Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Muntele din grădina casei

Cruce de hotar

40 de grade. Cerul s-a subțiat, a devenit o dungă de lumină care arde. Oamenii au dispărut fără urmă. Casele din Geoagiu s-au albit de căldură, străzile sunt pustii, vân­tul s-a uscat și s-a lipit de frunze. Las în urmă șoseaua care duce spre Balșa și urc mai departe, pe un drum îngust, spre Mada. Mă acoperă o boltă de verdeață, mă acoperă un fel de liniște. După câți­va kilometri, asfaltul se o­preș­te. Mă opresc și eu. Mada e ca­pătul lumii știute. Privesc cu atenție în jur, ca să țin minte unde mă voi întoarce. Dar nu am cum să uit ceea ce văd. Casele mari, din cărămidă roșie, acoperite cu țiglă, răsfirate ici-colo prin gră­dini și livezi, au fost ridicate la poalele unor stânci uriașe. Munți în ograda casei. Pe culmile lor se sprijină tot albastrul scorojit al cerului. Jos, într-un cuib de liniș­te, se află viața. Tot ce mai aud e liniștea asta, care zumzăie fără oprire, ascunsă sub clopotul ei uriaș de greieri și lăcuste. Grădinile au fost cosite de curând, iarba a fost rulată în baloturi. Cercurile de fân uscat sunt singura mărturie că aici trăiesc oameni. Dar nici în Mada nu întâlnesc pe nimeni. Nu la ora asta, când aerul sfârâie, iar lama de cuțit a soarelui despică lumea în fâșii lungi de abur fierbinte. Nu mă pot ascunde. Umbra e o amintire din­tr-o altă viață. Am rămas aici, la poalele unor stânci uriașe, în locul ăsta unde se sfârșește tot ceea ce știu, și trebuie să merg mai departe. Drumul începe chiar de la o cruce albastră de lemn, de pe care un Iisus fără chip întinde mâinile, ca să îmbrățișeze lumea. Mă închin. Mai departe de aici începe pustiul, începe singurăta­tea, începe o po­ves­te cu alți oa­meni, dintr-un alt timp. Numele locului    spre care mă îndrept e Stăuini. Un cuvânt care în dicțio­narele vechi avea înțelesul de saivan. Un sat din comuna Balșa, județul Hunedoara. Așa spun hăr­țile, așa spune realitatea, deși nici hărțile, nici realitatea, nu știu exact ce spun. Trebuie să merg tot înainte ca să aflu despre ce e vorba și tre­buie să mă întorc ca să vă spun și dumneavoastră ce am aflat. Dru­mul se afundă în pădure.

Ioan și părăginirea

Ioan Cazan

Am ajuns. Am sentimentul acela ciu­dat că mă aflu mai departe decât foarte departe. Dacă n-aș vedea, răsfi­rate prin verdeață, acoperișuri de țiglă și stâlpi de curent, aș jura că viața a rămas în urmă, la sute de ani depărtare, înainte de pădure, lângă o cruce albastră de lemn. Nu e doar drumul povârnit și plin de șleauri care se arată în fața mea. Nici liniștea de clopot care mă asur­zește. E un fel de trufie sălbatică a na­turii, un duh viu al singurătății, care s-a înstăpânit peste locuri, o forță nevăzută pe care o simt când pășesc peste pă­mân­tul crăpat de soare. Miroase a părăginire în Stăuini. Iar părăginirea are miros de iarbă arsă. În­cerc să dau toate gândurile astea la o parte, în timp ce mă îndrept spre prima casă pe care o văd. Uite, îmi spun, grădina casei este cosită, uite, baloturile de fân pe care le-am văzut și în Mada, sigur aici locuiește cineva.    Bună ziua, strig, e ci­neva acasă? Îmi răspunde un câine nevăzut. Mai strig o dată, aud un fluierat ascuțit de undeva de departe, iar lătratul câinelui se oprește. Un om. Primul om cu care am șansa să vor­besc în după-amia­za asta de Iulie. E acasă. Mă privește mirat din vârful grădinii și se îndreaptă spre mine. Îi spun cine sunt, de ce am venit, ce caut. Mă ascultă tăcut, mă privește cu atenție, mă studiază. Nu cuvintele mele îl interesează neapărat, ci felul în care le spun. Dă din cap că a înțeles. Mă crede. Sunt cel care spun că sunt. Îmi întinde mâna și îmi zice: Cazan Ioan. Hai­dați la umbră!

Neamul lui Ioan – istorie scrisă în piatră

Cazan Ioan are 80 de ani. „Asta, dacă oi trăi până pe șepte August ca să-i împlinesc. N-ar mai fi mult”, spune, cu tonul acela egal, de copil, care vorbește la fel și despre păpuși și furnici, și despre îngeri și moarte. Îl întreb dacă suferă de ceva. „Slavă lui Dumnezeu, nu”, îmi răspunde. „Un pic de reumă care mă roade la genunchi, în rest, numa’ bătrânețea mă încearcă”. Un vânt cald foșnește printre copaci, se strecoară printre ei, ajunge până la noi, ne atinge fețele, le umple de sudoare. „Cald”, spune Ioan. Își ridică șapca și trece cu mâneca de la cămașă peste frunte. „Cald”, spun și eu. „De când n-a mai plouat?”, întreb. „De mult tare. Ce o fost, n-o fo ploaie, numa’ stropi. Nimic, nimic…”. Vântul a dis­părut. S-a ascuns, la fel cum s-a ascuns și câinele. Am rămas numai noi, umbra fierbinte în care stăm, o cloșcă cu pui, și duhul acela nevăzut, pe care îl simt mai departe cum respiră. Nu pot să-l întreb pe om dacă îl simte și el. Foarte rar îi poți întreba pe oameni așa ceva. Îl întreb însă altceva. Același lucru, cu alte cuvinte: „Sunteți singur, nea Ioane?” Tace. Ridică privirea în sus, de parcă ar căuta ceva acolo, apoi o lasă în pământ, iar ochii i se lumi­nează. „Uite cloșca! Uite la ea, cum își trece puii dincolo de gard! Uite, uite, ăsta o rămas în urmă! Da’ îl strigă ea, îl strigă și ajunge și el unde trebuie! Uite cum cau­tă spărtura-n gard! Nu pe acolo, năroda­ne, nu pe acolo!” Ioan zâmbește cu ochii la pui. Apoi mă privește în ochi. Nu mai zâmbește. „Nu-s singur. De ce aș fi sin­gur? Numa’ puiuții ăștia cât mă țin cu treabă… Și am și de cosit, cu coasa cosăsc, că nu-mi place bâzâitoarea aia, și am și albine, și am și două vaci, care acu-s în munte… Când ai de lucru, nu ești singur, oricât de singur ai fi. Mi s-o dus femeia, drept îi. Îs 14 ani de atunci. Un copil mi-e plecat în Germania, altul în Olanda, alți doi au casă-n Geoagiu și la săptămână, așa, vin să mă vadă, să mă ajute cu munca… Mi-aduc și de mân­care… Nu pot eu mânca ce aduc ei…”. Îl simt pe Ioan cum se împotrivește din răsputeri întrebării mele. De parcă aș fi încălcat un cod neștiut despre ce se poate întreba și ce nu. Când vorbește despre femeie și copiii plecați în străină­tate, în ochii lui apar lacrimi. Le șterge cu mâneca de la cămașă, îmi spune că e sudoare, că vai și amar cu atâta căldură. Mă prefac că îl cred, că nu am observat nimic, că nu îmi dau seama că îl deranjează întrebarea asta. În­treb mai departe: „Cu oamenii din sat vă mai vedeți, nea Ioa­ne?”. „Mă văd, cum nu?! Tot la patru săptămâni o dată, când îi slujba la biserică. Ne strângem toți. Eu îs epitropul! Vine și Fica, vine și Costică, vine și preoteasa de la Deva, ne facem 5 cu mine și cu preotul!”. „Toți?”, îl întreb. „5 oa­meni?!?”. „Toți, da. Dar numai tri îs din sat. Eu, Fica și Costică. Pe Costică îl văd și mai des de atât, că, dacă nu mai are de niciunele, vine pe butucele lui de cârje până la mine, să mai stăm de vorbă. O oră jumate îi ia să ajungă. Vine greu, săracu’, dacă o avut paraliză și are piciorul sfărâmat…”. Și Ioan privește într-o parte, egal, cu împăcarea aceea de copil. Privesc și eu într-o parte. Tac. Mă gândesc la cât de simplă și grea e singură­tatea, că abia când schimbi o vorbă cu cineva nu mai ești singur, și simt cum îmi zvâcnește ceva în adâncul ochilor. Șterg cu podul palmei ceea ce simt acolo și spun și eu că e sudoare, că nu mai e de trăit de la atâta căldură. „Despre ce vorbiți, nea Ioane?”. „Despre ce să vorbim, păcatele mele? Despre tine­rețe vorbim, despre animale, despre secetă, despre Dumnezeu…”.

Stâlpii cu lumini

Mada – muntele din grădina casei

Amintirea e ca o înserare. Lucrurile pe care le știi sunt acoperite de o lumină albastră, o lumină schimbătoare, care crește, se adâncește, se așează peste lume ca o pătură subțire, ascunde încet lucru­rile, cât să știi doar că mai sunt acolo niște siluete, niște umbre vechi, abia deslușite, până când noap­tea le întunecă aproape cu totul… Dar noaptea, aici, în Stăuini, se aprindeau luminile. Stâlp de lemn, după stâlp de lemn, după alt stâlp de lemn, „până sus, departe, la stâna din Codru luminau becurile”. Iar oamenii se strângeau împreună, în poiana din fața bisericii, priveau luminile și ciocneau un pahar de țuică, vorbeau și râdeau cu poftă, ca să alunge toată oboseala și duhurile piezișe. Singurătatea era în altă parte pe atunci, nici nu se născuse, sau poate fusese alungată de liota de copii care își strigau viața, în cuibul de înserare și de lumină care era pe atunci Stăuini. „O fo mare satul, erau copii mulți la școală, aveam cheag, aveam oi și aveam și loc de muncă”. Bărbații nu stăteau mult în poia­nă. Puneau lumea la cale și se în­torceau la casele lor. Ioan Cazan se trezea devreme, la 4 dimineața. Avea de trecut un mun­te, până în Săcărâmb, la mină. Lua un opaiț, aprindea feștila, iar lumina aceea tremu­rătoare îi deschidea poteca ce se afunda în pădure.

Drumul spre Stăuini

„Prin gră­di­na lupilor treceam. Dar nu a­veam teamă. Ei hăuiau la mine, eu hăuiam la ei, cu pu­tere, să mă audă câinii de la stână, să hău­iască și ei la lupi. Așa ne înso­țeam noapte de noapte. N-aveau îndrăzneală să se apropie, doar cântau așa, la lună, pe limba lor de lupi. Saaaaa, măăăăă, strigam și eu la ei. Când se găta noaptea, se gătau și lupii și ajungeam la lucru. Ani buni, numai cu ei și feștila petreceam întune­ricul, până când s-a făcut loc de muncă la Orăștie. Era autobuz care ne lua din Mada. Parcă era mai bine așa, fără jigănii…”. După revoluție, autobuzul n-a mai venit. Ioan făcea naveta pe bicicletă: 25 de kilometri dus, 25 kilometri întors. Apoi s-a închis și fabrica, iar lui Ioan nu i-au mai rămas decât ani­malele, livada și fânul. După o vreme, s-au dus și oile, „că n-or mai fost ciobani să steie la stână. Am rămas cu albinele, cu două văcuțe, cu 10 mili­oane pensie. Îs bani buni”, zice Ioan. „Fica ia pensie de urmaș, mică tare, după băr­batul ei, iar Costică ia și mai puțin: numai un mi­lion cinci sute ajutor so­cial, că n-o avut carte de muncă”. Ioan e mulțu­mit. Se uită la mine ca și când aș fi în stare să apreciez ceea ce îmi spune.    „Da”, zic, ca să nu las tăcerea să se așeze grea între noi, ca să-i dau de în­țeles omului din fața mea că vorbim aceeași limbă. Ioan îmi ara­tă un uliu care se rotește încet deasupra pădurii. „Ista după pu­iu­ții mei se uită. Ptiu!”, spune, și scui­pă în pământ. De când în sat n-au mai rămas decât trei oameni, animalele sălbatice s-au tot înmulțit și coboară, ziua în amiaza mare, pe pote­cile case­lor părăsite. „Mi-o zis Costi­că, ultima oară când o venit la mine, că o apărut urs la stâna din Codru. Apoi, că d-ăsta n-am avut niciodată prin părțile noas­tre! Dar nu ni-i frică, nu ne dăm duși de aici pentr-un urs! Eu, Fica și Cos­tică, nu lăsăm satul să se gate!”. „Îi bine”, zice Ioan Cazan, „o fo bine și încă-i bine”.   

Pustnic la el în sat

Sunt niște cruci în grădina lui. Abia acum le văd. Îl întreb cine se odihnește sub ele. „Apăi, că femeia me și prunca noastră ce n-o mai apucat să se facă mare”. Ioan Cazan vorbește pe tonul acela egal, de copil, pentru care toate întâmplările vieții, bucuriile și amărăciunile, sunt mereu îm­preună, legat strâns una de alta. Îmi spune s-o țin tot mai departe pe drum. Mai întâi o să văd bise­rica, apoi o s-o întâlnesc pe Fica, apoi, la ultima casă înainte de munte, pe Augustin Mariș, zis Costică. Mă îndrept spre ei. Ioan a rămas în gră­dină, la umbră, fluturând din mână, ca o sta­tuie vie a singurătății, ca o călăuză la intrarea într-un rai părăginit.

Trei, Doamne, și toți trei…

Biserica cu trei credincioși

Natura se întoarce încet, în locul în care a fost cândva îmblânzită. O simți cum crește, cum vine peste tine. Ca un duh, ca o forță, ca un abur. A șubrezit gardurile, a lăsat iarba să crească în devălmășie, s-a cuibărit în acoperișurile caselor și a mușcat din ele, a ros din tencuiala zidurilor, până când din ele n-a mai rămas decât cărămida, și-a pogorât din nou animalele pe pământ. În mijlocul drumului care urcă spre biserică, stă întinsă o căprioară ucisă de lupi. Am vrut să ajung dincolo de lumea știută și am ajuns. Mă aflu la ani lumină de tot ceea ce știu și așa arată inima singu­rătății. Merg mai departe. Intru în curtea bisericii, mă închin la cruci de piatră mai vechi decât veacul. E liniște aici, printre cruci și morminte, liniștea blândă, vie, a unei inimi care conti­nuă să bată. Biserica din Stăuini este pavăza împo­triva pustiului, locul unde robii lui Dumnezeu –    Ioan, Fica și Augustin – se întâlnesc o dată la pa­tru săptămâni, când vine preotul, ca să se roage împreună, să as­culte clopotul, să-și ia puterea ca să ducă via­ța mai departe. Asta caut și eu acum, prin tot pustiul care mă înconjoară: viața. Viața simplă, viața adevărată, viața ca un miracol mai mare decât toate minunile lumii. Dincolo de biserică, pe drumul ăsta care se afundă în pădure, o găsesc: o femeie cu păr albit, acoperit de o năframă. Viața s-a impregnat pe chipul ei, a săpat cute adânci, întocmai ca apa în­volburată care a trecut cândva prin albia care se află la poarta casei. Astăzi, albia e secată, doar pietrele au rămas să acopere pământul. Pe chipul femeii din fața mea s-a întipărit blândețea uitată a pietrelor. Ridurile ei străvechi sunt o scriere pe care nu o pot desluși. Urmele vii a tot ce a trăit vreodată.

– Doamne ajută, tanti Fica!

– Dumnezeu să vă aibă-n pază! Unde mereți prin pustiul nostru?

– Acum nu mai merg nicăieri, tanti Fica. La dumneavoastră veneam! V-am găsit și rămân să stăm de vorbă!

Bățul de alun

– Eu am ieșit să alung hulpea! Vine la găini hulpea! Alung hul­pea și mă uit după copil, dacă vine! L-oți văzut pe copilul meu? Vine?! Vine el oare? Ăăăi, Măi­cuță Preasfântă și Curată, fă să vie copilul meu, să viiiieeee…

Cazan Fica lungește silabele, le cântă, cu ochii ridicați spre cer. Mâna ei stângă, cu degete lungi, aspre, noduroase, înnobilate de muncă, s-a preschimbat în baghe­ta unui dirijor. Urmează ritmul silabelor și se mișcă odată cu in­cantația cuvintelor. Mâna ei dreap­tă se ridică spre cer, împre­unează degetele, își atinge cu ele fruntea, apoi pântecele, umărul drept și apoi pe cel stâng. „Slăvit fie Domnul, slăvit!”, spune fe­meia din fața mea. Chipul ei de piatră îmblânzită privește departe, pe drumul pe care am venit. O întreb câți ani are. Continuă să privească, fără să-mi răspundă. Îmi dau seama că, atât timp cât nu mă vede, cât nu poate citi pe buzele mele ceea ce îi spun, bătrâna nu mă poate auzi. Îmi strig întrebarea, iar Fica se întoarce spre mine. „Nu aud. Nu mai aud. Îs toată în liniște, numai când știu că trebuie să vie copilul meu și nu vine, toată mi-s gândită”. Îmi vorbește despre copil. Îmi spune că stă la oraș. Îmi po­vestește viața lui, cu cine s-a iubit când a fost tânăr, pe cine a luat de nevastă, cum a plecat ea să-l vadă la București, unde Avrămuț era cătană. Mână ei stângă începe să dirijeze iarăși, iar silabele devin cântece, se lungesc, urcă la cer, ca apoi să se taie brusc și să se facă iarăși liniște. În locul pe care hărțile și realitatea îl numesc Stăuini, un sat aflat mai departe decât foarte departe, oame­nii îmblânzesc singurătatea poves­tindu-și viața, fără ca tu să-i mai întrebi ceva. E de ajuns să te vadă, să citească înăuntrul tău că nu as­cunzi răul, iar viața lor va curge într-o poveste, exact ca o apă învol­burată prin albia veche a unui râu. Fica s-a întors la viață. Povestea ei îmblânzește pădurea care ne acoperă.

Icoana iubirii. Fica

Fica

„Eu nu prea cunosc lumea. Tot aici o fost viața me. Ce am văzut în cele părți când am fost ieșită, n-am înțeles. Nici București, nici Simeria, n-am înțe­les. Cum s-o trăi, de ce s-o trăi așe, cum pot oa­menii să steie în cele blocuri, eu nu știu, nu pot pricepe cu mintea me! Eu aici știu, aici o fost taaată viața me. La lucru, la pământ, de copilă, cu mămu­ca și tătucul meu, cu vitele… Dară după, femeie, cu bărbatul meu, cu care m-am iubit, m-am iubit… Grijă o avut de mine și grijă am avut de el, și ne-am crescut copiii și ne-am grijit pământul, și ne-am iubit și ne-am iubit, aaai, Măicuță Sfântă și Preacurată, numai Tu știi cât ne-am iubit! Și acum el nu mai e, el nu mai e… Uite-mă-s cum mă vezi, tot sângură sunt, și el nu mai e, nu mai e, nu mai eeeeeeee…”. Vocea Ficăi se înalță până la cer, odată cu brațele, iar femeia din fața mea își cântă durerea; toată durerea dintr-o femeie cu păr albit, acoperit de o năframă. „Și am zâs eu atunci către el: tu te duuuuci… Și el o zâs către mine: «tu să faci ce-ți ajută Dum­nezeu!». Și o pus mâinile așe, pe piept. Și iar o zâs: «Dumnezeu să aibă grijă de tine!». Și s-o duuuuuus! Și eu am rămas aici, sângură, în grija lui Dumnezeu, să aștept copilul să vină la mine!”. Fica tace. Se apropie de mine, iar cu degetul ei lung culege de pe umărul meu un fluture. Mi-l arată și îmi spune că și pe el îl știe Dumnezeu: „Cea mai mică goangă o știe, și mă știe și pe mine, c-o vorbit bărbatul meu cu El să mă știe și să mă aibe-n pază”. O întreb iarăși câți ani are. Îmi spune că nu știe, dar că e născută în 1935. „87 de ani aveți, tanti Fica”, îi spun. „87 de ani am?! Apăi, că-i mult! Am trăit atât, și uite că nu mai mor!”. E mirare în vocea ei, mirarea aceea de copil pe care am văzut-o și la Ioan Cazan. Îi spun că trebuie să plec mai departe, să-l întâlnesc și pe nea Cos­tică. Îmi spune cum să ajung la el, îmi spune să iau un băț, că omul are câine, iar câinele stă dezlegat. Apoi mă întreabă:

– E pace în lume?

– Nu prea e pace, tanti Fica. Nu prea e…

– Aaaai! Că eu, de când nu mai aud, nimic din cele ce se întâmplă nu le mai știu. Am un radio, dar nu-l mai pot auzi… Ș-apoi, doar mă rog toată răsuflarea lumii s-o ție Dumnezeu! Și vorbesc cu Dumnezeu și îi zâc: „Doamne, dă pace! Doamne, dă liniște! Doamne, dă s-avem ce mânca! Doamne, bucură-i pe toți necăjiții! Doamne, ajută-ne și pe noi și bucură-ne!”. Și spu­neți acum că nu-i pace! Nu mă mai aude Dumne­zeu, nu mă mai aude!   

Îi sărut mâna. Îi spun că nu sunt sigur despre noi, dar pe ea sunt convins că El o aude.

Augustin, ultimul om

Augustin Mariș

Mai departe decât foarte departe stă Augustin Mariș, zis Costică. Până la el, pământul se acoperă de pietre, pajiștile, de mărăcini și hățișuri, din casele mari rămân doar zidurile, din cer rămâne doar pădurea, iar în umbra ei se cuibărește toată fierbințeala unui soare sălbatic. Nu mai e mult până la ultimul om. Am aflat deja că locuiește la capătul lumii, în locul unde mă va lătra un câine. Mă latră un câine. Strig, pentru ca omul să-mi răspundă. Strigătul meu se risipește în pustiu, iar câinele latră și mai tare. Apoi, miraculos, dincolo de o râpă acoperită de un podeț de lemn, dintr-o casă mică, împrejmuită de o grădină curată, proas­păt cosită, se arată el: omul cu care se sfârșește locul acesta care poartă numele de Stăuini. Merge încet, adus de spate, sprijinit în două boate lungi de alun, vine, se apropie, cât să-i văd chipul luminos, de înger uitat într-un trup ros de neputință.

– Dumnezeu să vă aibă-n pază!

– Doamne ajută, nea Cos­tică! Vă știu numele de la Ioan!

– Ioan Suciu?

-Nu, nea Costică. Ioan Ca­zan!

– Ie, ie, Cazan. Suciu îi dus de mult pe cea lume. Uitai… Hai în casă, omule, dacă tot ai bătut drum până la mine. Hai în casă, că abia înăuntru îi o țâră de umbră…

La poarta casei

Trec podețul de lemn și in­tru în casa lui Augustin Mariș. O răcoare bună, de bârne, pă­mânt și viață, mă acoperă odată ce mă așez pe un pat vechi, de lemn. Se aude ticăitul unui ceas, mă simt privit de icoane și de ochii luminoși ai acestui om. Pe sticla unei vitrine, ca o mărturie că viața pe care am lăsat-o în urmă a existat cândva și aici, au fost lipite, demult, chipu­rile unor actori. În odaia asta mică, de pustnic, abțibildurile astea sunt doar urma stranie a unui timp care a dispărut. Fără să știu cum, Augustin Mariș îmi aude gândurile: „Pe alea le-o lipit noră me, când trăia aici cu băiatul meu. S-or despărțit de amu. E și el singur, ca și mine”. Apoi, la fel ca Fica, începe și el să-și povestească viața, fără ca eu să-l mai întreb ceva. Timpul se oprește și mă întorc în alte vremuri, cu oi, cu dragoste, cu un bărbat tânăr, căruia nu-i trebuia cal ca să ajungă iute la stână, o viață de om prin care Augustin Mariș a trecut mereu luminos, zâmbind, cântând, ori de câte ori era vreo sărbătoare. Apoi, în viața lui, întocmai ca aici, în satul acesta care se numește Stăuini, a apărut duhul pieziș al singurătății. I s-a îmbolnăvit soția, iar Augustin Mariș a trebuit să renunțe la serviciul lui din Orăștie și să rămână acasă, ca s-o aibă în grijă. Apoi, după o suferință lungă, soția s-a dus. Sunt 17 ani de când Augustin Mariș e văduv. Cu trei ani în urmă, pe când avea 78 de ani, omul ăsta a suferit un atac de paralizie care, astăzi, abia îl mai lasă să umble. „În pustiurile astea, numai bătrân și beteag să nu fii”, zice, și-mi zâmbește cu o lumină dintr-o altă lume. „Și stau de atunci ca pasărea ascunsă-n cuib. Am patru pereți și tavanul ista. Când mă apasă tare și nu-mi mai văd gândurile în tavan, ies. Mă uit la cer, cât îi lumină, trec podețul, aduc apa de la izvor. Grijesc grădina. Mă spăl, greu mă spăl, mă hodin. Dar n-am somn noaptea. Nu mă lasă durerea. Îmbuc ceva și iară ies, să mă uit la stele și la lună, s-ascult. Vânt as­cult, mistreții în porumb, lupii, câinele meu care latră. Nu-i nimic să nu știu, și toate îmi plac! Îi satul meu aici, iar eu îs ultimul care să-l ție. Mai sus de mine, se gată dru­mul, îi pustiul! Cine să mai apere satul de pustiu?!”. Mă întreabă dacă vreau țuică. Îi mulțumesc, îi spun că nu pot bea pe căldura asta. „Păcat”, îmi spune, „altfel vorbește om cu om, dacă folosește un pahar de țuică”. Și blândețea lui se așază peste lucruri, le acoperă. „Băiatul mi-i peste munte, în Săcărâmb. Până amu ceva vreme, venea la săptămână, pe motocicletă, să m-ajute cu viața. De amu nu mai vine. S-o bolunzit la inimă, trebuie să facă operație. N-are bani de aceea, iar eu cu ce-l pot ajuta? Poștariu’ îmi aduce 150 de lei, ajutor social. Ăia-s toți banii mei. N-am avut vechime pe cartea de muncă, m-o ținut viața legat de soție, de casă, de stână, de prunc…”.

Vedere din Stăuini

A trăit cu un sac de cartofi toată iarna. Nu are saltea la pat, iar pernele sunt doi butuci de fag, acoperiți cu cârpe. Îmi spune că nu poate ține frigiderul în priză, pentru că asta înseamnă să folosească curent, curentul înseamnă facturi, facturile înseamnă bani. Bani pe care îi ține pen­tru biserică: contribuția pe care o are de plătit e de o sută de lei. Duminică, îmi spune, când va veni preotul, va duce și banii. I-a pus de mult deoparte, biserica e tot ce mai are în viața asta. „Mai am și un prăpădit de radio cu care ascult ce se mai întâmplă în țară. Când sunt știri rele, pârâie. În ultima vreme, doar pârâie. Îl închid și ies să mă uit la cer”. Când îl apasă și cerul și simte că nu mai poate cu atâta singurătate, pleacă spre Ioan. „Pe Fica doar o salut, că ea nu mă poate auzi”. O oră jumătate de mers care îl istovește, pas cu pas, sprijinit în bețe de alun. Un drum care îl ține în viață. Un drum mai miraculos decât toate minunile lumii. Augustin și Ioan vorbesc des­pre animale, despre secetă, despre Dumnezeu. Vorbesc.

E aproape seară în Stăuini. Trebuie să mă întorc în lumea din care am plecat. Îi spun lui Augustin Mariș că voi veni și a doua zi    la el, să-i aduc o saltea, să se poată odihni. Îmi spune că o să m-aștepte, dar că cel mai mult se bucură că vom vorbi.

Când m-am întors a doua zi, la amiază, cu salteaua în spate, l-am găsit pe Au­gustin Mariș în pădure, așezat pe o pia­tră. Mă aștepta de dimi­neață: ultimul om, aflat la sute de ani depărtare de lu­mea pe care o știm.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian