Piatra casei

–    Așteptând iarna, în Secrieș –

Satul care nu apare pe hartă

Bărbatul iese înaintea mea pe potecă și mă poftește spre casă, fără să aibă habar cine sunt și ce vreau de la el. Așa-s huțulii, niciodată bănuitori, ni­ciodată posaci, un neam cu totul aparte, a cărui ori­gine n-a fost elucidată deplin, dar care ascunde po­vești minunate și pline de tâlc. Casa e pe o culme înaltă, fără gard, înghițită de o ceață groasă și albu­rie. Abia s-a oprit ploaia, doar când și când se mai scutură puțin norii. Doi câini uriași, ciobănești buco­vineni, latră ferm dintr-un țarc aflat mai departe, aproape de marginea pădurii care înconjoară gospo­dăria. În partea stângă a casei, se așterne o poiană încă înverzită, ce urcă puțin spre pădure. Acolo se văd niște grajduri și un șopron, iar mai sus, prin pâcla albă a ceții, abia se zăresc câteva văcuțe care stau tolănite pe iarba udă. Casa e toată din lemn de brad, are o parte mai veche cu bârnele îmbătrânite, și un etaj din lemn nou, ridicat cu doar câțiva ani în urmă. Bărbatul merge înaintea mea pe potecă, încer­când să potolească câinii. Are cam 65 de ani, e încă ager și vânjos, poartă pe umeri un surtuc din postav și pe cap o pălărie verde, vânătorească, cu o pană de fazan prinsă într-o parte. „Poftiți în casă”, îmi zice, „că s-o cam lăsat frigul. Acuș vine iarna. Dar ce-ați venit pân-aici? Sunteți turist? Sau vreți să cumpărați o casă? Că de la o vreme, vin mereu oameni tineri să se mute prin pustietățile astea. Nu știu, văleu, ce-i așteaptă!”. Îi spun că sunt reporter la o revistă din București, iar el surâde prietenos. „Oho, ați bătut atâta drum ca să vedeți cum trăim noi? Să vă dea Dumnezeu sănătate, că tare greo v-o fi fost să urcați până aici”. Îl cheamă Gheorghe Moisa și de când se știe trăiește în colțul ăsta uitat de lume. Secrieș e un nume care nu apare pe hartă, un cătun neștiut cu vreo zece case răsfirate pe cres­tele Feredeului, din Obcinele bucovinene. E unul din puținele locuri din țară în care nu există curent electric, iar oamenii și-au improvizat tot felul de mijloace pentru a avea măcar un singur bec aprins. Până jos, la șosea, sunt vreo zece kilometri de mers printre păduri, pe un drum forestier care se surpă la orice ploaie. E viață grea aici, iernile sunt lungi și din cale-afară de aspre, însă oamenii, în afară de lip­sa curentului electric, nu par să aibă alte nemul­țumiri. Au în gena lor o rezistență uriașă moștenită de la strămoșii lor care s-au așezat pe-aceste melea­guri.

„Mulțumim Tatălui”

Intrăm în casă și un miros ademenitor de friptură îmi taie respirația. „Haideți că ați nimerit bine, numa ce-om pregătit masa”, zice Gheorghe, luând-o spre bucătărie. „Atâta mai am de făcut, să bat mă­măliga asta și gata”. Prin casă nu prea se văd lu­cruri vechi, tradiționale. În ultimii ani, soția și unul din băieții lui Gheorghe au lucrat undeva, în Occi­dent, și cu banii trimiși au reușit să-și înnoiască mobila, dând casei un aspect ceva mai modern. Nici în bucătărie, în afară de cuptorul mare, din fontă, și câteva vase din lut, nu prea mai vezi ceva care să-ți aducă aminte de traiul patriarhal. Un dulap din pal stă suspendat pe perete, altul stă sub fereastră, iar în mijloc se întinde o masă mare, extensibilă, cu câteva scaune în jur. Acolo, o fată de vreo 25 de ani, cu obrajii rumeni și-un zâmbet sfios, scoa­te murături dintr-un borcan mare și le pune pe farfurie. „Ea e Mihaela, nora mea cea vred­nică. Trebuie să vină acuș și băie­tul meu, Ga­vril. S-a dus să ia copiii de la drum, că îi aduce o mașină de la școală. Atâta om reușit și noi, să obținem pentru ei o mașină de la primă­rie. Măcar acuma, că la iarnă, când or veni troie­nele alea mari, nu știu ce-o mai fi”. Bărbatul ia un făcăleț de lângă cuptor și începe să „bată” mămă­liga din tuci. „Aici, la noi, asta e treabă de bărbat, că e mămă­ligă de cartofi și e greu de bătut. Haideți, luați loc la masă!”. Mihaela pune în fața mea un castron și-apoi umple masa cu tot felul de bunătăți: cârnați, hălci mari de friptură, brânză proaspătă, ochiuri, murături, un adevărat spectacol culinar care îmi lasă gura apă. La urmă, bărbatul răstoarnă mă­măliga pe un blid mare din lemn și o așază aburindă pe mijo­cul mesei. Tocmai atunci intră pe ușă Gavril, fecio­rul lui Gheorghe Moisa, cu cei doi copii ai săi. Buni­cul face prezentările, copiii se spală pe mâini și toată lumea se așază la masă. Dar nimeni nu se apucă de mâncat. În tăcerea care se lasă, Gheorghe se ridică în picioare, își face cu mișcări largi semnul crucii și începe să spună o rugăciune: „Mulțumim, Tată Ce­resc, pentru bucatele Tale cele pământești. Doamne, Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciu­nile Maicii preacurate și-ale tuturor sfinți­lor, mulțu­mim Tatălui…”. Copiii ascultă smirnă, cu ochii în­chiși și cu mâinile împreunate. Mă las și eu cuprins de emoție. N-am mai trăit nicio­dată, în drumurile mele prin țară, atâta evlavie: într-o casă ascunsă în inima munte­lui, o fami­lie se roagă îna­inte de masă, la fel cum o fă­ceau și stră­moșii lor acum niște sute de ani. Dar aici, la huțuli, rân­duiala creștină e ne­clin­tită. Singuri, deasupra lumii, nu pot trăi fără Dum­­nezeu. Abia după ce bunicul încheie rugă­ciu­nea lumea mănâncă. E un tablou minunat. Pentru mine, prânzul acesta a fost ca o bine­cuvântare care mi-a mângâiat sufletul.

Cătunul fără lumină

„Da, noi suntem hu­țuli”, spune Gheorghe, ară­­tându-mi acareturile din jurul casei. „Și n-aș putea să spun că trăim rău, m-ar bate Dumne­zeu să zic așa. Ne-am adaptat foarte bine la condițiile grele de-aici, avem în sân­ge asta. Sin­gurul lucru e că n-om avut fericirea aceea ca să avem și noi curent elec­tric. Toate co­claurile îs electrificate, numai aici nu. Și n-ar fi mare scofală, casele noas­tre îs lângă drum, se poate interveni cu o ma­cara, că acum au apărut tot felul de minuni. Nu este interes, de la epoca lui Gheorghiu Dej, la Ceau­șescu și-apoi până acum, la Johannis, nimeni n-o avut interes pen­tru acest cătun de huțuli. Că nu-s multe case, vreo zece, de toate. Ca să faci tu vara, la 50 de gra­de, o mân­care pe care n-o poți mânca de două ori, pentru că nu ai frigider și se strică, așa ceva nu se poate pe fața pământului. Văd tot felul de ONG-uri care pro­tejează urșii, protejează câinii, se cheltuie bani grei pentru asta, pentru aceia sunt frigidere, că trebuie grijă la cum se hrănește cățelul, să nu se intoxice cu mâncare alterată, și pentru noi, nu? Eu nu zic să nu fie și grija asta, dar de copiii care tră­iesc în cătunul ăsta, de ei se îngrijește cineva să nu se îm­bol­năvească de la mâncarea stricată? Acum vine iarna și ne descurcăm mai bine de Crăciun, dar când vine Paștele, când trebuie să facem din timp pregătiri, așa cum e tradiția noastră de huțani, cum ținem mâncarea? În beci, în fântâni, în bidoane? Să le fie rușine la obraz la ăi de ne-or promis la vot că ne rezolvă problema asta și or uitat de noi de cum s-or văzut la putere. N-am cerut nimic mai mult de la primărie, le plătim impozit, am opt hectare de pă­mânt pe care îl muncesc și plătesc pentru el. Atâta le-am cerut, să lege două sârme și la borde­iele astea ale noastre. În rest, vă rog să mă credeți că nu ne trebuie nimic, suntem fericiți cu traiul ăsta al nostru”. Ne oprim în fața casei și Gheor­ghe îmi arată câteva panouri solare puse lângă intrare. E tot ce-a reușit să improvizeze de-a lungul anilor, pentru a avea un pic de lumină în casă. „Avem trei panouri de 60 de wați fiecare și unul de 100 de wați. E foar­te puțin, dar pentru strictul necesar, ca să nu aprind felinarul, e suficient. Un frigider sau o mașină de spălat nici vorbă să mear­gă de la panourile astea. De-aici se alimentează doar niște prize de 12 volți, la care încărcăm tele­foa­nele, un receptor pentru un televizoraș micuț, unde mai văd copiii din când în când desene ani­mate, și câte un bec în fiecare ca­me­ră. Doar că aici, la munte, când vine iarna, cerul e mai mult înnorat, și două săptămâni nu mai vezi soarele, atunci rămânem de tot în beznă. În rest, carnea o ținem tot timpul, la niște oameni din Mol­dovița, adică la zece kilometri de-aici. Avem acolo o ladă frigorifică, le plătim curentul și cam o dată la două zile, mergem la ei și le zicem, «hai, dă-mi voie să iau niște carne din ladă». Că ți-e rușine să le bați toată ziua la poartă. Cam așa ne descurcăm și, în afară de neca­zul ăsta cu lumina, nu ne plân­gem de nimica. Avem pământ, avem nițică pădure, avem animale, avem mâncărică și tot ce ne trebuie, doar Dumnezeu să ne țină sănătoși să putem munci pentru toate astea”.

Trâmbița care adormea oile

Fiul lui Gheorghe, Gavril, tocmai a ieșit din casă și încalță niște ghete negre, aflate lângă ușă. E îm­brăcat în haine de culoare închisă și poartă după el un tub lung, de alamă. E o trâmbiță veche, un in­stru­ment tradițional, folosit de sute de ani de huțulii din munți. Gavril mă vede nedumerit și-mi explică: „Trebuie să merg la un priveghi, în Moldo­vița. La noi așa e, când moare un om, se cântă din trâmbiță, ca să afle lumea c-o murit cineva. Îs eu și încă doi băieți care mai știm a cânta. Mai demult, când nu erau ceasuri, ciobenii anunțau cu trâmbița când o venit vremea de muls. Sau dădeau alarma, când era un pericol, când veneau tâlharii ori dă­deau urșii năvală la oi. Astăzi nu se mai folosește decât la priveghi și de Crăciun, când se merge cu capra la colindat”. Gavril duce trâmbița la gură și-mi face o mică demonstrație, să aud cum sună. E un sunet electrizant, aproape ireal, venit ca un semnal din cer și care se pogoară în ecouri peste munții din jur. Povestește Gheorghe: „Se zice că atunci când se-auzea trâmbița noaptea, oile se așe­zau cu picioa­rele din față încrucișate și numaidecât adormeau. Ehei, ce de povești ascund munții ăștia. Și cea mai mare comoară dacă mi-ar da cineva, n-aș putea să trăiesc în altă parte. Și tare mă bucur când văd cum vin tineri și vor să-și ridice case aici. Chiar și așa, cu toată viața aspră și fără curent electric, se pare că-i tare urât în lume, dacă aleg se se ascundă aici”.

Petru și Anastasia

„Dar dumneavoastră, de-acolo, din București, ce vești aveți, cu politica asta? Nu se îndreaptă?”. Mă privește fix, aproa­pe dojenitor. Îl cheamă Petru Mo­roșan și e cel mai bătrân om din cătunul Secrieș. Are 92 de ani și vorbește mol­com și cu mult tâlc, ca un staroste al înțelepților. Trăiește împreună cu fiica lui cea mare, Anas­ta­sia, în ultima casă din sat, într-o poiană ca din rai. Dincolo de casa lui nu-s decât păduri încâlcite și pline de sălbăticiuni. E omul locului, aici s-a născut, aici a umblat la școală, până în Moldovița, câte 12 kilo­metri pe jos. A făcut apoi trei ani la un liceu din Sucea­va. Doar atât i-au dat voie co­mu­niștii, pentru că era fiu de chiaburi. A rămas la părinți să lucreze și de-atunci n-a mai plecat de-aici nicio­dată. Tatăl lui s-a în­tors fără un braț din primul război mon­dial. Când a început al doilea război, el avea vreo zece ani și își aduce aminte că toate pămân­turile astea erau împânzite de mine explozive. „De câte ori mer­geam cu vacile”, povestește el, „mama se ruga la Dumnezeu să nu dăm peste vreo mină d-asta. O fată din Marginea așa o murit”. Nici aici nu e curent electric, iar panourile so­lare nu fac față, mai ales pe timp de ploaie. Dar pentru Petru nu-i mare necaz, așa a trăit toată viața. Are 24 de vite, câțiva porci, un cal, păsări, vreo 42 de hectare de pă­șune. Are și doi oameni la lucru, aduși de prin zona Boto­șaniului. Cel mai aproape vecin e la vreo doi kilo­metri, iar atunci când are vreo urgență, își sună copiii. Mănâncă din ce are, doar câteodată mai coboară fata lui să cumpere ulei, zahăr, făină sau pâine. La anii lui, nu prea mai poate să muncească, dar are mintea perfect limpede și știe să-i organi­zeze pe toți ceilalți. A lucrat niște ani la pădure, are o pensie de 1500 de lei, dar cel mai mare câștig îi vine din ajutorul pentru creșterea anima­lelor. „Îna­inte”, zice moș Petru, „erau plini munții ăștia de oi. Eu aveam 150, cu ce mai veneau vecinii, strân­geam vreo 300 de oi și-mi ajungeau banii să dau la ciobeni. Acum, lâna nu se mai caută, mieii doar de Paște, așa că am fost obligat să le dau, că nu mai produceau niciun venit. Acum au rămas goi munții ăștia, de la Cârlibaba și până dincolo, spre Putna, nu mai găsiți o oaie măcar”.

Stăm la povești în casa mare, cea în care sunt primiți oaspeții. Aici totul e ca într-un muzeu, fie­care lucrușor are o istorie străveche, despre care moș Petru ar putea po­vesti zile întregi. Stă așezat pe un scaun, îm­brăcat cu un cojocel boieresc, fără mâneci, cu mâna sprijinită într-un baston cu mâne­rul din corn de cerb. În spatele lui stă fata lui, Anas­tasia, așezată pe un divan, ascultând ochi și urechi poveștile tată­lui. „Da, noi suntem huțuli”, zice el. „Sau huțani, cum se spu­nea mai demult. Neamul nos­tru trăiește în munți de când ne-or izgonit in­va­datorii. Stră­­moșii noș­tri erau foarte credincioși și harnici, de-aia am re­zis­tat atâtea secole cu traiul ăsta aspru. Astăzi s-or mai stricat nițel lu­cru­rile, tinerii pleacă din țară și unii mai uită de unde-au plecat. Iar după cum văd eu, politica asta a luat-o cam tare razna. La noi n-o venit nicio­dată primarul să vadă ce fa­cem, cum trăim. Dru­mul se rupe mereu, curent nu este. O venit acu vreo zece ani un domn șef mare pe la ăștia de se ocu­pă cu rețeaua electri­că, ne-o promis că ne bagă curent, numa că o cerut și el un teren aici, unde să-și facă o casă. Și cum nimeni n-o vrut să-i dea, s-o răzgândit și n-o mai vrut să ne pună cu­rent. Nu-i bai pentru mi­ne, cum am putut să stau așa o viață, pot să stau și cât mi-o mai rămas de trăit. Eu am nepoți, am strănepoți, până când cresc ei, poate s-or mai drege vremurile, poate o fi altfel. Aici e foarte bine de trăit, chiar dacă e mai greu. Ai vite, ai lemne, ai atâta frumusețe… Și e un aer așa de cu­rat, mai ales în diminețile de primăvară, când cântă păsările și pășunea e înflorită, nu-ți mai trebuie nimic”.

În genunchi, pe pământ

Anastasia stă smirnă pe divan și îl ascultă pe Petru. Îi vine greu să mai zică și ea ceva. Are un res­pect deosebit pentru tatăl ei, așa cum au toți copiii huțuli pentru părinții lor. „Eu sunt fata lui cea mare. Stau de patru ani împreună cu el, îl ajut la gospo­dărie, la animale, la mâncare, la grădină. Acum avem doi oameni la lucru, dar se întâmplă câteo­dată să n-avem niciunul și-atunci trebuie să mun­cesc singură, și vedeți cât de mare e gospodăria noas­tră. Pământul pe care îl avem are 42 de hec­tare, și în fiecare vară vin surorile mele să ne ajute la fân. Una e în Germania, alta tocmai în Canada, dar niciuna nu a lipsit vreodată. Vin cu familiile și ne-ajută. Mai vin și copiii mei, toți patru, cu soții, soțiile și nepoții, și fiecare ajută cum poate. Aș vrea să știe toată lumea cum trăim noi aici, în armonie, și să dăm exemplu pentru cei tineri, să mai lase jocurile și telefoanele și să meargă la țară, să tră­ias­că în natură, pentru că ăsta e traiul cel mai sănă­tos. Cine are o bucățică de pământ să se așeze pe el în genunchi și să-l sărute, că e cea mai valoroasă comoară. La noi totul e natural, avem gunoi de grajd, avem un căluț huțul și un faiton pe două roți, și în fiecare primăvară cărăm cu el gunoi pe dea­lurile astea, ca să avem fân sănătos pentru văcuțele noastre. Și aș vrea să știe lumea că sunt pământuri rămase de izbeliște și e mare păcat că oamenii nu vor să le muncească. Aș vrea să văd cum vin tinerii înapoi, la casele părintești, să trăiască frumos, departe de lumea tot mai rătăcită de azi. Eu, sinceră să fiu, mă uit la dumneavoastră și mă minunez că mai e cineva care a bătut atâta drum să vadă cum trăim noi. Zău, mă minunez! Și asta parcă mă face să sper că poate vin vremuri mai bune”.

Afară a început din nou să plouă mai tare. Asta mă cam sperie puțin, mă gândesc să nu se rupă dru­mul și să rămân blocat peste noapte prin pădure. „Nu-i nimic”, zice moș Petru. „Veniți și dormiți la noi”. Ieșim în prispa casei și zăbovim puțin. La cum plouă acum, până jos, în drum, unde e mașina, aș fi ciuciulete. Moș Petru stă rezemat de stâlpul prispei și bate cu bastonul sub el, în piatra uriașă care ține loc de treaptă la coborârea în curte. „Străbunicul meu”, zice el, „se purta cu plete mari, era un bărbat voinic, gospodar. Țin minte că, într-o zi, stătea aici, în prag, așezat pe piatra asta, și ne povestea nouă, strănepoților, cum a construit el casa. Și la sfârșit ne-a zis așa: «Măi, copii, voi piatra asta pe care stau să n-o luați niciodată de aici, să fie ca amintire, ca o piatră de temelie la casa asta care va rămâne a voastră». Și-așa a rămas. Puteam să o iau și să fac aici o scară, dar dacă așa a zis străbunicul, așa a rămas”.

Ca prin minune, după vreo cinci mi­nute, ploaia s-a oprit de tot. Se lasă deja seara, și Anastasia încearcă în zadar să aprindă lumina.