura decenței, a bunului simț, iar respectul nu e niciodată dat uitării. Sincer, eu văd numai avantaje în faptul că lucrez în această redacție!

„Hai, Barcelona!”

– Majoritatea știrilor pe care le pre­zinți sunt din fotbal. Tu ajungi vreo­dată la meciuri? Trăiești vreodată în direct febra competiției cu balonul rotund?

Clipe de relaxare, împreună cu cățelușul ei iubit

– În adolescență, nici eu, nici sora mea nu aveam voie să mergem pe stadion, fiindcă, din cau­za limbajului uneori mult prea „tare”, tata consi­dera că era un mediu neadecvat pentru niște domni­șoare. Așadar, am crescut cu această mentalitate: că eu n-am ce să caut pe un stadion. Dar uite că viața m-a condus tocmai la sport și, în mod evident, trăind în redacție aproape seară de seară euforia competi­ții­lor, euforia spectacolului din fotbal, am zis „Clar, trebuie totuși să încerc și eu experiența asta, a unui meci văzut pe viu, de pe stadion!”. Colegii mi-au explicat că e bine să evit acele tribune unde se adună suporterii celor două echipe, dar că există alte locuri, de unde pot să privesc meciul în manieră civilizată, și c-o să fie foarte plăcut. Și așa a și fost! De atunci, de la prima încercare, am mers de multe ori pe stadion. Ultima dată am fost la me­ciul Ma­cedonia de Nord – Ucraina, din cadrul Euro, meci organizat în București, pe Arena Națională. Cu ocazia asta, întâmplarea a făcut să nimeresc în tri­bune printre suporterii Macedoniei, și am fost foar­te plăcut surprinsă de cât de educați sunt mace­do­nenii – sigur, cu câteva excepții! – de comen­tariile lor civilizate, deloc rasiste, de atitudinea lor priete­noasă. În orice caz, ceea ce mi se pare foarte im­portant de spus este că, într-adevăr, e o diferență enormă între un meci văzut pe stadion și unul văzut la TV: pe stadion, timpul trece cât ai clipi, nici nu-ți dai seama când s-au scurs cele 90 de minute, iar atmosfera e cu mult mai electrizantă, implicarea ta, ca spectator, e mai intensă.

– Ai o echipă cu care ții, Simona?

– În România, nu. Urmăresc meciurile din liga întâi, chiar și din liga a doua, fiindcă și acolo avem echipe bune, și țin cu spectacolul, în general. Din străinătate, țin cu Barcelona, care, din păcate, de vreo 2-3 ani, nu trece prin cea mai bună perioadă, e într-o continuă reconstrucție, dar eu îi rămân fidelă și aștept rezultate mult mai bune. Cu atât mai mult cu cât soțul meu ține cu Real, care tocmai a luat „Champions League”, așadar, în casă la noi e un conflict mocnit. (râde) Îți dai seama că nu mi-a picat deloc bine când Real a câștigat Champions League și, în plus, lucrând chiar a doua zi, am fost obligată să prezint pe post 5-6 știri despre succesul Real Ma­dri­dului, plină de zâmbet, ca și cum ar fi fost bucu­ria vieții mele. (râde)

Azi, cu gândul la mâine

– În ciuda popularității pe care o aduce, prezentarea de știri nu e o meserie de cursă lungă. Ai vreun plan B pentru viitor?

Diafană! Altfel decât o vedem la pupitrul știrilor sportive

– În copilărie și adolescență, tata mi-a inoculat ideea că trebuie să am planuri nu doar pentru mâi­ne, ci și pentru poimâine, că trebuie să anticipez ce și cum se va întâmpla în viitor și să mă pregătesc pen­tru asta. Însă viața mi-a schimbat nu doar di­rec­ția, ci și mentalitatea, acum doi ani m-am pri­cop­sit cu o boală autoimună, care chiar mi-a schimbat total perspectiva asupra vieții: azi consider că mai im­portant decât să fac planuri este să trăiesc clipa. Ha­bar nu am ce-o să fac săptămâna viitoare, dară­mite peste cinci ani! Și e foarte bine așa! Mă bucur de fiecare zi, de lucrurile frumoase pe care mi le adu­ce și din orice experiență, plăcută sau nu, încerc să învăț, să-i găsesc lecția. Pe de altă parte, asta nu înseamnă că nu fac nimic pentru viitorul meu. M-am implicat într-un proiect de la Digi24, „Scenă deschisă”, care este o emisiune de tip podcast. De ase­menea, am început să prezint evenimente pri­vate, de business, diferite conferințe…    Deci, vă­zând și făcând! Cu bătaie lungă, am un singur gând: după ce voi termina cu știrile, mi-ar plăcea să mă axez pe o emisiune plasată în zona divertismen­tu­lui, fi­indcă acesta e domeniul pe care nu l-am încercat până acum.

– Planurile vieții noastre nu pot exista în afara realității. Trăim o vară plină de amenințări, cu o criză economică și un război foarte aproape de noi. Izbutești, totuși, să ai speranțe, să-ți ocrotești liniștea?

– Motto-ul meu este „Fă rai din ce ai!”, după el m-am călăuzit întotdeauna în viață. Apoi, de-a lun­gul anilor, am înțeles că atunci când ești trist, îngân­du­rat, stresat, apăsat de temeri, lași organismul fără apărare și-așa te pricopsești cu tot felul de afecțiuni. Ești ceea ce gândești, și ceea ce dai, primești înapoi! Uite, și eu în perioada din urmă, cu pan­de­mia, apoi cu războiul, am trecut printr-o mare apăsare, prin spaime și îndoieli, dar mi-am dat seama că lăsându-mă cuprinsă de rău, acceptând să fiu dărâmată de ceea ce gân­deam și simțeam, îmi dezechilibram ba­lanța interioară, liniștea sufletească. Ca atare, m-am scuturat de gânduri rele și-am căutat să pun pe talerul celălalt gânduri și emoții po­zitive, astfel încât să reechilibrez balanța. Am renunțat să mă mai uit la știrile alarmiste de la televizor, mai ales la cele de la ora 19:00, și, ca să-mi regăsesc liniștea, am ales să mă uit la programe TV care să mă destindă – filme, în special comedii, să citesc cărți care să-mi însenineze sufletul, să ies cu cățe­lușul la plimbare prin parcuri sau pe străzi cu case fru­moase, să fac incursiuni în natură, îm­preună cu Florin, soțul meu… Firește, asta n-a însemnat că am întors spatele cu totul la nenorocirile care se petreceau și încă se mai petrec. Ba, din contră, am încercat să și ajut, după puterile mele: n-am avut posibilitatea să ajung eu însămi lângă refugiați, la vamă, dar am donat haine și bani, către cei care se ocupă de ajutorarea lor.

De mână prin viață

– În urmă cu șapte ani, prin căsătoria cu Florin, în viața ta începea o mare poveste de dragoste. Din ceea ce tocmai ai povestit, în­țeleg că ea rezistă încă. Ești la fel de fericită ca atunci, la început?

Simona și Florin

– Căsnicia și fericirea ți le construiești. Via­ța de cuplu nu e un lucru ușor, în sensul că nu e ceva care curge de la sine, ci ambii par­­teneri trebuie să investească în ea multă atenție, multă grijă, empatie, altruism… Si­gur, nouă ne-a fost mai simplu: eu și Florin sun­tem din Piatra Neamț și, practic, am cres­cut împreună, și deja dinainte de-a ne căsători ne învățaserăm unul pe celălalt. Mariajul a fost doar un pas firesc, dar el nu a schimbat nimic în relația dintre noi. În continuare am prac­ticat aceleași principii pe care hotă­râ­se­răm încă de la început să le adoptăm: din­colo de a ne iubi, să ne respectăm unul pe ce­lălalt, să nu in­tro­ducem în relația noastră egoismul sau vanitatea, să ne sprijinim când avem perioade pro­fe­sionale mai aglomerate, să comunicăm cât mai mult și în­totdeauna sincer și, neapărat, să ne punem deoparte cât mai mult „timp împreună”. De-asta, de pildă, în vacanțe, noi întotdeauna nu plecăm decât sin­guri, nu mergem cu prieteni, cu rude… Vrem să fim doar noi doi, ca să putem să visăm împreună, să vorbim, să râdem, să facem planuri, oricât de co­pi­lărești, să ne ținem de mână și să ne îmbrățișăm ne­stin­gheriți. Așadar, asta e „strategia” noastră. Nicio relație nu mer­­ge ca unsă tot timpul, niciun cuplu nu pășește doar prin paradis. Și eu mă mai ciondănesc cu Flo­rin, inclusiv de la o farfurie pusă aiurea pe masă sau de la o scamă pe podea, dar asta e normal, fiindcă ni­meni nu-i perfect, iar după ce ne liniștim, ne dăm sea­­ma că ne-am aprins dintr-un motiv minor și pa­cea se reinstaurează firesc. Iar, odată cu ea, și fe­ricirea.

– Simona, ce-ți dorești cel mai mult acum, la vârsta de 33 de ani? Mai încape bine în viața ta de azi?

– În primul rând, ca toată lumea, îmi doresc sănătate, căci fără sănătate nu ai nimic. Dincolo de asta, îmi doresc, așa cum spuneam, să-mi trăiesc viața din plin, făcând rai din ce am: să mă bucur de interviul cu tine, să mă bucur de o oră de soare, de o prăjitură sau de o plimbare mână-n mână,cu so­țul meu… Nu vreau să acumulez re­grete și frustrări. Dacă mâine va fi sfâr­șitul, să pot să-mi spun: „Am trăit fericită, așa cum am vrut eu, și sunt mulțumită!”

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian