ANCHETĂ FORMULA AS: Ce mai înseamnă Crăciunul pentru dumneavoastră?

– În hăituiala de știri sumbre de care suntem amenințați, mai există bucuria Crăciunului? Ce rețetă aveți? –

Eugenia Chirică – 74 de ani, pensionară

„Stop la rău!”

(Zâmbește și mă apucă de braț. E genul acela de om de care te apropii într-o clipă. Facem câțiva pași împreună. O însoțesc în drum spre casă.)

„Stop, stimate domn, stop! Ăsta e răs­punsul la întrebarea dvs! Pun stop la rău. Stop. Gata. La reve­dere, orice știre despre inflație, Schen­gen sau factură la curent! Cum văd că în­cepe o astfel de știre, poc!, degetul pe butonul de la telecomandă, și trec mai de­parte la un concert de Crăciun sau orice altceva frumos. „Adio, știri proaste! Ne auzim la anul!”. Asta e deviza mea de sărbători. Mai facem și o pauză, nu? Nu e prea complicat. Demarează pro­gramul anual al Crăciunului. Mie îmi place, de pildă, să încep cu o curățenie ca la carte. Lună fac! Interesant este că, deși în restul anului nu am pic de energie pentru așa ceva, acum funcționează ca pe roate. Își face cruce băr­batu-meu: „Ce păcat că nu se găsește Crăciunul de cumpărat!”. Nici nu simt anii pe care îi am! Frec podele, spăl geamuri, numai covoare nu bat, în rest, orice… După ce termin, e drept, mă prinde oboseala, dar e o oboseală atât de plăcută să văd că totul strălucește în jur… După ce termin cură­țenia, e timpul pentru coronița Crăciunului. O fac singură, din crenguțe de brad, legate cu funde roșii și globuri mici, argintii. Pe urmă o prind pe ușa de la intrare, să știe lumea că în casa noastră, Crăciunul e bine­venit. Nu sunt scumpe, și ce bucurie aduc… Așa sun­tem noi, oamenii, e de ajuns să avem câteva glo­buri colorate și, gata, iese copilul din noi! Apoi mă apuc de gătit. Am bănuții mei, puși deo­parte, special pentru Cră­ciun. Salata de boeuf, sărmăluțele, cozonacul… Nu le fac pentru mine, copiii și nepoții vin la noi în seara Crăciunului. Doam­ne, ce se mai bucură! Când îmi lipesc ăia mici câte un pu­păcioi pe obraji, sunt cea mai fericită bunică din lume! Crește inima-n mine! Și par­că mă gândesc: unde a stat pitită toată bucuria asta până acum? De ce trebuie să aș­tept Crăciunul ca să se în­tâm­ple? Dar tot e bine că putem trăi asta măcar și câteva zile într-un an.”

Marius Damian – 49 de ani, antreprenor

„Mi-am luat Crăciunul înapoi”

(Nu apuc să termin de formulat întrebarea. Mă bate pe umăr, semn că a înțeles despre ce e vorba. Îmi arată cu degetul o bancă, îmi spune să ne așezăm. Ne așezăm.)

„Să știi că până acum câțiva ani, și eu m-am întrebat ce mă întrebi tu acum. Adică, de unde îmi mai iau bucuria? Când eram tânăr, era simplu: erau copiii mici, era de ajuns să mă uit la ei cum se bucură la cadourile de sub brad și ăla era Crăciunul. Nu mai conta nimic pe lume, putea să ardă totul în jur… Dacă piticii mei se bucurau, mă bucuram și eu alături de ei! Dar ce te faci, că acum copiii mei sunt mari, unul termină liceul, altul facultatea, și nu-i mai pot mulțumi cu un trenuleț și trei bomboane; strâmbă din nas la orice, îți cer bani, le dai, adio și la revedere… Am încercat eu să le explic că nu asta înseamnă Crăciunul, dar n-am avut cu cine să vorbesc… Mi-a zis și soția să nu-mi bat ca­pul. Așa că, de câțiva ani, le dau niște bani să-și ia ei ce vor, și l-am rezolvat și pe Moș Crăciun… Dar asta începe să te apese. Pe mine, cel puțin… Eu am avut mereu o relație specială cu Crăciunul; nu știu, chiar am simțit sărbătoarea asta ca pe ceva magic, ca pe o datorie să mai ies un pic din pătrățica mea de viață, mereu aceeași… În fine… Ideea e că, de când am început să le dau bani copiilor, de când am văzut în ochii lor că nu mai au bucuria aia a sărbătorii, parcă mi-a murit ceva în suflet. Aveam ca o apăsare în mine. Mă tot întrebam ce mai în­seamnă Crăciunul? Și mi-a trimis Dumnezeu răspunsul. Am văzut la televizor un reportaj des­pre un grup de oameni, care au dus cadouri la un orfelinat. Ce bucurie era pe copiii ăia! Și ce bucurie era și pe oamenii ăia care dăruiau! Asta e, mi-am zis, ăsta e Crăciunul! Bucuria de a dărui, bucuria de a face o bucurie cuiva care chiar are nevoie de așa ceva! Nu m-am înscris în nicio asociație, m-am dus la sigur, în satul buni­cilor mei, unde mergeam și eu, în anii copilăriei. Am luat la rând toate casele cu oameni nevoiași și am lăsat la fiecare câteva daruri pentru copii. Nu vrei să știi ce a însemnat gestul ăsta pentru copiii ăia! Alea trei bomboane și un trening amă­rât! Au fost mai fericiți decât i-am văzut pe copiii mei vreodată! Și eu am fost fericit, odată cu ei! Mi-am luat Crăciunul înapoi, înțelegi? De atunci, să tot fie vreo 7 ani, nu mai e sărbătoare să nu fac asta. Dacă nu sunt copii, sunt bătrâni, dacă nu sunt bomboane, e o pungă de mălai… Chiar crezi că mai contează?! Dăruitul ăla e tot ce am mai bun!”

Smaranda Zaharescu – 59 de ani, profesoară

„Calea inimii și-a credinței”

(A cumpărat o pâine, doar ca s-o fărâmițeze pentru vrăbii și porumbei. În parcul pustiu, imaginea doamnei acesteia, ascunsă sub un fes, un fular de lână și o geacă lungă de iarnă, este sinonimă cu blândețea.)

„De undeva trebuie să ne luăm liniștea. Sau măcar un scut de protecție. Ceva care să ne apere de furia lucrurilor din jur. Avem atâtea griji, atâtea treburi de făcut, atâtea neliniști, atâtea îndoieli… Și toate vin grămadă peste noi, nici nu ne mai lasă să respirăm. Mă tot gân­desc la bietul șoarece care aleargă fără oprire în cutia lui din labo­rator. Așa îmi imaginez că arată viața noastră văzută de undeva din afară. O goană continuă, în cerc. Cum să ieși din cutia ta? Am obser­vat că până și Crăciunul a devenit pentru foarte mulți oameni un prilej de stres și agitație. Au pierdut sensul vieții, calea. Pentru că avem cu toții o cale, să știți, cea a inimii și a credinței, pe care dacă pășești, totul devine atât de simplu… Îți trebuie, e drept, o chemare, trebuie să-l ai pe Dumnezeu în viața ta. Dar odată ce te lași în voia Lui, totul capătă sens… Iar pe drumul ăsta nu ești niciodată singur, nu te poți rătăci. Și mai e ceva ce te învață credința: că bucuria adevărată vine după o încercare, la capătul unui drum plin de greutăți. Ce frumos ar fi să batem din palme și să fim bucuroși! Dar oare, mă întreb, chiar am fi fericiți în felul ăsta? Așadar, ca să vă răspund concret la întrebare, pentru mine e simplu: Săr­bătoarea Crăciunului nu poate exista fără Postul Crăciunului. Iar postul e momentul acela din an în care încerc să fac liniște în mine, nu doar să mă abțin de la niște mâncăruri. Postul e drumul meu spre Sărbătoare, calea care mă face să simt Crăciunul pe deplin. An de an, îmi apar alte obs­tacole în cale. Anul ăsta, tocmai am trecut și eu prin covid. Dar l-am răzbit, cu voia lui Dum­nezeu, și merg înainte spre bucuria pe care o simt în inimă, o bucurie pe care mi-o iau din toate lucrurile mici care mă înconjoară. Iar pentru cine are ochi să vadă și inimă să simtă, lucrurile astea sunt nesfârșite!”

Mircea Pleșa – profesor pensionar

„Stau pe fotoliu și mă uit la cinematograful din cap”

(E singur pe o bancă, mângâie un câine bă­trân. Intrăm în vorbă. Vorbește încet, cu ochii în pământ)

„Mda, ce să zic, nu e simplu să răspund… Ca să existe Crăciun, trebuie să-i deschizi o ușă spre sufletul tău și să închizi ușa spre viața de dinafară, care e tot mai urâtă, după părerea mea. Iar urâtul vine în primul rând de la televizor. O cloacă de știri negre: război, morți, distru­geri, foa­mete, sărăcie, oameni care ies să strige pe stradă. Unde mai încape Cră­ciunul? Așa că singura șansă e să apeși pe buton. Te cam sperie liniștea aia la în­ceput, dar imediat încep să-ți vină gân­duri normale în cap. Te gândești la tine, la ce este, la ce a fost. Ăsta e momentul în care eu mă gândesc la Crăciun. În primul rând, la Crăciu­nul copilăriei, că ăla e fără egal. Uite, stau pe fotoliu, și gândurile mi se derulează în minte ca la cinematograf: zăpada aia care astăzi a dis­părut, colindătorii, săniile cu zurgălăi, care se auzeau prin anii ăia în București. Stau așa, îmi mai aromesc amintirile și cu o țuică, și crește în mine o bucurie, pe care o folosesc și pentru Cră­ciunul ăsta de astăzi, din care a mai rămas numai numele.”

Roxana Marian – 26 de ani, asistent administrativ

„Cine își sună părinții la 11 noaptea, ca să le spună că îi iubește?!”

(E agitată, vorbește repede, mereu cu ochii în telefon. E mândră de geaca ei albă cu steluțe albastre. Îmi spune că e haina magică, pe care nu o poartă decât acum, înainte de Crăciun.)

„Nu știu, e ceva cu Crăciunul ăsta, care scoate ce e mai bun din mine… Și, în mod nor­mal, e cea mai stresantă perioadă din an. Am vra­furi de dosare pe birou, termene limită care sunt mereu ieri, clienți care sună non-stop, în­tâlniri pe zoom, ședințe, e-mail-uri de dat, de primit, totul se aglomerează spre final de an, parcă se sfârșește lumea… Nu mai vorbesc de traficul care mă așteaptă în drum spre casă. Eh, și cu toate astea, când ajung frântă acasă, îmi iau pisica în brațe, îmi deschid caserola cu orez cu pui, o mănânc pe canapea și îi mulțumesc lui Dum­nezeu pentru că există Netflix… În perioada asta, fac cură de filme de Crăciun. Le văd și pe alea vechi, de le știu pe dinafară, deja, le văd și pe astea apărute de curând, și nu mă mai satur! Și uite așa, din toată oboseala de peste zi, mă trezesc că bocesc ca proasta pe canapea, pe urmă râd, pe urmă bat din palme… Simt că prin filmele astea intră ceva bun în mine, sărbătoarea, bucuria, toate lucru­rile pe care le uit în majoritatea timpului. Și după film, cine își sună părinții, la 11 noap­tea, trezindu-i din somn, ca să le spună că îi iubește?! Moi! Abia aștept să mă văd cu ei de Crăciun, să mă văd cu fratele meu și să-mi strâng în brațe nepoțeii!”

Adrian Scurtu – 60 de ani, inginer

„Crăciunul este despre familie”

(Mă examinează cu atenție, pe sub ochelarii cu ramă groasă. Ridică un deget după întreba­rea mea, își dre­ge glasul, devine grav și e gata să răspundă.)

„Domnule, eu am o vorbă: 1 și cu 1 fac 2! Pu­tem discuta mult despre subiect, să ne învâr­tim în jurul cozii, să facem analize, că nu e român să nu știe el tot despre toate… Dar, lasă-mă să fiu succint: Crăciunul, cel puțin în ceea ce mă pri­vește, a fost, este și va fi mereu despre familie! Ne reunim cu toții în jurul mesei, bunici, copii, nepoți, ciocnim un pahar, cântăm un colind, glumim unul cu altul, tocăm vorbe, facem analize, râdem, ne împungem, dar în final, tragem linie și vedem despre ce e vorba: suntem toți împreună, cu bunele și relele noastre! Aia e sărbătoarea, de acolo îmi iau și bucuria! Altfel, în restul anului, dacă e o zi în care să apuc să vorbesc la telefon cu fiecare în parte, e mare lucru! Nimeni nu mai are timp de nimic, toți sunt cu viețile și grijile lor, și e și normal sa fie așa. Dar, uite, an de an, Crăciunul ne aduce împreună! Ăsta e cel mai mare cadou pe care îl primesc de la Moș Crăciun!”

Codrin Popovici – 37 de ani, avocat

„Rețeta Crăciunului fericit sunt copiii”

(Vorbește repede, cu mimică, exact ca un actor pe scenă. Doar la sfârșit face o pauză, nu pentru aplauze, ci ca să-și șteargă lacrimile care i-au umezit ochii.)

„Am o rețetă de bucu­rie, dar presu­pu­ne minimum una bu­cată copil în dotare. Eu am trei, deci, se presu­pune că sunt triplu bucu­ros. Ceea ce și sunt, dar oricine n-are un bebel d-ăsta, tre­bu­ie să știe că el nu vine pe lume doar cu popo­neață roz și ochi­șori dulci, ci include la pa­chet și o porție mare de zbierete, colici, scu­­­tece schimbate, somn o oră, nevastă ner­voa­să etc. Și dacă zici că după primul o să fie mai simplu, că ai învă­țat manualul de ins­truc­țiuni și știi, nu știi nimic. E și mai rău! Ai tot ce ai avut înainte, plus un bebe ceva mai mare, foarte invidios că bebelul mic i-a luat locul de șef în casă. Abia când vine al treilea, ca la mine, ești ceva mai zen. Te uiți la ei cum se bat pentru surpriza dintr-un ou Kinder și râzi ca prostu’. Nu mai zic de lista lui Moș Crăciun, care, crede-mă, e cât „Orbitorul” lui Cărtă­rescu, toate cele trei volume la un loc! Dar și când reușești s-o bifezi, e bucurie cât pentru o sută de vieți! Când îi vezi acolo, cu de­getul în nas pe unul, pupându-se cu ursul panda pe altul, cum molfăie al treilea o poezie, nu știu, mie, mi se pune un nod în gât și simt că nici Superman nu e mai ceva ca mine! Rețeta Crăciunului fericit sunt copiii. Fără ei, sărbăto­rile au luminile stinse.”

Ioana Ghervan – 32 de ani, medic stomatolog

„Eu am o super putere: cred încă în Moș Crăciun”

(E mică de statură, veselă, o pată de culoare pe străzile cu lumină puțină. Răspunde dezin­volt, gesticulează mult, râde.)

„Bucuria? Bucuria mi-o iau din interior, vine natural, vreau să zic. Sunt un om bucuros de felul meu, cred că așa m-am născut. Mie mi-e ușor de Crăciun! Pentru mine, nu doar Crăciunul în sine e sărbătoare și bucurie, ci toată luna de­cembrie. Toate pregătirile, toată strădania asta de-a face Crăciunul frumos, toate astea mie îmi dau bucurie. Uite, de când început luna decem­brie, eu deja mi-am pus luminițe și steluțe în geam! Și, gata, am învins griul de afară! Azi, îm­preună cu soțul și copiii, o să împodobim bradul, avem toate ornamentele pregătite, am tăiat felii de măr și portocală, le-am uscat, le-am pus scli­pici alb și sforicică, sunt gata de-a fi puse în brad. Tot bucurie vine și din asta… Dar mai e ceva important: eu cred încă în Moș Crăciun. Cred într-un Moș Crăciun care e așa, un fel de văr cu Dumnezeu. Un Moș Crăciun ca un duh, ca­re se revarsă peste oameni și presară peste ei bucurii. În fond, noi, toți, creștem cu Moș Cră­ciun. E nedespărțit de noi. Dacă îl lăsăm să ple­ce, pleacă cu el și o parte din viața noastră. Și lucrul ăsta se simte. Chiar și în sufletele amărâte. Chiar și în sufletele morocănoase. Cred că și acolo există luminița Crăciunului. Așteaptă să vină sorocul, să crească și să se transforme în bucu­rie. Marea bucurie din sacul lui Moș Cră­ciun.”