Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

FORMULA AS PE VALEA IERII

Este ultima intrare spre Munții Apuseni, înainte de Cluj: Valea Ierii. O vale năpraz­nic de verde, furișată printre Muntele Mare și Munții Gilăului. Sus, pe pajiștile întinse, la 1400 de metri, se află satul cel mai înalt din România: Mă­guri. A­proape o mie de oameni, răsfirați de-a lun­gul unui drum de 10 kilometri. Când alții și-au ridi­cat cetăți de piatră, ei au ales să trăiască înconju­rați de munți: Muntele Mare, la miazăzi, Munții Bihor și Vlă­deasa, la asfințit și, abia întrezăriți la miazănoap­te, dincolo de Depresiunea Huedinului, Munții Me­seș. Doar la ră­sărit, tot coborând pe coastele împă­durite, de-a lun­gul Someșului Rece, se află drumul lor către vale, spre lumea câmpiei și a orașelor. Dacă jos, la poale, nu s-ar fi aflat pri­mă­rie, școli, spitale, grâu, porumb și secară, pro­ba­bil că oamenii din Măguri nu s-ar fi arătat lumii nicio­dată. N-ar fi avut de ce. Sus, pe pa­jiștile ne­sfâr­șite care se întind până aproape de Chi­cera Comorii, cel mai înalt vârf din Munții Gilăului, sa­tul lor este ultima așezare ome­neas­că înainte de cer.

Bătrânii și grofuții

Badea Gavrilă

„12 ani aveam. Nu mai eram chiar copil. Știam eu ceva din lumea asta mare? Nimica! Dar eu cre­deam c-o știu pe toată… Vezi culmea ceea unde bra­zii mân­gâie cerul? Eeh, acolo se sfârșea lumea mea! Ăi, aco­lo, spre Poiana Horii, de unde ne tragem noi, toți moții! Că noi de la Horea numărăm anii, n-are a face c-om fost mereu aici. C-om fo mereu aici! Ne numără ăștia, c-ar fi satul Măguri de la o mie opt sute și mama lor să-i ieie! Ce știu ei!? Să nu te iei după ce scrie în cărțile lor! Cărțile încep să numere de când s-au hotărât ele să numere! O fi fost vreun grof, mama vâlvelor să-l ieie și pe el și să-l așe­ze unde-i locul! Si­gur o fost vreun grof care o zâs pe grofește la grofu­ții lui: «Mereți și vedeți ce-i cu munții ăștia, unde se termină ei?». Și-or fi urcat grofuții grofului la o mie opt sute și cât era atunci, și când or ajuns sus, că mai sus decât aici nu se putea să ajungă, or dat de noi, ce zic de noi…, de tata la tata la tată-meu și de toți moții ce or fi fost atunci în Măguri. Numai când mă gân­desc cum s-or fi uitat grofuții la bătrânii mei și bătrâ­nii mei la grofuți și mă ia cu râs! Or fi avut ca­iete, or fi avut cu ce a scrie, că doar grofuții făceau școli, în Clujul lor, care e al nostru… No… Vii să vezi ursul și lupul și dai de moț! Apăi, că mai al naibii e moțul, dacă-l superi, decât îi ursul sau lu­pul. Că la fiare nu­mai le arăți puș­ca și tragi o dată cu ea-n cer și-ți fuge mai ceva ca armăsarul! Dar ia vino tu, străin de loc, și arată la mă­gureni o pușcă! Să văd atunci cine fuge! Tu sau moțul?! Ie… As­cultă la mine, că-s bătrân: nu veni la noi în sat să ne arăți că ai pușcă! Sigur, s-or mirat grofuții să dea aicea, în vârf de munte, de om, aici, unde credeau ei că se gată lumea… Și n-am fost puțini. Și nici blânzi, ba sălbatici ca ursul și ca lupul eram! No, și-apoi, ne-or lăsat în pace cu Dumnezeu, dar ne-au scris în cărți că suntem. Cărțile alea în care-i scris că satul Măguri îi de la o mie opt sute toamna. Doamne feri să crezi în prostiile lor! Grofu’ a scris, nu noi! Noi sun­tem de când sun­tem, adică de me­reu, da’ dacă tot vrei să numeri și noi să nu ne supărăm, numără-ne de la Horea încoace, nu de când ai ajuns tu cu creionul în mână la noi… M-am luat cu altele acum și am uitat de unde am pornit. Tu mă înregistrezi acum?”

Da, îl înregistrez pe Gavrilă Bogdan, în vârstă de 83 de ani, fost agent veterinar. Un om înalt și puternic ca un urs. Sub zâmbetul lui hâtru, ghicesc ascunsă o putere veche. O putere pe care nu vreau s-o zgândăr și nu vreau s-o scot la iveală. Tocmai ce am aflat că mo­țul, dacă îl superi, poate fi mai rău decât ursul. Iar eu sunt un străin care a ajuns pentru prima oară în satul Măguri, din comuna Măguri-Răcătău a județului Cluj, ca să văd cum a fost și este viața la 1400 de me­tri altitudine. Am un pix și un caiet în mână. După tot ce am auzit până acum, nu prea e bine să te prezinți în felul ăsta aici. Încerc să nu-l supăr pe Gavrilă Bog­dan.    „Cum să vă înregis­trez, bade Gavrilă?! Eu doar am venit să vă ascult povestea…”. Mă cercetează cu privirea lui grea, de om neîmblânzit. Stau cuminte, ca la o radiografie. „Ie, povestea… Apăi, că și tu ăi fi o țâr de grof, venit la noi să ne scrie în cărți…”. Îi spun că n-am pușcă, că nu vreau să-l supăr în niciun fel. Dacă vrea să povestească, povestește, dacă nu, merg mai departe, că satul e mare. „Îi mare”, zice badea Gavrilă, „drept îi. Mare!”. Îl simt cum se liniștește, cum ca­pătă încredere în mine, străinul ajuns pentru prima oară aici. „Hai ș-om sta mai bine, uite pe băn­cuța ista”. Ne așezăm. Ursul dinăuntrul lui a intrat în bârlog. Lângă mine a rămas doar omul, care începe din nou să povestească.

Cu bivolii, la Cluj

Crucea vânturilor

„Mare era Măguri când eram copil! Lumea toa­tă! Îi mare și acu, dar după ce crești și umbli prin alte părți, parcă nu-i mai așa de mare… Până la 12 ani, cum ți-am zâs, o fo lumea toată pentru mine! Mă gân­deam eu să urc și mai sus, să văd ce-i mai de­parte, da’ parcă aveam timp?! Aici, la noi, n-o fo vreme nicicând să te plimbi așa, de capul tău! Co­pi­lul, la noi, nu-i răsfățat ca ăl de la oraș! Nu există să nu lucri, nu există să ieși din cuvântul părinților! Uită-te și tu împrejur! Numai sat și munte vezi! No, poți să te uiți în cer cât ai vrea, da’ valea, mai greu s-o cuprinzi cu privirea! Valea! Pfff! Ce să cați pe vale?! Tăt prins între muchii de coamă ești, nu vezi decât în față: pietre și glod! D-apăi la noi faci roată cu ochii și toată lumea e a ta! D-aia spun că până la 12 ani, n-am avut eu trebuință de lumea voastră de jos… Numai când o pus tata bivolii la căruță și mi-o zâs – Gavrilă, vii cu mine să vezi și tu cum arată lumea – abia atunci m-o încercat o emoție mare, că ce-a fi dincolo de noi… Apăi, că și tata o socotit că s-o făcut timpul să văd și ce n-am văzut… No, atunci mi-o venit în minte gândul că tare sălbatici mai suntem noi, sus, în Măguri! Îi lume sub noi, cât istoria de mare, și eu n-am știut de ea niciodată! Doar la școală ce o mai vedeam, în poze, dar și școa­la tot în Măguri era! No… O umplut tata căruța cu scânduri și peste ele m-o pus și pe mine! Și ia-o, Gavrilă, cu bivolii la vale, să schimbi scânduri pe grâu și să vezi și tu Clujul! Trei nopți om făcut până la Cluj în piață, să facem schimbul, cum era pe timpul ăla, lemnele noastre pe cerealele lor! Păi, când am văzut eu câmpia întâia oară ș-am văzut că abia întinzi mâna și ai porumbu-n palmă, am price­put mai bine ce grea îi viața noastră de sus! Fân, lemne, animale, tăt muncă, muncă, muncă și în afa­ră de lapte, nimic să-ți crească în nas, doar să întinzi mâna și să pui în gură! Și asta o fo una din ce am văzut și am gândit! Nu mai zic de când ne-o prins noaptea în Florești și-am tras la o gazdă de o știa tata! Apăi, că întâia oară mi-am făcut cruce când am văzut că oamenii ceia n-aveau pod la casă! Și când m-am uitat eu mai bine, nicio casă nu era făcută cu pod! Așa ceva… Cum să n-ai pod la casă?! Și toc­mai mă trecea gândul să-i întreb pe oamenii ceia de ce n-au pod la casă, când femeia de acolo m-o mân­gâiat pe păr și mi-o zâs – Jó estét, hogy van? Noooo, când am auzit eu așa ceva, am luat-o la fugă, de parcă naiba mi-o vorbit! O râs tata, or râs și oamenii ăia, dar eu abia atunci am înțeles că pe lume îs mai mulți oameni și mai multe limbi, că nu toți vorbim omenește, ca la Măguri… Parcă asta o fo și sperietura, și învățătura cea mai mare de le-am pățit atunci… Îți spui drept, când am intrat cu bivolii în Cluj și-am călcat pe asfaltul cela tare și-am văzut în tot locul numai căși cu etaje, nu m-am mai temut așa de tare ca de limba ungurilor. Doar că mi s-o făcut capul cât banița de la aerul ăla rău! Nu știu, parcă stropit cu gaze și benzină era! Și acum îi la fel! Ba mai rău ca atunci! Întreb și eu: cum puteți trăi acolo?! Unde vi-i vântul, unde vă e pădurea?! Tăt cu fundu-n mașină stați și apăi ziceți că vă doare aia și aia și vă cereți la doftori! Nu-i bun așa, ascultă la mi­ne ce-ți zic! Dar cine-s eu să-ți dau sfaturi? Mno, și țiu minte că l-am întrebat pe tata cum de nu obosesc oamenii de la oraș, că eu, nici ora nu tre­cuse, și mă simțeam ca după opt zile de tras la coasă! Nici tata n-o știut să-mi spună: «Nu știu, mă, Gavrilă, nu știu, și eu mă mir de cum se poate», mi-o zâs. Dar după zilele celea, un lucru sigur o fost în capul meu: eu la oraș n-am să trăiesc niciodată! Și uite-mă și acum, la 83 de ani, tot în Măguri mă aflu! Și nu-mi pare rău de nimic!”

Carnetul de moț

Primarul Alexandru Livescu

Zâmbește spre cer badea Gavrilă. Ca într-o oglin­dă. „Am trăit viață, am luat nevastă, am făcut cu ea prunci, am clădit casă! Și parcă tot mai bine-i să te bați cu ursu-n munte, decât cu comunistu-n vale. Apăi, că ursul, dacă poate, îți ia și el o vacă să mânce, dar comuniștii le luau pe toate! Noi, Slavă Cerului și la Dumnezeu cel Bun, n-am avut parte de ei în Mă­guri! Or mai venit ei să arunce cu privirea, ca groful, cu carnet și pix, să numere pros­tii, dar peste noi nu s-or băgat să ne ieie avuția. Fa­brici, colectivă, asfalt, or rămas toate pe vale! Nu­mai curentul ni l-or adus, prin 70 și ceva, să știm și noi cum e să ai lumină de la bec, noaptea, că luna se mai ascunde-n nori și tăt cu opaițul și feștila parcă nu vezi ursul cum vine la po­iata cu animale… Venea Martinul, cum să nu vină?! Vine și acu, că tot casa lui e muntele ăsta! Dar n-am fost noi oame­nii să-l așteptăm cu ospețe… Uite așa, doi pumni mari de cuie groase și lungi, dacă le băteai dinăun­tru de la poiată în afara ei, și nu mai avea dihania cum să dea cu gheara-n ușă, s-o dea jos… Și mai aveam și furci și topoare și câini, ehee, nu ne era nouă ușor cu el, dar nici lui cu noi! Tot așa-i și acum: crezi că ursul și moțul intră în concediu de odihnă?! Așa-i că te uiți la mine ca la sălbaticii din junglă? Cred că tot așa s-or gândit și comuniștii, când ne-or împărțit la fiecare carnetul de moț… Da, carnet de moț, cum auzi! Ce și-or zâs? Mă, când mai apar unii de pe munți în vale, să știți că-s moți, nu fiare sălbatice! Dacă nu credeți, am carnet și vi-l pot arăta! Cu carnetul ăsta de moț aveam dreptul la cotă de lemne din pădure, lemnele alea de le schimbam pe grâu, porumb și secară la oraș! Ie! Ăsta-i locul nostru, asta o fost viața noastră de atunci! Și te văd cum te duci cu privirea și zici că-i bine, îi verde, îi ca în rai… Dar vino tu, măi băiete, iarna pe la noi! Vino, dacă te ține puterea și vrei să vezi cum arată un ocean de omăt! Și când o îngheța și gându-n tine, zi tu atunci că așa arată raiul! Măguri e rai, dacă știi a lucra! Munca face raiul, că altfel ai crăpa de foame și de frig! Dar un secret îți spun și eu ție: aici îi locul unde munca nu m-a obosit niciodată!”.

Badea Gavrilă tace. Își odihnește privirea mai departe, în cer, zâmbind. Pe dinăuntrul lui, ursul mormăie mulțumit în bârlog, aproape îmblânzit. A înțeles ce-i cu mine. Sunt doar un om venit să ascult o poveste, să înțeleagă o lume. Lumea asta de aici, de pe acoperișul țării, de la 1400 de metri înălțime.

Școală cu lupi și urși

Rovin Ianc

„Două ore făceam pe drum până la școala din comună. Trei și mai bine făceam înapoi, în sus, pe coastă. O fetiță prin pădure, pe culmi, cu un ghioz­dan în spate. Învățam și învățam și învățam. Mă gân­deam că într-o zi, cu toată cartea știută, o să plec mai departe, la oraș, unde erau toate minunățiile lumii. Când ai un vis, trebuie să te ții de el, că altfel nu poți purta atâta matematică, geografie, fizică, istorie și limbă română în spate, zi de zi, zi de zi, înainte și îna­poi, pe soare și ploi, prin omăt și glod, fetiță prin pădure, fluierând să țină lupii și urșii departe… Nu fugeam de la muncă, nu fugeam de la școală și visam, tot visam, cum a fi viața mea de când oi fi mare. Dar, știți, domnule, visul îi bun, că-ți dă putere să mergi înainte. Și mergi înainte, mergi, mergi, mergi, până când faci visul să fie! Eu așa am făcut! Și când o fo să fie și am avut de ales între oraș și Măguri al meu, inima mi-o strigat tare, de n-am avut cum mă împo­trivi ei! Întoarce-te acasă, fată! Acasă! Și, uitați-mă, aici m-ați găsit: acasă! M-am dus cu visul, m-am dus cu școala, doar ca să nu-mi rămână netrăit. Visul ne­trăit te mănâncă încet, pe dinăuntru… Mi-am trăit visul cu orașul, cât să văd limpede că viața mea e aici, tot cu urșii, cu lupii și cu moții mei!” Și Viorica Tomoș, întocmai ca badea Gavrilă, privește și ea departe, zâmbind, într-un cotlon numai de ea știut, al cerului ăstuia uriaș. Ceva i-a făcut pe oamenii de aici să rămână. Și am ajuns până la ei, ca să aflu de ce.

Jos comuniștii!

Viorica Tomoș

Odată cu revoluția din decembrie 1989, o reali­ta­te veche de 40 de ani și mai bine s-a prăbușit în­toc­mai ca un castel de nisip. Până să clădim un temei pentru o nouă realitate, mai bună, tot ce a rămas după comunism a fost doar o idee. O idee uriașă, pentru care s-a murit: libertatea. Dar nicio idee, niciodată, nu va funcționa fără un temei. Iar în anii aceia de du­pă revoluție, temeiul era greu de găsit. În numele li­ber­tății, s-au pâr­jolit ogoa­re, s-au dezmembrat uzi­ne, familii întregi au rămas fără locuri de muncă. Pen­tru mulți, mult prea mulți oameni, libertatea aceea fără manual de întrebuințare a avut doar gustul disperării, a fost sinonimă cu hao­sul. Fiecare om în parte s-a simțit îndreptățit să-și ia libertatea lui. O libertate individuală, fără un sens comun. Revoluția i-a prins pe oamenii din Măguri tot acolo, sus, în munți. Iar libertatea lor, oglinda acelor vremuri, a însemnat că s-au simțit îndreptățiți să-și taie pădu­rile. Asta îmi spun și Rovin Ianc și Gavrilă Bog­dan. Că s-a tăiat fără milă în anii aceia, s-a tăiat cu furie, fără discernământ, în numele acelei liber­tăți care nu-și găsise încă temeiul. „Jos comuniș­tii!”, îmi spune badea Gavrilă și zâmbește iar. Zâmbetul lui greu, adânc, de om care simte pe dinăuntru mult mai mult decât ceea ce spune. „Aia s-o în­tâm­plat. Jos comuniștii și să vină prăpădul!” „Vedeți pădurea ceea mică de pe Chicera Como­rii? Aia-i pădure numai de 15 ani! Tot o fost ras când o venit libertatea peste noi! Parcă ne luase Dumnezeu mințile! Că pădu­rea o fost casa noastră de sute și sute de ani! Tă­iam cât ne trebuia, nicio­dată mai mult, niciodată fără cap! Cum ar fi să-ți tai casa, s-o pui pe foc și s-o vinzi la străini pe nimic? Iei niște bani acum, dar, după, în ce ai mai sta, când ea n-a mai fi? Dar nu gândeam noi așa pe atunci… Libertate era, libertate să fie! Noroc că ne-am oprit la timp, noroc că or venit legi să pună frână la vre­mu­rile alea! Praful se alegea de noi! Gătam de tăiat Mă­guri, în câțiva zeci de ani…    Dar ne-o iertat Dum­ne­zeu pentru prostia noastră! Uite pădurea cum crește, încet, la loc…”. Rovin Ianc își lasă pălăria într-o parte și întinde mâna roată, ca să-mi arate cum brazii se întorc la loc, de unde au fost tăiați. „Un singur lucru bun s-o întâmplat din libertatea aia a noastră. S-or pus pe butuci păduri, s-o aruncat la gunoi fabrica de porțolan și Industria Sârmei de la Turda, s-or stricat multe lucruri bune, dar măcar ne-am ales și noi cu ceva de pe urma pădurilor noastre. Ne-am făcut case­le astea noi și faine!”. Badea Ga­vrilă privește cu mân­drie la casa nouă, făloasă, de piatră, ridicată chiar lân­gă cea veche, de lemn, bătrânească. Nu doar el are mân­dria asta. Tot satul Măguri s-a ales cu case noi, trainice, spațioase, de pe urma vremurilor de atunci. Case vii, în care mai trăiesc oameni… Nu-i de ajuns o casă, ca să poți trăi la 1400 de metri altitudine. Libertatea trebuia să ca­pete un temei, pentru ca viața să meargă mai depar­te, în rânduială. Ceva trebuia să se mai în­tâmple.

Raport din Măguri-Răcătău

Biserica din Măguri

De la coada Lacului Gilău, drumul urcă de-a lungul Someșului Rece, până spre centrul comunei Măguri-Răcătău. Valea s-a tot în­gustat, apar ruinele vechii fabrici de cherestea, primele case. Văd iar, ca în multe din călătoriile mele, un colț de România mai puțin știută, care se străduiește să intre pe un făgaș, după ani și ani de viitură socialistă. Un cuib de liniște, care își caută din nou ros­tul. Dar mai e oare posibil rostul ăsta? Și, mai ales, cum? Cu în­tre­bările astea în minte, intru în clădirea primăriei. Mă adresez pri­mului om pe care îl văd, iar primul om pe care îl văd zâm­bește: „Sigur că puteți vorbi cu primarul. Deja o faceți. Eu sunt”. Alexandru Lives­cu se află la pri­mul său mandat. N-a dobândit aroganța aceea pe care o au atâ­ția și atâția alți pri­mari din țară. Și, după felul său de a fi, nici nu pare s-o capete vreo­dată. Mă poftește într-o încă­pere liniștită și continuă să zâm­bească. Are și de ce. „Efec­tivul de bovine al co­munei s-a triplat în decurs de câțiva ani. În Măguri, de pildă, sunt câteva puncte de colec­tare a laptelui, astfel încât oamenii să-l poate vinde, dacă vor. Se plă­tește 2 lei pe litru, nu ca în alte părți, prețul acela de nimic, 80 de bani. Apoi, sunt foarte multe fa­milii tinere care au accesat fonduri euro­pene. În privința asta, suntem în top 5 în rândul comunelor din țară. Tocmai am depus documen­tația necesară pentru a deveni sta­țiune turistică de interes local. Deja există 12 pensiuni în comu­nă, iar la cursul de gastronomie locală s-au înscris 32 de partici­panți. Eu zic că-i bine, dar că se va putea și mai bine. În cele 3 școli din comu­nă, învață 250 de copii. Apa e trasă de mult în sat, vine de sus, din Vârful Gilăului, de la Chicera Co­morii. Întreba­ți-mă orice, vă răs­pund…”. Alexandru Livescu zâm­bește în continuare. Zâmbesc și eu. Știu că una din îndatoririle oricărui primar e să spună că lucrurile merg ca pe roate. Cum datoria oricărui jurnalist e să se pună în pielea lui Toma Necredinciosul. „As­falt?”, întreb. „Până sus în Măguri! Unele drumeaguri mai îndepărtate sunt încă fără asfalt. Dar o să ajun­gem și la ele…” Nu-mi rămâne decât să văd cu ochii mei, ca să cred. Mă echi­pasem pentru o drumeție lungă, cu gândul că mașina nu va putea ajunge până sus. M-am înșelat. Asfaltul este impecabil.

Muncă și sărbătoare

Cu bicicleta, sub nori

În Măguri, la 1400 de metri altitudine, libertatea și-a găsit temeiul nou, cel adevărat. Dar toți oamenii pe care i-am întâlnit îmi spun același lucru: că asta nu s-ar fi întâmplat fără temeiul vechi al vieții de dinainte. „De la Sânziene or început sărbătorile și tot într-o sărbătoare o s-o ținem. Muncă și sărbătoare! De Petru și Pavel, pe muntele Dobrin. Apoi, ne mu­tăm la Crucea Iancului, în iulie. Dacă ne-am strânge o mie de oameni, ar fi puțin. Apoi la Poiana Horii, pe Muntele Găina, apoi aducem vitele înapoi din sălașe și tot așa, din sărbătoare în sărbătoare, până s-a naște Iisus și s-o găta anul. Secretul nostru o fost că tot împreună am răzbit! Mereu și mereu împreună, moți! Ne-o lăsat Dumnezeu să iubim munca, dar fără să-ți adapi inima cu bucurie, îi peste poate să răz­bești!”. Mă uit la oamenii aceștia ca într-o oglindă. Oglinda mai înaltă, mai curată a vie­ții noastre de jos.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian