Crăciun fără granițe

– Cum îi află Moș Crăciun pe românii plecați în lume… –

GEORGIA

Roxana Mirică, trainer de limbi străine, Tbilisi

Pe Shota Rustaveli, sub ploaia de steluțe și comete strălucitoare

În 2020, în plină pandemie, am luat decizia să părăsesc Bucureștiul și să mă mut în Tbilisi, într-atât de în­drăgostită eram de acest oraș. Mai făcusem cel puțin patru călătorii înainte, îi văzusem munții, îi străbătusem drumu­rile prăfoase, îi gustasem mân­cărurile. Apoi, fiindcă viața îți oferă și întâmplări fericite, m-am și îndrăgostit de-un geor­gian. Așa am ajuns să petrec două Crăciunuri în Geor­gia, și nu oricum, ci în porție du­blă. Georgia e printre puținele țări care celebrează această mare sărbătoare creștină de două ori. O dată pe stil nou, pe 25 decembrie, cu tot arsenalul european, cu decorațiuni splendide, care umplu de lumină bulevardele, și cu un brad enorm, întotdeauna natural, care se ridică semeț în Piața Sfântului George, protectorul lor. O ocazie excelentă pentru geor­gieni să iasă să se plimbe și să vadă bradul. Eventual, și să dea o tură pe strada Atoneli, în Centrul Vechi, unde în fiecare an se ridică Orășelul de Crăciun, cu tarabe pline de șosete de lână în toate culorile și de unde, dacă n-ai făcut-o încă, poți să-ți cumperi un chichilaki, pe care să-l ai în casă, de 7 ianuarie. Chichilaki e brăduțul lor tradițional, nu mai înalt de jumătate de metru („Barba Sfântului Vasile”, cum îi spun ei). E făcut din talaș răzuit din lemn de alun, legat laolaltă în formă de brad, în care, dacă vrei, poți agăța și câteva rodii pitice. Primul Crăciun, din decembrie, e frumos și luminos, dar are parcă mai puțină emoție și e, în mod sigur, mai puțin petrecăreț, pentru că oamenii n-au vacanță, iar ma­ga­zinele rămân deschise. Apoi, la două săptămâni distanță, pe 7 ianuarie, georgienii se mai bucură și de Crăciunul pe rit vechi, cu slujbă religioasă la bise­rică, pentru cei credincioși, și cu un supra, o masă generoasă în familie, stropită din plin de vin georgian, poate chiar de un saperavi, încărcată de grozinaki (desertul din nuci și miere), de churchella (cârnatul din suc de struguri, pe care îl servesc și de Crăciun), de sastivi (mâncare de curcan în sos de alune), de batriciani (rulouri de vinete cu nuci) și de nelipsita chachapurri (plăcinta cu brânză în formă de barcă, în mijlocul căreia plutește uneori și un ou).

Le aștept pe amândouă cu același entu­ziasm, care nu m-a părăsit nicio clipă de când m-am instalat aici. Trebuie să recunosc că nu m-am întrecut să aduc și România noastră la masă. Poate pentru că de când sunt în Tbilisi, nu mi-a lipsit aproape nimic. Georgienii au sarmale, le fac și ei, și turcii, unii cu foi de viță, alții cu foi de varză. Au și mămăligă. Au și chacha, un fel de țuică. N-au, în schimb, cozo­nac, așa că de Crăciunul ăsta, colindele vin de pe youtube, iar cozonacul din România. Iar până când voi reuși să-l iau pe iubitul meu să-l aduc de sărbă­tori în țară, undeva în Maramureș, unde încă mai există costume, cântece și tradiții populare, Româ­nia mea o să încapă toată într-un bagaj.

Deocamdată, continui să învăț georgiana, dar mă bucur și că meseria mă obligă să vorbesc zilnic ro­mâna. Asta, în timp ce românii din țară continuă să mă întrebe unde e Georgia, convinși că e la celălalt capăt al lumii, când ea e de fapt mai aproape și decât Spania.

Prieteni români, cu care să mă întâlnesc în preajma sărbătorilor în Tbilisi, nu am. Abia cunosc o mânuță de români și cu toții sunt diplomați. Noroc că țara asta e așa de spectaculoasă, că nu sufăr niciodată de dor de acasă.

Cât despre starea de spirit a georgienilor, zilele astea nici n-aș ști să o descriu. Umbra războiului plutește din plin, iar teama generală, care uneori se resimte, parcă știrbește un pic din spiritul sărbătorii. Georgia are un precedent cu Abkhazia și Oseția, cele două teritorii stăpânite astăzi de ruși. Solidaritatea cu Ucraina e parte din atmosfera zilelor de Crăciun și asta spune multe.

Decorațiunile de pe bule­var­dul principal al orașului, Shota Rustaveli, care poartă numele poe­tului lor național, sunt la fel de luminoase ca în alți ani. Tbilisi e de multă vreme considerat unul dintre cele mai frumos ornate orașe ale Europei de sărbători. Plouă cu steluțe, comete și pla­nete luminoase, străzile sunt o feerie, deși spaimele energetice există și aici, iar prețurile au luat-o într-atât razna, încât abia îți mai permiți o chirie.

În rest, același spirit ospitalier care i-a făcut celebri, aceeași amabilitate și bucurie în fața străinilor veniți să se plimbe. Cu o condiție, totuși, afișată pe ușile multor cafenele și restaurante: limba rusă e interzisă.

FRANȚA

Matei Vişniec, dramaturg, prozator, Paris

Un Crăciun foarte apatic

Cel mai mare cadou pentru francezi, de Cră­ciun, ar fi fost câştigarea Campionatului mondial de fotbal… Dar nu a fost să fie, s-au ales doar cu o jumătate de cadou, altfel spus, cu titlul de vice-campioni, ceea ce nu e puţin lucru. Alinierea corpurilor cereşti nu a fost favora­bilă Franţei în acest sfârşit de an. În seara zilei de 18 decembrie, a plouat la Paris. M-am întrebat, în mod naiv, cum ar fi arătat o fiesta pe Champs-Ely­sées, în condiţii meteorologice atât de sumbre, pe ploaie şi pe frig…

O victorie a Franţei în faţa Argentinei le-ar fi ridicat, fără îndoială, moralul francezilor, dar nu ar fi atenuat câteva dintre grijile lor majore din preaj­ma sărbătorilor de iarnă, cum ar fi inflaţia. Dintr-un sondaj realizat încă din luna noiembrie, reieşea că în Franţa, 51% din populaţie îşi propunea să chel­tuiască mai puţin anul aces­ta pe cadouri şi pentru masa de Crăciun. Războiul din Ucraina are un impact se­rios pe plan financiar pentru francezul de rând. Preţurile, la multe produse alimen­tare, precum şi la energie, au crescut. Presa franceză publică sistematic cifre le­gate de acest fenomen, pre­luate de la Institutul Naţio­nal de Statistică. Iar unele dintre ele sunt chiar stu­pe­fiante, pentru o mare putere agricolă precum Franţa (de exemplu, când li se spune consumatorilor că preţurile la legumele proaspete au crescut cu aproa­pe 39 % în raport cu anul trecut). Preţurile la energie sunt şi ele într-o fază galopantă, au crescut cu peste 19%.

Pentru prima dată de când trăiesc în Franţa, asist la dezbateri legate de posibile întreruperi de curent electric în cursul acestei ierni. Iar dimineaţa, când ascult ştirile şi vine momentul de prognoză a vremii, îl aud pe prezentatorul emisiunii de pe „France Inter” punând şi această întrebare, cu totul nouă: „Cum stăm cu prognoza energetică, există în urmă­toarele 24 de ore vreun pericol de întrerupere de curent?”.

Din multe motive, aş spune că anul acesta Cră­ciunul francezilor va fi mai puţin vesel şi festiv de­cât în alţi ani, mai ales dacă facem comparaţie cu perioada de dinaintea pandemiei. În mod paradoxal, tocmai pentru a compensa stresul geopolitic şi social, francezii vor consuma poate chiar mai mult decât de obicei. Este binecunoscut acest fenomen la nivel individual: când ai angoase şi eşti ros de stres, mănânci mai mult, te arunci pe dulciuri sau pe băuturi… Personal, cred că acest reflex funcţio­nează şi la nivel de mase (în ţările care nu sunt sărace). Iată ce spun însă specialiştii prin corobo­rarea multor sondaje: perioada de pandemie ar fi dus la un fel de apatie a societăţii franceze, în sfera pri­vată, dar şi în cea publică, afectând inclusiv demo­craţia. Sălile de cinema, de exemplu, nu mai sunt pline, nici măcar atunci când vine cu surle şi trâm­biţe câte un blockbuster cum ar fi Avatar 2. Patronii de baruri de noapte declară şi ei că li s-a rărit clien­tela. O întreagă populaţie dă semne de oboseală şi se arată mai puţin interesată de activităţi sportive.

Şi înainte de pandemie se vorbea în Franţa de o anumită uzură psihologică, lista cauzelor fiind mai lungă: înlănţuirea de crize economice, de greve, de mişcări sociale, de atentate şi de probleme legate de imigraţie etc. Pandemia, iar de pe 24 februarie încoace și războiul lansat de Putin împotriva Ucrai­nei şi, de fapt, împotriva întregului Occident, par să fie încă două elemente ruinătoare pentru moralul francezilor.

N-aş spune, deci, că anul acesta, Crăciunul ar putea avea un efect benefic asupra stării generale, cu atât mai mult, cu cât fervoarea religioasă este practic inexistentă în Franţa. Sigur, vacanţa de Cră­ciun va fi binevenită, dar nicio vibraţie spirituală specială nu se simte în aer. Personal, cred, de altfel, că de multă vreme societatea de consum a trans­format Crăciunul într-un moment de risipă obscenă. Dimensiunea creştină, precum şi necesitatea de a reflecta din când în când la viaţă, la sensul ei şi la timp (dat fiind că această sărbătoare este un mo­ment nodal al anului chiar şi pentru atei) sunt total strivite de ritualurile mercantile şi de nefasta aler­gare după cadouri inutile.

Munţii de gunoaie, ambalaje şi deşeuri pe care le adună serviciile municipale după Crăciun spun totul despre cât de mult a decăzut omul din punct de vedere spiritual şi, mai ales, ce destin îi pre­găteşte el planetei pe care s-a născut (poate singura fabrică de fiinţe conştiente în Univers).

SUA

Daciana Branea, redactor de carte și promotor cultural, New York

„Ducem România cu noi peste tot”

Aș spune că mica noastră familie transhumantă nu e nicidecum reprezen­tativă pentru ce se întâmplă cu românii de aici, pentru că, deși ne aflăm de mai mulți ani în străinătate, noi nu aparținem diasporei, ci doar trăim de o vreme în mijlocul ei. Asemenea mul­tor români din afara gra­nițelor țării, chiar dacă într-un mod diferit, ducem România cu noi peste tot. Re-creăm un colț de Ro­mânie oriunde ne-am găsi și ne străduim să o facem cunoscută și străinilor.

Anul acesta, atmosfera Crăciunului românesc a ajuns la New York ceva mai devreme, prin interme­diul unei expoziții de fotografie etnografic-docu­mentară semnată de Sorin Onișor. Așa se face că cine trece în această perioadă pragul „Galeriei Brân­cuși”, de la ICR NY, se pomenește dintr-o dată în plin tărâm magic, în care copiii îmbracă blănuri de urs, pentru a alunga duhurile rele de pe ulițele satului, unde oamenii își întâm­pină oaspeții dansând lângă loco­motiva cu aburi a mocăniței, iar culorile portului popular con­tras­tează spectaculos cu albul pur al unor zăpezi parcă ime­mo­riale.

Pe străzi, în baruri, restau­rante sau teatre, New Yorkul a început să sărbătorească Crăciu­nul ime­diat după Halloween. Locul recuzitei înspăimântătoare de pe rafturile magazinelor a fost luat degrabă de abundența măr­furilor destinate Crăciunului, de globuri, brazi fastuoși sau cununi bine ornate. Iar petrecerile tema­tice și balurile mascate cu elfi, Crăciu­nițe și Moși Crăciuni se țin lanț de mai bine de-o lună. Asupra frene­ziei cumpărăturilor din zilele pre­mergătoare Crăciunului nu are rost să insist, a devenit o banali­ta­te până și în România. Atâta doar că pe malul celălalt al Atlanti­cului, cea mai importantă sărbătoare a calenda­rului creștin, golită în mare măsură de semnifi­cația religioasă și de fiorul mistic, se epuizează, de fapt, chiar înainte să-și atingă punctul cul­minant. Pregătirile și repetițiile au substituit sărbătoarea însăși.

Cât despre noi, aș spune că suntem mai degrabă în așteptare. Zilele de vacanță ce vin înseamnă și timp mai mult pentru lecturi, nu doar americane, ci și românești. Mă așteaptă pe noptieră romanul Ancăi Mizumschi, Cei care cumpără stele, apărut la Editura „Trei”, un roman al unei poete de o mare sensibili­tate, căreia semi-exilul american i-a dat un impuls creator diferit. Vedeți, prin urmare, că voi rămâne aproape și în vacanță de scriitoa­rele româno-americane de care m-am preocupat mult în ultimul an și împreună cu care intenționez să urnesc, cât de curând, un nou proiect.

Cât despre mirosurile din casă, mi-ar plăcea să vă povestesc cum, chiar acum, în timp ce vă scriu rândurile astea, din cuptor se răspândește aroma înnebunitoare a cozonacilor. Ei bine, n-ar fi deloc adevărat. Și totuși, ei nu lipsesc. Anul acesta, cozonacii ne-au venit prin poștă tocmai din Saint Paul, sunt făcuți de mâinile dibace ale doamnei Nina și au exact gustul și aroma celor din copilăria mea. Într-o zi, am să vă povestesc pe larg cum, la un eveniment al Asociației „Hora” din Minnesota, le-am întâlnit pe doamna Nina și pe fiica ei, Oana, cu care am descoperit că mersesem la același liceu, apoi că ne petrecusem copilăria, la bunici, în același sat din podgoria Aradului, iar apoi, din ce în ce mai uimite, că doamna Nina a fost cea mai bună prietenă a mamei în școala primară. O poveste pe care n-aș putea-o pune niciodată într-o carte, într-atât de neverosimilă e, uneori, realitatea. Exilul are surpri­zele și tristețile lui. Doar cozonacul are același gust. Și fiindcă și anul acesta de sărbători vom fi departe de familie, o să vărsăm și câteva lacrimi discrete în timp ce-o să mușcăm din el.

OLANDA

Octav Eugen Popa, cercetător în domeniul filosofiei și tehnologiei, autor al Podcastului de Filosofie, Amsterdam

Sărbători cu ușile închise

Un turist care ar ateriza în Amsterdam în preaj­ma Crăciunului ar fi uimit, probabil, să des­copere cât de rezervați sunt olandezii în fața sărbă­torilor. Da, străzile sunt luminate și aici, vitrinele sunt poate ceva mai decorate, dar orașul nu debor­dează de vreun spirit festiv. Motivele? Aș putea doar specula că, istoric vorbind, rezerva lor vine din faptul că cei mai mulți sunt protestanți, iar dintre protestanți, cei mai mulți sunt calviniști. Sărbătoarea e pentru ei ceva ce se întâmplă în intimitate, în familie, în spatele ușii închise. Și chiar dacă anumite străzi mai comerciale au parte de lumini și decorațiuni, ca să-și atragă clienții, pentru olandezul de rând centrul orașului e doar o zonă turistică, în care nu calcă aproape niciodată. O zonă pe care, cel mai probabil, o va ocoli și de sărbătorile astea, ca să stea la distanță de gălăgie și de prea multa aglomerație.

Anul ăsta, olandezii par să-și vadă liniștiți de viața lor. V-aș minți dacă aș spune că războiul îi afec­tează prea mult. Poate și din cauză că sunt o națiune amestecată, cu multe inegalități financiare, cu oameni trăind uneori la limita sărăciei, dar care are, totuși, un PIB foarte ridicat, o infrastructură pusă la punct și aproape cel mai ridicat număr de milionari din Europa. Când venitul tău e peste 3000 de euro, faptul că factura de curent e 250 de euro în loc 100 chiar nu mai e atât de relevant. E suficient să te fi uitat la Cupa Mondială, la ce desfășurare de forțe a im­plicat, ca să înțelegi că războiul nu afectează pe toată lumea la fel.

Cât despre mine și viața mea aici, ca expat, oricât de rău ar sta lucrurile acasă, dorul de țară continuă să mă încerce. Cunosc mulți români care și-au pierdut legăturile cu țara, care nu mai au nicio tragere de inimă să facă sărbători românești. Eu nu am ajuns în punctul ăsta nici după 12 ani de locuit aici. Și cred că nici nu e ceva ce îmi doresc.

Am fost un copil de asfalt, crescut la oraș, n-am nostalgii de mers cu sania în vârful dealului, în copilăria mea, bucuria Crăciunului s-a învârtit me­reu în jurul timpului liber și-al așteptării cadourilor. Azi, cel mai mult îmi e dor de o anumită atmosferă de familie și de o vârstă când toate păreau mai lip­site de griji. Sărbătorile intensifică dorul ăsta latent, care e de fapt acolo tot anul.

Crăciunul a însemnat anul ăsta și bucuria de a împodobi bradul cu fetița noastră de un an și jumă­tate, parcă mai atenți și mai alerți ca altădată, să nu pierdem nimic din trăirile ei. Ce experiență incre­dibilă să vezi un copil care aproape nu mai știe cum să-și conțină toate emoțiile care îl copleșesc!

Cel mai mult și mai mult mă bucur însă de va­canță, fiindcă cei care lucrează în universități, ca mine, își permit vacanțe mai generoase. O să și pă­cătuiesc muncind un pic, fiindcă mereu e ceva de citit sau de scris. O să înfășor sarmale în frunze de varză, comandate special de la un depozit cu produ­se românești, o să împodobesc casa cu soția mea, care e americancă și de la care m-am molipsit și eu cu ideea că cea mai importantă sărbă­toare a anului e Crăciunul. O să pu­nem ghirlande, o să aprindem lu­mini și o să dăm frâu liber tuturor clișeelor, perfect conștienți că sunt niște clișee, dar bucuroși că atmo­sfera se schimbă, că entuziasmul ăla, pe de-o parte căutat, pe de alta spontan, are farmecul lui.

E ca o întoarcere la tine însuți, care e aceeași în fiecare an și care îți face bine. Anul ăsta, sunt recu­noscător. Îmi dau seama că ceea ce-mi place mie să îmi atribui câteo­dată drept merit e, în mare măsură, doar un noroc. Lucrurile puteau fi foarte bine pe dos.