Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Am scris de multe ori despre copilăria mea și nu obosesc niciodată povestind-o. Sunt un om fericit, pentru că pot să mă întorc cu ușurință la acele zile și să mă încălzesc încă la soarele uriaș al verilor de atunci. Mai pot să simt și acum umbra nucului drag, care mi-a vegheat pri­mele jocuri, iar mirosul crud-amărui al frunzelor lui a um­plut deja și această dimineață de vară.

Scăunelul de sub mărul bătrân

Foto: Shutterstock – 3

Am crescut în casa și curtea bunicii mele, Buna, ma­ma tatălui meu, departe de oraș, lângă o pădure bătrână. Capătul ei nu l-am văzut nicicând, dar mereu mi l-am imaginat ca pe un loc al tuturor posibilităților, prelun­girea tainică, secretă, a curții în care am crescut, cuibul în care s-au împlinit cele mai multe dintre jocurile mele. Când era cald și viața noastră se desfășura mai mult pe afară, o imitam pe Buna în tot ceea ce vedeam că face de-a lungul unei zile, o copiam până și în felul în care-și ținea dege­tele când își lega basmaua pe cap. O urmăream pe furiș, fără ca ea să-și dea seama, îi pândeam miș­cările și-mi doream la nebu­nie să fiu ca ea. Să mă mișc atât de ușor între toate cele ce alcătuiau gospodăria aceea mare, să știu când să fac una și când alta, cum să așez ouăle sub cloșcă, cum să fră­mânt și să coc pâinea, cum să aranjez lemnele în șiraguri înalte, fără ca acestea să se prăvălească. Mă uimeau ușu­rința cu care tăia aluatul în tăieței subțiri, subțiri, pentru supa de găină de duminică, hotărârea cu care ames­teca în căldarea în care făcea dulcețuri și magiun, grija cu care alegea buruienile dintre tulpinile firave ale florilor din straturi, bucuria jucăușă cu care mă întâmpina când veneam de pe coclauri, ținând ascunse la spate bunătăți pregătite pentru mine. Mă străduiam s-o copiez în toate și mă imaginam pur­tând peste ani, ca ea, o năframă al­burie cu picățele mărunte, „ca să nu mă tuieșeas­că soarele”, pe care s-o leg la spate, peste părul împle­tit într-un conci. Dar oricât m-am străduit s-o urmez în ceea ce făcea, n-am reușit pe deplin. De aceea, de la o vreme, după ce-am mai crescut, mi s-au părut mai ciu­date, mai interesante, mai de neex­plicat și cu atât mai incitante și atră­gătoare momentele în care Buna, după ce-și termina treburile din gos­po­dărie, se așeza    la umbră, pe scău­nașul rezemat de trun­chiul mărului bătrân, și privea către pădurea de din­colo de gard. Ce vedea oare acolo, mă străduiam să înțeleg, ce asculta, ce auzea, în afară de cântecul neobosit al păsărilor? Abia atunci începea timpul poveștilor.

Într-o zi, mi-a făcut loc pe scăunel lângă ea. Fără vorbe, fără îndemnuri, în tăcere cuminte și chiar cu un fel de uimire sfioasă, Buna mea, care în alte împrejurări se purta ca un căpitan, m-a învățat să privesc, să gust, să cunosc frumusețea unei zile de vară, a pădurii care ne era ve­cină, a lumii străine care înce­pea peste gard. Așa am învățat alte jocuri, acelea în care îmi imaginam ceea ce este din­colo de ceea ce cunoșteam deja, de ceea ce-mi era apro­piat, familiar. Târziu, când am început s-o întreb de una și alta, am priceput din răspun­surile ei că, uneori, ceea ce este în mintea mea poate fi mai minunat decât ceea ce pot vedea, și tot ea m-a învățat să visez la ceea ce este dincolo de ce văd.

Rugă de vară

„Vai, Doamne”, zicea Bu­na rezemată cu spatele de măr, „vai, mulțămescu-ți Doam­ne, pentru tot ce-mi dai, țâne-mă Doamne cât crezi, numa’ nu mă lua vara, că prea mi-a părea rău să las în urmă atâta mândrețe! Nu mă lua vara, Doamne, mai îngăduie-mă până dincolo de toamnă, mai către zilele înghețate!” Așa se ruga    Buna mea, când credea ea că n-o aude nimeni. „Nu mă lua vara, Doamne, că vara-i Îm­părătița anului și numa’ nu mă îndur să plec în vremea ei!” Și Dumnezeu, îngăduitor, i-a ascultat ruga aprinsă și i-a tăiat firul vieții într-o zi negu­roasă și înghețată de ianuarie, după ce împlinise deja nouăzeci și trei de veri.

De la ea mi-a rămas gândul că Vara e „Îm­pără­tiță” și de aici pornesc ori de câte ori vreau să-mi amintesc de zilele însorite de altădată. Pe-atunci, în copilăria mea, vara începea la capătul uliței și se sfârșea în holda de floarea-soarelui, dincolo de mejdă, hotarul care des­părțea grădina noastră de aceea a babei Catarina. Acolo era raiul albinelor. Erau mii și mii, căci stupii unchiașului Pavăl erau aproa­pe. Veneau și se așezau pe talerele înflorite, ca să se scalde în aurul nectarului. Cât era ziua de lungă, se au­zea zumzetul lor ve­sel, neîncetat. Pe-atunci, lumea toată părea mai largă și mai încăpătoare și miro­sea, mai ales la vre­mea amiezii, a mentă și leuștean. Erau mai lungi zilele și oamenii trăiau în pace și râdeau mai mult, fără supărări mari, care, dacă apăreau, totuși, se împleteau și ele cumva firesc în răbo­jul vieții lor. Tihna le era întreruptă doar a­tunci când venea poștașul Petrea, cu știri rele, din depăr­tare, despre ape care nu mai încap în mat­că, despre lupte și răz­boaie ale altor nea­muri ori despre boli cu nume încâlcite. Nu-mi plă­ceau veștile lui, aduceau neli­niște care se strecura vi­clean în viața noastră. Oricât de amănunțit povestea Petrea, nu mă puteam pune în locul oamenilor despre care el afla din ziarele pe care le purta într-o geantă uriașă de piele, laolaltă cu „penzia” Bunii, cu „fericitările” de sărbători și cu scrisorile uncheșilor plecați la școli, în oraș. Nici măcar nu mi-i puteam închipui pe oamenii aceia străini.

Opaițul babei Catarina

Cu totul altfel erau veștile pe care ni le aducea baba Catarina, care venea la Buna tot a doua zi, ca să cumpere lapte. Eram fermecată de cum o vedeam că intră pe poartă. Odată cu ea, parcă venea la noi ceva din lumea ei ciudată, din casa ei bătrânească, cu streașină largă peste tărnaț, așezată la marginea văii, casă fără curent, luminată doar de un opaiț cu fotoghin. Rămâneam lipită de scaun câtă vreme baba își deșerta sacul de povești. De la ea am aflat despre vremea cerbilor care își lovesc coarnele de trunchiul copacilor, până când le pierd, și-n locul lor le cresc coarne moi, îmbrobonite de rouă. Atunci, zicea ea, și numai atunci, în cele două, trei zile cât dura până se usca roua aceea, cine ar avea chef ar putea prinde cerbul, oricât de mare și de bătrân ar fi fost el, ca să-l îmblânzească și să-l înhame la un car, dacă ar avea trebuință de cărat cu el ceva. Tot ea a povestit odată despre Fetele ierbii, „Mândriile”, care joacă până când își pierd mărgelele din salbe, dar și despre fântâna cu apă care îngheață vara și fierbe iarna, când e omătul mare. Într-o zi ne-a spus cum a pândit-o, câteva primăveri la rând, pe șoimița ce avea cuibul pe stânci, ca să-i fure, dacă pasărea l-ar fi făcut, „oul cu cămeșă”. Nici azi nu știu mai multe despre ce era și la ce era bun „oul” ăsta pe care-l aștepta atâta baba Catarina, deși am petrecut multe ceasuri gândindu-mă la el și imaginându-mi-l după puterea minții de atunci. Poveștile poștașului Petrea erau despre oameni obișnuiți, cele ale babei Cata­rina, chiar dacă porneau de la ființe, lucruri și obiec­te care-mi erau oarecum apropiate, aveau darul să mă arunce într-o lume în care tot și toate se supu­neau unor legi străine, ne­maiîntâlnite. O lume în care totul era posibil și în care niciodată, dar nicio­dată, o ușă care se încuie nu poate fi o piedică.

Coşarga cu flori și povești

Casa Catarinei era lângă podul ce trece peste Valea Albă, dincolo de care începea pădurea. Acolo, printre tufele de sălcii bătrâne, vara se strecura mai greu, adusă de curentul apei învolburate. Trăind de zeci de ani singură, Catarina s-a obișnuit să fie mai acasă în pădure decât pe ulițele satului. Poate de aceea mi se părea, de câte ori o vedeam, că are ceva de sălbăticiune în ea, deși era o femeie blândă cu pruncii. De cum se lumina de ziuă, îşi lua coşul şi intra în pădurea vecină cu casa ei. Era ca şi cum ar fi trecut dintr-o cameră în alta, peste un prag, dincolo de care era tot acasă, un loc în care era la fel de stăpână ca dincoace, peste masă, credenţ şi pat. Numai că pragul, de data asta, era apa rece a Văii, peste care ea trecea sprin­tenă. Culegea rădăcini, mu­guri, frunze, ierburi, aduna în ulcele de lut zeamă de mesteacăn, pe care-o strân­gea, picătură cu picătură, din tulpinile încrestate. Strângea de toate, ca o furnică, şi-şi umplea coşul pe care-l deşerta, seara, pe masă. Apoi alegea cu migală, despărţea măcri­şul-cucului de floarea-untu­lui, rostopasca de săpu­nariţă, lânărița de cimbrișor, mugurii de brad de cei de fag şi de plop, urzica-moartă de cea pişcăcioasă. Pe toate le aranja după cum le era felul şi rostul, la uscat. Legate în smocuri ori mănunchiuri, înşirate pe aţe agăţate de grindă, strânse în saci mari, de pânză albă, ori băgate în pungi de toate formele şi culorile, florile şi buruie­nile aduse de lelea Catarina aşteptau cuminţi, răz­vră­tindu-şi miroznele, să vindece, să dreagă, să aline dureri. Abia după ce întunericul făcea ca lu­mea să i se pară mai mică, Catarina ieşea pe laiţa de afară şi lăsa uşa casei deschisă, pentru ca mirosul crud al frunzelor aşezate la uscat să se mai întâl­neas­că încă o dată cu aerul tare pe care pădurea îl împingea către ea, prin crengile plecate ce se loveau de stâlpii cerdacului. De la ea am învăţat şi eu că mugurii de fag sunt buni să-ți treacă setea, tot ea mi-a spus că măcrișul-cucului e „cel mai dintâi leac al lui Dumnezo, bun la bolile mari, mai ales la racul muierilor”. Dacă ar fi să desenez o zi din verile de altă­dată, n-ar lipsi nicicum coşarga Catarinei, plină mereu de frunze, flori și povești nemai­auzite.   

Mirări și „mninunări” de vară

Mi se pare mereu că verile copilăriei ți­neau par­că mai mult și soarele era mai mare și mai îngăduitor cu lumea. Țin minte: cum lăsam în urmă pe Sântilie, pe Ilie Pălie și pe Foca, cel grozav în pedepsele cu ful­gere și trăsnete, începea vara dulce, când aveam dez­legare să gust din toate poamele din livadă. Era o perioadă mai liniștită decât celelalte și pentru că se golea casa de verișoarele, verii, nepoții, mătușile și tot felul de alte neamuri venite de la Baia Mare la noi, să-și petreacă vara la munte. După plecarea lor, curtea părea pustie și grădina devenea iar fără margini. Până și vremea se schimba. Nu mai erau furtuni și vântoase, vârtejuri și ruperi de nori, cum se întâmpla când erau ei la noi și se mi­nunau de orice vedeau: „Ioi, Iștenem, țucu-ți gu­ruța!”, striga cu voce pițigăiată una dintre mătu­șile acelea mul­te, în vreme ce-și lovea una de alta palmele și dădea din cap ca păpușa mea pe care, oricum o puneai, tot în picioare sărea. „Ioi, Iștenem, Dumnezăule mare!”, se minuna ea, când dinspre pădure veneau în vălătuci nori grei și suri, ce scăpau peste case perdele groase de ploi. „Iștenem, Doamne!”, auzeam și când era prea cald, de nu mai puteai să stai decât în umbra pivniței săpate în deal. Tot și toate erau de mare mirare și mninunare pentru nea­mu­rile acelea care trăiau la oraș și pentru care vara adevărată însem­na doar vremea aceea pe care o petreceau la noi. „Ioi, Iște­nem!”, zic și eu, știind cât de fericită sunt și acum, că am trăit într-un loc binecuvântat, în care am putut în­vă­ța semnele cele mai ascunse și tainice ale lumii din jurul meu. Un loc în care vara coaptă bine, puternică și de neo­prit, semăna cu turma de bivolițe sătule ce se întorceau de la păscut domol, alene, cu pași mari. N-aveai cum să le oprești, puteai cel mult să le pândești de după gard.

Ploaie cu zălămăzdre

Ploile de vară sunt „grase” și „bogate”, zi­cea Buna, când vedea că se adu­nă norii ciurdă peste pădure. Ele înmulțesc roada grădinii și bucu­ră ierburile însetate. Și dacă oamenii sunt buni, tot ele aduc în dar curcubeul. Într-o vară, ploaia caldă mi-a adus în față pentru prima oară niște ființe misterioase. Zălămăzdrele sau salaman­drele sunt niște șopârlițe negre, cu pielea lucioasă, cu pete mari, galbene. Au niște lăbuțe depărtate de trup cu degete rotunjite la capăt. „Zălămăzdra are duhul bun al pădurii ascuns în ea, poartă-te bine, nu cumva s-o rănești!”, mi-a spus Buna, când am descoperit una pitită într-un loc umbros, într-o vâlcea, unde căutam ciuperci pe sub frunze pe jumă­tate putrede, pe sub pietre îngropate în mușchi. Ele au ceva cu ploaia, pentru că numai când plouă ies din ascunzișul lor. Atunci am învățat că n-am voie să le ating, doar așa, ca să mă aflu în treabă. Nu te poți apropia de ele oricum, ele sunt ființe fermecate ale pădurii. „Numai de vrei să le ceri aju­torul, ca să fii bună cusăto­reasă, ori dacă vrei să ajungi cel mai iscusit în alt meșteșug, care te interesează tare, numai atunci le atingi, le iei ușurel în palmă și le lași să-ți treacă pes­te mâna întinsă”, mi-a zis Buna. „Dar pentru asta e musai să fii om curat și să nu fi avut păcate la viața ta. Dacă îndrăznești să lași zălămăzdra să te atingă, deși știi că ai gânduri și păcate ascunse, numai ce vezi că ea se încovoaie și se răsucește pes­te degetele tale, ca și cum ar fi o pânză ce se strânge aprinsă la căldura unui foc. Și mâna ți se usucă pe veci, căci zălămăzdra te stropește cu o mâz­gă usturoasă de care nu mai scapi ușor. Poți s-o speli, s-o cureți nu­mai du­pă ce apune soarele. Și nu nu­mai că nu mai poți coase ca lumea, dar nici măcar nu mai vezi să bagi ață în ac și ajungi să zică lumea des­pre tine că ai «orbu găinii». Dar dacă stând la odihnă în iarbă, îți trece zălămăzdra peste degete, ivită în locul acela din senin, de niciunde, fără s-o fi văzut mai înainte, așa ca din întâmplare, te poți socoti un om grozav de noro­cos, pentru că ea vine întot­deauna din lumea ei ascunsă, cu o veste mare pen­tru acela căruia i se arată”.

Odată, ne-a prins furtuna de vară în pădure. Ne-am adăpostit, și eu, și Buna, sub un copac, și-am așteptat până când ploaia s-a oprit și numai atunci am pornit spre casă. Pe cărarea care cobora la marginea pădurii era plin de pui de zălămăzdre, mici, mici, cât un ban de un leu. Parcă plouase cu zălămăzdre, și odată ajunse pe pământ, se împrăș­tiau care încotro, căutându-și drumul. N-a durat mult și-au dispărut ca și cum nici n-ar fi fost. O vreme, cât m-am uitat peste tot, pe deasupra cărării a plutit un fel de nor plin de picături mici de apă, ca o ceață. Cred că acela a fost cuibul, leagănul lor din care au venit, sunt sigură acum că acolo au stat până să cadă pe pământ.

De-atunci, dacă am văzut că ele vin din nori, odată cu ploaia, le-am tot așteptat, fiind sigură că nimic rău nu se poate întâmpla. În toată viața mea de până acum, am întâlnit zălămăzdre doar de câte­va ori. Aș putea număra pe degetele de la o mână zilele acelea, și dacă le înmulțesc cu o sută ori poate și cu mai mult, aș afla de câte ori m-am rugat în gând, la fiecare drum în pădure, să-mi treacă vreuna peste degete, ca să ajung și eu măcar o bună cusă­toreasă…

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian