Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

– De pe Valea Mureșului în sus, până pe Valea Crișului Alb, la Țebea, sunt 33 de kilometri. 33 de kilometri de drum asfaltat, de curând, care trece prin inima Munților Metaliferi. Odată cu asfaltul, au ieșit la lumină niște locuri pe care doar hărțile le mai pomeneau. Locuri ascunse, cu o viață veche, care a urcat sus, pe culmi, în câteva sate aflate la hotarul cu cerul: Coaja și Certeju de Jos, pe o parte a muntelui, Dumești și Luncșoara, pe cealaltă. Dar lumea nouă, în care trăim, și-a întins prea târziu brațele de asfalt către ele. Toamnele lor sunt numărate pe degete –

Cinematograful de pe Valea Piticului

O pudră fină de scorțișoară a acoperit pădurile. Deschid geamul ca s-o simt. E acolo: un abur de ceai, care îmblânzește frigul. Pământul s-a învelit cu frunze. Un covor uriaș, pe care nimeni nu l-ar putea țese vreodată, s-a întins de-a lungul văii și aproape că a ascuns asfaltul. Un covor viu, care foșnește; culori care hrănesc pământul. E roșu la picioarele mele, e galben, e arămiu, e verde. E mul­tă toamnă și asfalt în pustiu. Clăile sunt oameni uriași din fân cosit, bisericile, un zbor încremenit de păsări. Viața s-a ascuns în case bătrâne, de lemn. O văd. E fumul de fag care tremură pe hor­nuri. Sunt pietrele albe care se rotesc pe culmi. Turme de oi. Viață. O aud: un lătrat de câine, un muget de vacă, toporul care cra­pă un buștean de fag.

Viața de la capătul drumului

Rulez mai departe pe asfalt, încet, ca în­tr-un film care nu se mai sfârșeș­te. Din loc în loc, la răspântii, indicatoare de metal îmi arată așezări pe care n-am să le găsesc niciodată în lumea din care am venit: Valea Fuiești, Valea Loan­cii, Vârful Câmpului, Valea Piti­cului… Asfaltul îngust se pierde printre culmi împădurite. Dru­muri care se sfârșesc la buza pă­durii, cu vaci încremenite și câini uriași care dau roată mași­nii. Într-o zi mohorâtă de noiem­brie, singur pe vale, rulând încet în mașina cu număr de Bucu­rești, nu pot să scap de sentimen­tul ăsta ciudat, că asfaltul a fost întins pentru oameni ca noi, ve­niți de departe, să se minuneze că mai există și o altfel de viață decât cea pe care o știm. Viața ultimelor sate din munți.

Poștășița din Vorța

Toamna în Certeju

„Haideți înăuntru”, spune Mărioara Tamaș, vice-primărița comunei Vorța. Intrăm. Ar trebui să spun cine sunt, de ce am ve­nit, ce caut, însă nu-mi pot dezlipi ochii de la fila din noiembrie a calendarului aflat pe birou. O fotografie cu zeci și zeci de zgârie-nori, profilați pe un cer albastru, dedesubtul căreia scrie „Comuna Vorța Str. Prin­cipală Nr. 5”. Mă gândesc că singurul lucru care leagă cele două lumi suprapuse e asfaltul. Întreb despre asfalt. Întreb de ce e pustiu. Mărioara Tamaș mă privește în ochi și-mi spune ceea ce știam deja. Că tinerii au plecat. Mai puțin de 750 de oameni locuiesc, astăzi, în cele 7 sate ale comu­nei. Din 2005, de când s-a închis mina din locali­tate, nu mai există locuri de muncă. Au rămas doar bătrânii și animalele, au rămas pământurile nesfâr­șite, viața aceea veche, peste care s-a așezat uitarea, și un covor de asfalt. Întreb dacă asfaltul ăsta a schimbat cu ceva lucrurile pentru oamenii de aici. Mărioara Tamaș oftează.

Carul cu lucernă

„Poștășița de azi duce pensiile cu mașina. Când am fost eu în locul ei, umblam pe jos numai în cizme, prin păduri, pe dealuri, pe poteci cu glod sau cu zăpadă. Era altfel. Cum să nu fie altfel?” Privesc iarăși fotografia aceea cu zgârie-nori. Și o ascult pe Mărioara Ta­maș cum povestește. Mai întâi se face noapte în povestea ei, apoi o liniște de fântână adâncă. Abia apoi pornește vântul. Pădurea vuiește, se încovoaie mestecenii, crengile uscate de fag trosnesc și se rup. „Prăpădul de pe lume! Vijelie! Iar eu, singură toată, o fătucă, tot urcând cu banii unui bătrân pe coasta dinspre Coaja. Se lumina tot cerul de ful­gere. Și numai deodată bubuia pământul, de sim­țeai cum trece prin tine zgâlțul, ca la cutremur. Dar pe mine nu m-o învățat mama să-mi fie frică! De te-o încerca vreodată teama, închide ochii, fată, spune o rugăciune la Măicuța Domnului și fă o cruce mare, la sfârșit. Și-așa am făcut. Când am împreunat degetele de închinăciune și am atins pământul cu ele, nici n-am mai simțit vijelia! Aripi am prins, și ochii parcă mi s-or deschis prin beznă! O oră tot să urc mai aveam până la Dragomir, dar eu nici 5 minute n-am simțit că or trecut. Odată m-am trezit la poar­tă, strigând la el să îmi des­chidă, că i-am adus bani!”. Când omul din Coaja a văzut-o pe poștăriță, și-a făcut, la rândul lui, cruce. A primit-o în casă, i-a dat haine de schimb, o țuică fier­binte, să prindă puteri, a în­tețit focul din sobă și i-a spus să rămână. „N-am cum să rămân, m-o aștepta mama cu grijă”. Și tot prin noapte m-am întors aca­să. Se zvântase cerul după po­top, era tot o negură mare, cu stele. Am dat să pornesc lanter­na, să lumineze poteca, dar, de la atâta apă, lanterna n-o mai por­nit. Și iar am făcut cruce mare și am atins cu ea pământul și iute s-o făcut lumină, aproape ca de ziuă! Răsărise luna după furtună, mare cât o roată de caș. Am simțit liniștea în mine. Și cu liniște am coborât prin sihlă. Suflau mistreții să-i aud, dar ce-mi păsa mie? Cântam colin­de cu inima plină. Mereu am cântat colinde, când m-o prins noaptea în pustie! 20 de ani, cât am fost poștășiță, nu s-o atins de mine nici animal, nici duh, că lo­curi rele tot povestesc bătrânii că or fost și sunt!”.

Mărioara Ta­maș

De oameni răi nu putea fi vorba. Lumea aceea fără asfalt nu cunoscuse pizma, lăcomia, răutatea. Oamenii erau legați unul de altul prin muncă, prin credință, prin bucurie și tristețe. Erau mereu împreună la clacă, la biserică, la jocuri, la nunți și la înmormântări. Mărioara Tamaș s-a născut în lumea aceea veche. Tot ceea ce citea în cărțile de la școală, se întâmpla apoi aievea, cu ceata de copii, prin pădurile și dealurile din fața casei. Pitita se juca în lanul de cânepă. Mică, se ascun­dea printre fustele femeilor, care ștrencăneau lâna la șezătoare, și le asculta poveștile. „N-aveam noi asfalt, și numai cu boii trecea carul prin glod…. Dar dealurile astea pe care le vedeți acum erau toate acoperite de grâu, de ovăz, de porumb… De vreo 20 de ani, s-or înmulțit sălbăticiunile: un sac de porumb dacă mai iei din ce sameni, așa prăpăd fac mistreții! Și parcă și lumea nouă care vine, nu mai vine cu sufletul curat! Ne-o legat asfaltul de lume, dar parcă lumea asta nouă îi cam rea! Nu mai e omul om, cum era înainte! Știți ce spun?” Știu. În lumea din care vin, o fată tânără, urcând singură, cu o traistă plină de bani, pe dealuri pustii, noaptea, este ceva ce nu se poate imagina.

De pe unul dintre birourile Primăriei Vorța, străjuiesc drapelele României și al Uniunii Europene. „Azi vine mașina cu pâine”, îmi spune Mărioara Tamaș. „De când s-o închis magazinul la noi în comună, doar cu mașina asta am rămas. Tocmai de la Deva vine. Dacă nu era asfalt, cum ajungea până în Certeju sau în Coaja?!” Ne luăm rămas bun. O iau pe drumul care urcă din spatele primă­riei, spre culmi.

Așteptând mașina cu pâine

33 de kilometri de asfalt

O găsesc la marginea drumului, pe un scaun de lemn, printre tufe de urzici și de iarbă, așteptând mașina cu pâine. Mâinile ei se odihnesc pe o boată sub­țire de alun. De sub broboada cernită, privirea i-a plecat undeva departe, din­colo de asfalt, dincolo de lumea în care trăim. Nu mă simte când mă apropii. E o lumină pe chipul ei, venită dintr-un loc în care eu nu pot pătrunde. Abia când o ating, tresare. „Ăi, omule, dară cine ai fi tu?”. Îi spun cine sunt, bătrâna încuviințează ușor din cap. „Șezi lângă mine acle, s-așteptăm împreună!”. Mă așez lângă ea, în iarbă. Rămânem așa, tăcuți, așteptăm mașina cu pâine. „Vine. O aud”, îi spun. „Nu-i ea, îi numa’ vân­tul”, răspunde. „Eu nu mai aud cum trăbă, dar simt tot, cum vine, cum trece. Îi vânt acum. S-o duce”. E vânt. Îl simt și eu după o vreme. Un foșnet pe vale care urcă spre satul acesta înalt, în care mă aflu acum, Certeju de Jos. O mângâiere printre crengile desfrunzite, un vuiet stins, ca o mașină îndepărtată. S-a dus. Bătrâna e lângă mine, pe scaun, nemișcată în zâmbetul ei plin de lumină.

Biserica de 300 de ani

O întreb cum o cheamă. „Galenia”, îmi răs­punde, fără să se clin­tească. Apoi, fără s-o în­treb și fără să mă priveas­că, începe să-mi vorbească încet, în șoaptă: „Nici la besearică nu mai aud. Numa’ simt, așa, vorbele pe dinăuntru. Le știu pe toate în mine. Se roagă ele în mine. Mă rog și eu cu ele. Când oi ajunge și tu la vârsta me, ai să știi ce-ți spun. Acu ești tânăr, tot cu urechile vrei să auzi. Și n-auzi bine. Eu aud acu și cu ochii, și cu mâinile aud, și înăuntru aud. Înăuntru aud cel mai bine. Aud zâua cum se face de dimineață. Numa’ așa stau în pătuțu’ meu, cu ochii închiși, ș-o aud. Și știu. Fără candelă știu, dacă va fi cu ploaie, or cu negură, or cu soa­re. Mnie. Să vii pe deal la mine, acas, să vezi și tu ce se vede. Și-n colo se vede, și-n colo, și-n colo. Și mă scol și fac cruce la Dumnezeu pentru da­rurile Lui. Că plouă, fac cruce. Că-i frig, fac cruce. Îi negură și vânt, cruce. Toate câte îs, toate îs frumoase. Că se plâng mai unii de frig și neauă. Nu înțeleg săracii, că toate-s dar. Dar de la Dumnezeu! Oi ajunge și tu să simți, că nici eu n-am știu până mai amu, la bătrâneață. Cât am fost mai în putere, tot de toa­te mă plângeam. Copilă, că aveam fratele cu roi de viespi la cap. Odată începea să su­duie, din nimica, și atunci tre­buia să fugi, că era bai mare de te prindea. Muiere, că am iubit și am rămas vă­du­vă. Văduvă, că m-am luat cu altul, să-i cresc copiii, dar când bea, iar trebuia sa fug, că era vai și amar. Și toate mi se păreau grele și mă căinam de viața me’. Aveam eu urechi de auzit și tot degeaba era, că n-auzeam nimic cu ele. Numa’ pe mine și cum mă căinam mă auzeam. Și știi cum îi? Cum te căinezi, așa vine și boala la tine. Poartă îi deschizi cu plânsul tău, poartă i-am deschis… Așa rău am căzut de bolnavă, de nu mă mai puteam duce pe picioare! Nici somn de la durere nu mai aveam. Și din ce-mi făceau doftorii la spital, mai rău îmi era! Numa’ o femeie de acolo, bătrână ca mine acum, mi-o deschis ochii când m-o întrebat: «Tu, Galenie, știi ce putere n-au doctorii nicicând?».

Galenia

Nu știam, că eram tânără și nu știam. «Rugăciunea», mi-o zâs, «rugăciunea». Și parcă atuncea, la spital acolo, mi s-o ridicat negura de pe ochi. Și am început să mă rog. Și m-am rugat. Și iar m-am rugat. M-am rugat până când am ieșit din spitalul cela pe picioarele mele, sângură. Acu, mă mai doare capul, spatele, da’ ce medicamente îmi mai trăbă, când am rugăciunea la Dumnezeu?! El îi Doftorul cel Mare! El ne dă dar după dar după dar, numa’ ochi și urechi și ini­mă să ai, să simți! Acu-s sângură toată, nu mai am nimic din cele ce am avut. Numa’ doi mâți. Aveam și niște găinușe, da’ nu le mai am, că mi le-o dus vulpea în pădure și nu s-o mai întors cu ele. Bani de pită am. Și de doi crumpi fierți să-i pun pe masă am. 149 de lei pe lună, ajutor din ăla cum dă statul.

Gligor și boii lui

Tăt număr la ei și-i socot să iasă de pită. Mânc mai puțin, că trebuie să ajung departe, ie… Toate-s bune acu, la anii mei. 85 tre să am, dar cine să-i mai nu­mere? Orice zi de acuma îi dar de la Dumnezeu. Orice zi, oricum ar fi ea. Dacă m-oi duce, îs împăcată, că am văzut ce trebuia văzut. Ș-or rămâne alții după mine, să vadă ei lumea mai departe…”. Galenia tace. Privirea ei plutește în lumină, departe, într-un loc în care viața s-a cernut, până când a ajuns doar o pulbere fină, de aur. O pulbere fină, de aur, s-a întipărit și pe chi­pul ei, ascuns sub broboadă. „No, acuma”, zice, „vine mașina cu pită!”. Nu aud nimic. Dar ea se sprijină în bățul de alun și se ridică de pe scaunul ei de la marginea asfaltului, din tufele de urzici și iarbă. Abia acum aud și eu un scâr­țâit de amortizoare uzate. Mașina cu pâine se oprește în dreptul nostru. Galenia cumpără bomboa­ne pentru mâți și două pite mari. O întreb dacă își dorește orice altceva. Îmi spune că nu: „S-or strica la mine, că nu țin frigider la priză, să nu mânce curent la factură”. „Luați-i niște virșli. O să vedeți ce se bucură…”, îmi șop­tește Miron, omul cu pâinea. Îi iau. Galenia îmi mulțumește și mă bine­cuvântează. E tot ce am putut să-i ofer din viața aceasta pe care o știm cu toții. Bucuria asta mică, venită pe asfalt, dintr-o mașină cu pâine.

Când duduiau horele

Certeju de Jos

Certeju de Jos e o roată de case bătrâne, cu prispe albastre, cu fu­muri de foc de frunze în grădini, cu clăi de fân risipite pe pajiști, cu o biserică veche de 300 de ani. Dea­luri învelite de cer, viață cui­bărită într-un munte îmblânzit de liniște. Sunt doi oameni care așteaptă la drum. Mașina cu pâine oprește la ei. E tot ce a adus asfal­tul până aici. Pâinea lor cea de toate zilele și un om venit de departe, tocmai de la București. „Tocmai de la București… De ce?”. La cei 88 de ani ai lui, Silviu Miclea mă privește lung și se miră. Mă ascultă. „Ați ajuns târziu la noi, ca asfaltul ista. Noi nici n-avem mașini să merem pe el. Doar pentru copii e bun, să te bucuri când vin, să te întristezi când pleacă. Acu’ 30 de ani să fi venit, să ne vedeți satul! Ce mașini, ce asfalt?! N-aveam noi nevoie de așa ceva! 79 de numere la case erau. Acu-s doar 14.

Silviu Miclea

Când mă uit pe dealurile astea, uite acolo și acolo și acolo, unde dumnea­voastră nu vedeți nimic decât fâneață, eu numa’ case văd. Și sămănături. Până sus se întindea grâul și ovăzul și porumbul! Numa’ lanuri, lanuri, tot cu vântul se legănau! De prin octombrie sămănam grâul, prin primăvară îl pliveam de scaieți și buru­iană, iar prin iulie, august, îl luam cu secera la mână și-l lăsam în snopi, pe pari, la uscat. Și 80 de pari de grâu strângeam… Aveam și batoze, din cele vechi, de treieram cu ele. Opt inși lucrau la una! Moara era pe vale, departe… La ea meream cu carul, la măcinat. După muncă, încingeam horă mare, duduia pământul sub noi! Atunci să fi venit! Acu, ce să mai vedeți?! Pe mine, un bătrân de 88 de ani, și pe muierea asta, care o trecut și ea de 60?!” Eleonora Nan o cheamă pe femeie. Îmi arată și ea, într-o scobitură a văii, locul unde se aduna apa de ploaie. „Acle, în balta ceea care nu mai e, băteau femeile cânepa cu parii. După, o topeau, o uscau, o luau cu melița, făceau fuior din ea, o torceau. Iut trebuia să țeși în Postul Mare al Paș­telui, că pân’ la Înviere trebuia să ai cămeșă nouă… Ăăi, că trebuia încrețită și brodată cu flori… Ne strângeam și noi fătucele să țesem. Apăi că, de Înviere, plină ochi era biserica! Și toți eram în straie noi, albe, de sărbătoare! Azi, sămănăm li­niște și culegem liniște. Dacă după liniște oți venit la noi, d-asta avem prea destulă. Luați și duceți câtă puteți, că tot ne rămâne până s-o găta lu­mea…”.

Un car cu boi pe culmi

Eleonora Nan

Eleonora și Silviu și-au luat pâinea. Rămân cu ei, la marginea asfaltului, într-o grădină, să le ascult și să le înțeleg liniștea. Din lumea lor veche, cu atât au rămas: amintiri albe, lumini întipărite pe chip. Un alt fel de a spune liniște. „Acu’, toamna târziu”, zice Silviu Miclea, „dacă ar fi fost iară să fie, ne strângeam, când se împuțina lumina, la ca­zanul de țuică. Duceam borhot de prune și-l fă­ceam să fiarbă la foc de lemne. Putere curgea dinăuntru, nu băutură! Umpleam paharele, cioc­neam toți bărbații, și cât frig și câtă noapte se aduna în noi, tot mai tare cântam colinde! Cântam până se crăpa de ziuă, cântam la cer și la Dum­nezeu, Pruncul să se nască iară! Acu’, azi, eu nu pot mai bea niciun păhăruț de țuică! Tot la nopțile de colinde mi-e gândul și, uite așa, nu mai pot! O intrat hâja-n lume, s-o înstrăinat om de om, ne-or plecat copiii, ceva s-o întâmplat de nu mai e cum era odată! O intrat banul între noi, puterea necu­ratului, și prăpăd o făcut! Dacă îi bun asfaltul ăsta la ceva e că-mi aduce copiii și nepoții mai des acasă! Când vin ei, sunt alt om! Iară se rotește lumea!” Eleonora Nan încuviințează din cap: „Din asta ne luăm bucuria. Din copiii și nepoții noștri și din credința în Dumnezeu.”

Inima Munților Metaliferi

Silviu o apucă pe o potecă de-a lungul pârâului, Eleonora urcă dealul. Urc și eu alături de ea. Vreau să văd mai bine tot ceea ce se vede. Femeia se oprește când ajungem pe culme, se închină la două morminte din poiană. „Mă­muca și tătucul odihnesc aici. Aici or vrut ei să fie. Aici: primul loc pe care-l cosea tata, când ve­nea vremea fânului. Parcă de su­fletul lui se îngrijea. Parcă-l aud: „Aici, mă, fată, aici să ne pui când ne-o fi ceasul. Aici, să ne treacă lumea la căpătâi, să stăm strajă la tot satul. Și aici m-oi pune și eu, când a fi să fie. Cu ai mei, în grădină. Îi frumos tare. Uite: tot se vede!”. Mă uit. O pu­dră fină de scorțișoară a acoperit pădurile. Pământul s-a legat de cer prin focuri de frunze. Clăile sunt oameni uriași din fân cosit, biserica de 300 de ani, un zbor încremenit de pasăre. Satul e o roată de case bătrâne, cu prispe albastre, din care viața se ridică pe hornuri, apoi se pierde pe dealuri, încet, tot mai departe. Un car cu boi, încărcat cu lucernă, coboară de pe culme înspre noi. „Îi Gligor. Se întoarce acasă. Să-l așteptăm”. Îl aștept în liniște, departe de asfaltul care m-a adus până aici, ca să văd ultimele mi­racole ale unei lumi neprihănite, care se duce.

5 Comments
  1. Ce articol! Cuvantul multumesc pare prea neinsemnat pentru a exprima recunostinta ca mai exita asemenea oameni, asemenea mesaje, asemenea reportaje. Ganduri bune!

  2. Felicitari, domnule reporter, poezie curata de la titlu pina la ultimul cuvint!
    Locurile si oamenii sunt vii si ne vorbesc in vechea noastra limba, pe care se vede treaba ca nu am uitat-o de tot, de vreme ce ne atinge strafundul sufletului.

    Va urez la cit mai multe reportaje minunate si sa le adunati intr-un volum!

  3. ADEVARAT…Numai cand eram mica traiam povestile..Ion Creanga,Sadoveanu,Dumas…Reportajele de genul acesta au acest merit…

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian