MARIUS PANCU (Realizator și prezentator TV, Antena 1): „Refuz să fiu prizonierul blocurilor și al biroului. Vreau să văd cerul”

–    Îl puteți vedea la „Observatorul de Noapte” de la Antena 1 și în „Interviurile lui Pancu”. Un jurnalist „diferit”, prin com­pe­tență și elegantă. Prototip BBC –

„Nu cred în prezentatorul de știri tip robot”

– România se poate plânge de multe lucruri, dar nu și de posturi TV. În zona asta suntem frun­tași. Cu toate astea, în ciuda concurenței „acer­be”, ai reușit să fii o prezență deosebită pe micul ecran: un jurnalist model BBC. Care este rețeta?

– În primul rând, mulțumesc, în materie de televiziune, BBC e un reper major, încât compa­rația ta este mai mult decât măgulitoare. În ceea ce privește rețeta, ea ține de dorința mea de a ieși din șabloane și de a fi așa cum sunt, de a-mi manifesta personalitatea. N-am crezut niciodată în prezen­tatorul de știri tip robot, inexpresiv, care nu arată sentimente, poate că nici nu înțelege ce spune și rostește toate frazele pe-același ton… Eu cred în jurnalistul profesionist, dar uman, preocu­pat să facă știrile accesibile, pe înțelesul tuturor. Tele­spectatorii au profesii diferite și e important să gă­sești numitorul comun, pe care să-l comunici apoi cu maximă claritate și cu participare. Să arăți că te in­te­resează ce spui, că ai de comunicat ceva im­portant. Și, ca să închei răspunsul la întrebarea ta, eu cred foarte mult în umanitatea jurnalistului, pentru că asta clădește încrederea oamenilor în el. Inclusiv asumarea greșelilor face parte din perfor­manță, fiindcă publicul înțelege că nu îl duci de nas doar ca să maschezi o greșeală. Publi­cul e mult mai inteligent decât le place multo­ra dintre oame­nii de televiziune să creadă. Simte imediat greșea­la, simte imediat falsul. Și le sanc­țio­nează rapid, în sensul unei percepții legate de tine, jurnalistul X, căruia nu-i mai acordă încre­dere. Jurnalismul e o meserie à la longue, de du­rată, în care nu „dai un tun” și apoi dispari din pei­saj, relația cu publi­cul tău se clădește în ani și pentru ani.

„Opt ore pe zi, în costum de colegiu”

– Din stilul tău „BBC” face parte și eleganța. Apari tot timpul la „patru ace”. Ai un îndru­mător?

– Cred foarte tare în faptul că vestimentația transmite un mesaj, dar, în ceea ce mă privește, îmbră­catul frumos mi se trage încă din anii copi­lăriei: am învățat la un colegiu unde uniforma era repre­zentată de costum. Opt ore pe zi și cinci zile pe săptămână așa eram îmbrăcat, cu cămașă, cra­vată, sacou, singurele variații permise fiind crava­tele și batistele. Prin urmare, costumul este ceva foarte familiar pentru mine. Ceea ce nu înseamnă că și pe munte mă duc tot îmbrăcat în cos­tum.

Ziarist la 14 ani

– Ai copilărit în Brașov și tot acolo ai debutat și în presă, pre­coce, la 14 ani: jurnalist în clasa a șaptea! Cum s-a întâmplat?

– Nu mă gândisem niciodată să devin jurnalist. La întrebarea „Ce vrei să te faci când o să fii ma­re?”, răspunsul meu standard era „Avocat!”. Deci tot cu costum și cravată! S-a întâmplat însă ca ziarul cotidian „Obiectiv”, care apărea la Brașov în anii aceia, să „răscolească” liceele în căutare de copii talentați, care să deschidă ziarul spre tineret. Fiind foarte bun la limba română, am intrat și eu în proiect: inițial, m-am dus la ziar doar de curio­zitate. A fost doar o activitate duminicală. În timp, însă, mi-am dat seama că-mi plăcea foarte tare și-am rămas în redacție. Lucram inclusiv sâmbăta și duminica, mergeam la toate conferințele de presă percepute ca plictisitoare de adulți, mi-am făcut mâna re­dac­tând știri… Așa am parcurs eta­pele ABC-ului jur­nalistic, a fost o școală excelentă. Am scris la „Obiec­tiv” vreo doi ani, apoi am mai publicat câte­va articole și în „Tran­silvania Expres” și „Bună ziua, Brașov”, – timp suficient ca să-mi dau seama că jurnalismul îmi plăcea foarte tare și că voiam să merg mai departe pe drumul ăsta. Si­gur, la vremea aia, „drumul” văzut de mine era re­prezentat de presa scrisă, care atunci era încă foarte sus, era mai puternică decât televiziunea: mă pasiona ideea de a face investigații, de a aduna infor­mațiile și de a le pune în context. Prin urmare, am dat de pământ cu avocatura și-am schimbat macazul… Deși nu atât de radical pe cât ar părea, pentru că, în fond, și ca jurnalist sunt avocatul oamenilor, îi apăr dându-le in­formații care să îi ajute în lumea în care trăiesc. În cele din urmă, am dat admitere la Facultatea de Jurna­lism și astfel am ajuns în București, iar când eram în anul I, am fost invitat la o emi­siu­ne de la TVR, axată pe probleme legate de tine­ret. Producătorului emisiunii i-a plăcut abor­darea mea și imediat după ieșirea din pla­tou mi-a propus o colaborare. Așa a pornit dru­mul meu în televiziune.

„Cafeaua la Capșa”

– Brașovenii se plâng de adaptarea la Bucu­rești: prea mult zgomot pentru nimic…

– Nu, eu în București m-am simțit ca acasă încă din primul minut. Probabil c-am fost ajutat și de faptul că eram pasionat de istoria lui. Fiind fascinat de perioada interbelică a Capitalei și de „Belle Epoque”, am devenit un explorator: toa­tă facultatea mi-am băut cafeaua și mi-am mân­cat prăjitura la Capșa, ca o rememorare a anilor când acolo era miezul cultural al orașului, am petrecut foarte mult timp bătând la pas străzile din cartierele vechi, refăcând itinerarii alcătuite din cărțile lui Constantin Bacalbașa și ale altor autori… De fapt, de explorat nu m-am lăsat nici azi: adeseori mă opresc, admir și fotografiez o clădire veche pe lângă care am mai trecut de 2.500 de ori înainte doar fiindcă, în acel moment, îmi place în mod special cum cade lumina sau remarc un detaliu arhitectural până atunci nebăgat în sea­mă sau, pur și simplu, fiindcă e o clădire pe care o iubesc atât de mult (așa cum e Palatul Șuțu), încât niciodată nu pot să nu mă opresc în fața ei. Așadar, din prima clipă m-am simțit îmbrățișat de București și, din fericire, n-am avut nici un fel de problemă nici cu oamenii: am fost norocos să nu întâlnesc acel miticism aproape proverbial despre care, într-o discriminare regională, Ardealul vor­beș­te în legătură cu Bucureștiul.

„Ce-am luat din Brașovul copilăriei e pasiunea pentru natură și capacitatea de a-mi regăsi liniștea”

– Nu mai ești legat prin nimic de Brașov? N-ai nici o datorie față de el? S-a șters complet moș­tenirea ardelenească?

– E o întrebare care mă pune pe gânduri… Când eram mai tânăr, ți-aș fi răspuns că sunt pro­priul meu produs, că sunt omul pe care l-am cons­truit eu însumi. Acum însă simt că există niște filiații imperceptibile care duc înapoi, în trecut. Mai întâi probabil c-o să te dezamăgesc: pro­verbi­alul calm ardelenesc nu e și o trăsătură a mea. (râde) Am dus o mare luptă cu mine ca să devin mai puțin coleric. În schimb, ce-am luat din Brașo­vul copilăriei e pa­siunea pentru natură și capaci­tatea de a-mi regăsi liniștea în comuniune cu ea. Și azi refuz să fiu prizonierul blocurilor și al biro­ului. Vreau să văd cerul, să-mi deschid privirea spre larg, să am în fața ochilor orizontul. Dar Bra­șovul e prezent în mine și prin oameni, prin cei din familia mea. Cu siguranță că integritatea morală pe care am văzut-o în familie este o moș­tenire prețioasă, pentru care sunt recunoscător. Membrii familiei mele au fost niște oameni care n-au făcut compro­misuri, care n-au avut o coloană vertebrală mode­labilă. De ase­menea, le sunt re­cunoscător părin­ților că mi-au transmis curajul de a mă deschide către viață și de a-mi urma visurile fără teama de „ce-o să zică lumea”. Și le mulțu­mesc și pentru prestanța pe care am învățat-o de la ei: nu i-am văzut niciodată abdicând de la stilul elegant și îngrijit, atât în ceea ce privește com­portamentul și limbajul, cât și în ceea ce privește vestimentația.

– Prin munca de „știrist”, ești conectat per­manent la realitate, care în ultima vreme nu e prea roz. Cum te aperi de știrile negre?

– În jurnalism se întâlnește frecvent un feno­men de desensibilizare. Jurnalistul e expus la atât de multe știri urâte, la atât de multe orori, încât, la un moment dat, sensibilitatea lui se împietrește, iar știrile negative devin doar rutină profesională. În ceea ce mă privește, nu m-am confruntat cu si­tuația asta, din fericire! Un exemplu concret e con­flictul din Ucraina. Am văzut niște lucruri atât de oribile, încât n-au putut să fie difuzate la tele­vizor.    De-asta în primele luni de război, literal­mente n-am dormit. Stăteam cu imaginile alea atroce în minte, nu putem să mi le scot din cap… Cum mă apăr de rău? Ca să re­zist, mi-am propus ca, odată plecat de la serviciu, să mă deconectez complet de la actualitate, până dimineață, să-mi țin mintea ocupată cu altceva. Deși, sincer, mi-e foar­te greu să mă decuplez, când meseria mea e tocmai să fiu conectat la realitate non-stop, fie ea cât de gravă.

– E momentul să vorbim despre părțile ne­știute ale vieții tale. În afară de televiziune, ce mai încape în ea?

– Așa cum îți spuneam, sunt foarte legat de natură, ador excursiile care mă duc oriunde, la munte sau la mare, doar în natură să ajung. Iar da­că programul nu-mi permite astfel de evadări, atunci măcar câteva ore petrecute într-un parc mă încarcă fantastic cu energie, cu o stare de bine… Pentru mine, o zi în care nu apuc să ajung nici mă­car o oră într-un parc e o zi pierdută. Unul dintre elementele e­sen­țiale din viața mea e să fiu cât mai mult timp afară, en plein air – ia­tă-mă: sunt un im­pre­sionist al jur­na­­lis­mului. (râ­de) Și pen­tru că a venit vor­ba de impre­sio­niști, sunt un pa­sio­nat de artă: de la ar­ta veche pâ­nă la ar­ta moder­nă, îmi pla­­ce să ur­mă­resc noii artiști, să vizitez expoziții… În egală mă­sură, sunt pasio­nat de lectură: ci­tesc tot, de la non-fic­țiune la bele­tris­tică și la toate zia­rele și re­vistele de pe pă­mânt. Ba fo­losesc chiar și so­cial media, ca poar­tă de acces către ma­­rile muzee și ga­lerii de artă ale lu­mii. Fac și sport, de cel puțin 4-5 ori pe săp­tămână, fie că alerg în parc sau joc tenis, fie că mă duc la sala de sport. Și, nu în ultimul rând, îmi plac con­versa­țiile cu sens, con­ver­­sațiile în care nu vor­bim despre al­ții, în care nu bâr­fim, ci în care vorbim des­pre noi, despre cău­tările noastre inte­rioa­re, în care vor­bim despre artă și cultură… Din pă­cate, persoanele cu care să poți să porți astfel de conversații sunt din ce în ce mai rare.

– Ce te emoționează în mod special, Marius?   

– Mă emoționează poveștile de viață ale oa­menilor. Mă emoționează lupta lor, felul în care reușesc să depășească obstacolele, îndârjirea lor de a exista… Și, așa cum ți-am spus, mă emoțio­nează colțurile de lume frumoase, mă emoționează apusurile de soare, mă emoționează cărți pe care le citesc sau filme pe care le văd… Nu cred în acea masculinitate – toxică, după părerea mea – în care bărbatul trebuie să-și ascundă sentimentele, în care sub nici o formă nu trebuie să plângă, în care nu e niciodată vulnerabil… Pentru mine există și mo­mente când îmi dau lacrimile fiindcă, de exemplu, am citit ceva sensibil, emoționant, pe care eventual îl leg de o părticică de viață din trecutul sau din prezentul meu.

„Am nevoie să închid niște sertare, ca să pot să deschid altele”

– La final de an se poartă să faci bilanțuri și planuri de viitor. Visezi și tu sau ești omul lui „văzând și făcând”?

– Cred că sunt câte puțin în ambele feluri. Și eu îmi fac bilanțul la final de an, pentru că e o perioadă propice: lucrurile sunt mai calme, lumea dimprejur e mai liniștită, sunt condiții optime ca să-mi întorc privirea spre mine, ca să-mi dau sea­ma cum mi-a fost anul, ce-am învățat… Am nevoie să în­chid niște sertare, ca să pot să deschid altele, nu pot să funcționez cu toate sertarele deschise vraiș­te. În schimb, cu planurile de viitor nu mă prea ocup. Din punctul ăsta de vedere, sunt mai curând omul lui „văzând și făcând”.

– Atunci să încheiem interviul nostru cu între­barea: anul 2022 cum ți-a fost? Ce ai învățat cel mai important?                                    

– A fost un an și foarte complicat, și foarte variat, un an care mi-a dat multe lecții despre mine însumi. Cred că în 2022 am săpat în mine mai mult decât în toți anii de până acum: am descâlcit anumite fire care se întortocheaseră ca o instalație cu beculețe de Crăciun. Acum, chiar dacă se vor mai încâlci, știu de unde să le apuc, ca să remediez situația rapid. Și cel mai important a fost că am învățat cum să mă exprim mai bine în relațiile me­le cu semenii, cum să reflect în cuvintele pe care le ros­tesc ceea ce simt în interior. Nu mai cred în pro­verbul „Cine se iubește se tachinează”, atât de la modă în ziua de azi. Cred în iubirea comuni­cată „în direct”, cel mai omenesc dintre sentimente. Doar prin iubire pu­tem să fim solidari.